#UnițiSalvăm

Cu toate miile de oameni care confirmaseră pe Facebook că vin să protesteze pentru Roșia Montană, la ce s-a întâmplat în duminica de 1 septembrie în București nu s-a așteptat nimeni. Nici Claudia Apostol, arhitectă și membră a asociației A.R.A. (Arhitectură. Restaurare. Arheologie), care venise cu fetița ei de cinci ani și pentru care Roșia a devenit de câțiva ani o cauză pentru care luptă. Nici Cătălin Georgescu, un fotograf de 25 de ani care a venit fără cameră, pe de-o parte de teama că va ajunge în duba jandarmilor, pe de alta pentru că voia să fie protestatar și atât. Nici Timea Honț, care a venit în șlapi, cu gândul că stă puțin să vadă ce se întâmplă, iar două ore mai târziu mărșăluia pe Magheru ținând o pancartă, primită de la un prieten, cu „Avize ilegale de la guverne penale”. Nici cei care au venit prea devreme și s-au dus la o bere, convinși că n-o să se întâmple mare lucru. Nici televiziunile, care nu erau acolo.

La cinci după-amiaza, pe-o vreme perfectă de plimbare, a început să se strângă lumea în jurul fântânii din Piața Universității, spațiul predilect de protest al bucureștenilor. Au continuat să apară din gurile de metrou, de pe străduțele de lângă Arhitectură, dinspre Romană și să se instaleze – unii încă timizi, alții, cu bannere, percuție și scandări –, micșorând tot mai mult distanța dintre ei. Spre ora șapte, câțiva au simțit că trebuia să se iasă în stradă. Era posibil. Erau destui.

Au împins cordonul de jandarmi, iar jandarmii – prea puțini, parcă, pentru câți oameni aveau în față – au încercat, îngrămădindu-se, să țină lumea pe trotuar. Profitând de diversiune, o mână de fete au ieșit în mijlocul șoselei și, neștiind ce să facă, s-au pus jos. „Nu se poate să nu vină nimeni,” se gândea Raluca Dan, cofondatoare a organizației activiste Re.Generation, care era în cârje pentru că-și luxase glezna la FânFest. „Nu vine nimeni”, i se părea și arhitectei Ana Bănică, în timp ce sufla într-o vuvuzea și le făcea semn oamenilor să vină, iar mașinile îi treceau pe alături. Își imagina ce urma să se întâmple: jandarmii aveau să o ia târâș de acolo; iar avea să își ia amendă, cum și-a luat după 7 noiembrie 2011, când, împreună cu Raluca și alți patru activiști, au ocupat peste noapte clădirea abandonată a Hotelului Continental din Cluj și au afișat un banner cu „Revoluția începe la Roșia Montană”.

Câteva secunde a durat, de fapt, până când li s-au alăturat alți câțiva și apoi, prinzând curaj, au început să curgă în stradă sute de oameni, mii de oameni, unii cu copii în cărucioare sau în brațe, oameni care stătuseră pe bordură ca pe-o margine de piscină, oameni care, odată făcut pasul, își zâmbeau uluiți. Majoritatea erau tineri, transformați, euforici. Au ocupat șoseaua, dar abia după jumătate de oră, când au pornit într-un marș spre Guvern, a înțeles Apostol, obișnuită să se salute din priviri cu 80% dintre oamenii care participau la protestele pentru Roșia din București, cât de mulți erau. „Atunci pur și simplu am început să plâng”, spune ea, „pentru că nu-mi venea să cred. Mă uitam în jur și îmi dădeam seama că nu cunosc pe nimeni.”

---

Localitatea minieră Roșia Montană, din județul Alba, a devenit un subiect în 1999, când Roșia Montană Gold Corporation (deținută majoritar de compania Gabriel Resources, cotată la bursa canadiană și, în procent de 19, de statul român) a primit o licență de concesiune pentru exploatarea minereurilor de aur și argint. Extracția metalelor, prevede planul companiei, se va face prin folosirea cianurii, va excava patru munți, va înlocui satul Corna cu un lac de decantare a cianurii, va strămuta peste 800 de gospodării din zonă și, spun opozanții proiectului, va afecta inevitabil patrimoniul arheologic care include 7 km de galerii romane.

În 2000, s-a înființat Alburnus Maior, asociație condusă de roșianul Eugen David și devenită nucleul Campaniei „Salvați Roșia Montană” (prima campanie locală de activism civic care a folosit acest îndemn; au urmat Vama Veche, Delta Dunării sau Bucureștiul). Nimeni nu bănuia pe atunci că povești precum cele din Grecia sau America Latină, unde oamenii s-au luptat și 15 ani cu companiile miniere, ajungând să fie dezbinați de ele, vor deveni realitate și în România. Din 2002, când mai multe ONG-uri și susținători ai cauzei s-au reunit în curtea lui David în semn de protest, zeci de evenimente s-au succedat anual: nopți de veghe la Patriarhie pentru a convinge BOR să nu-și vândă proprietățile din Roșia Montană, un marș de o săptămână de la Cluj la Roșia, festivalul de protest FânFest, care a adus mii de turiști în zona declarată monoindustrială de consiliul local (lucru care nu permite alt tip de activități economice). Pe toate căile posibile, cei din campanie au încercat să răspândească informații despre riscurile proiectului. În lipsa ei, proiectul ar fi început de mult. Dar niciodată nu a avut un canal mai bun decât protestele din toamna asta.

Scânteia s-a aprins pe 27 august, când Guvernul a anunțat că va înainta Parlamentului un proiect de lege privind începerea exploatării miniere la Roșia Montană, croit parcă special pentru RMGC. Legea prevedea, printre altele, că RMGC putea face exproprieri în numele statului român și că exploatarea ar putea începe în noiembrie 2016. Victor Ponta, care în 2012 declarase că se opune proiectului, s-a repoziționat în 2013, subliniind avantajele strategice.

Era, după 11 ani de lupte pro și contra proiect, de acțiuni în justiție, de discuții despre cianurare, exproprieri, dezvoltare durabilă, locuri de muncă, patrimoniu sau corupție, un posibil punct fără întoarcere, care să încununeze eforturile companiei de a convinge românii că a avea cea mai mare mină de aur din Europa e un lucru bun. Era, în multe feluri, un moment anticipat de oamenii implicați în campanie, care discutaseră despre iminența legii inclusiv la mijlocul lui august, la FânFest. Dar unii ONG-iști credeau că ar mai avea nevoie de timp pentru a explica legea publicului larg.

Pe 28 august, patru membri ai organizației de mobilizare civică Miliția Spirituală, printre care și co-fondatorul Mihail Bumbeș, s-au prins cu cătușe de un gard al guvernului în semn de protest. Clipul filmat de fotograful Vlad Petri (autorul unui documentar despre protestele din 2012 care va fi lansat în 2014) cu tăierea cătușelor de către poliție și o ridicare neașteptat de grijulie a activiștilor de către jandarmerie a circulat pe net a doua zi, făcând peste 5.000 de vizualizări.

Tot pe 28, povestește Bumbeș, un anonim, a creat un eveniment pe Facebook prin care chema la protest pe 1 noiembrie, în București. După ce Bumbeș și alți câțiva i-au atras atenția că noiembrie e prea târziu și, pentru că deja fuseseră date multe invitații, anonimul i-a lăsat să preia evenimentul. Protestul a fost mutat pe 1 septembrie, la ora 17:00, la fântâna din Piața Universității, și mii de bucureșteni au început să dea join începând cu 29 august. Oameni din orașele mari ale țării și din străinătate au anunțat proteste simultane.

5.000 de români – spun numărătorile informale – au ieșit în stradă pe 1 septembrie la București și, pentru mulți dintre ei, a fost primul lor protest adevărat, primul moment de răbufnire a unor lucruri pe care simțeau de mult nevoia să le exprime, dar nu știuseră cum. Așa a fost pentru fotograful Cătălin Georgescu, care crede că indignarea l-a scos din casă. Așa a fost și pentru mine care, după ani de reciclat și renunțat la plasticuri de tot felul, după ani în care mi-am privit cunoscuții plecând din țară, după nervi de neputință provocați de știrile politice, la 25 de ani, pusă în fața unei legi lipsite de considerație pentru cum mi-aș dori să fie lumea în care trăiesc, simțeam pentru prima dată nevoia să las acasă carnețelul de jurnalist și să strig. Am făcut asta în prima jumătate a lui septembrie, în gând sau cu voce tare, zâmbindu-le oamenilor cu PET-uri goale din metrou, bucurându-mă de lecția de civism, întrebându-mă de ce la școală înveți despre proteste, nu și cum să protestezi, până când mi-am amintit că jurnalismul, așa beteag cum ajunsese să mi se pară din mulțime, e o formă de civism la fel de bună ca oricare alta. Tot mai des mă gândeam că, spunând povestea acestor luni, puteam înțelege mai bine ce ni s-a întâmplat și dacă și cum ne va schimba. Pentru asta, trebuia să iau carnețelul și să mă întorc spre străinii lângă care-mi trăisem tăcerile ritmate și să încep cu „de ce ești aici?”.

În prima săptămână de proteste, a devenit o tradiție ca, de pe la 10 noaptea sau chiar mai devreme, miile de oameni de la fântână să fenteze cumva cordoanele de jandarmi – care evident primiseră ordine să permită asta – și să transforme câte un bulevard din centru în trotuar: Bălcescu, Elisabeta, Calea Victoriei. Unii erau freelanceri, unii, corporatiști. Erau apartinici, creativi și non-violenți. Erau toți un zâmbet. Veneau pe bicicletă sau pe skate, băteau ritmul în tobe și instrumente aduse de pe-acasă, citeau culcați pe vreun ghiozdan, afișau pancarte concepute de Dan Perjovschi. În iureșul protestului, nu aveau niciun plan și într-o noapte chiar au scandat „Vă rugăm să ne scuzați, suntem dezorganizați”. Niște hipsteri, au comentat unii. „Plătiți de Soros”, a sugerat un deputat PNL, Mihăiță Calimente, care a declarat ulterior și că cei mai mulți vin la proteste pentru că n-au ce face. „Dacă vreți să săpați, vă așteptăm la metroul București”, „Puie Monta, acum și la PET” – ideile de pancarte păreau inepuizabile, la fel și energia care făcea ca protestele să dureze până spre două-trei dimineața, când ultimii rămași strângeau până și mucurile de pe jos, înainte de a-și lua la revedere de la jandarmi.

„Cine a zis «Uimiți Salvăm», mi-a zis Irina Ştefănescu, de 25 de ani, PR și coordonator de proiecte, care a protestat pentru Roșia și în iarna lui 2012, „a nimerit-o foarte bine”. Irina a ieșit zilnic în primele două săptămâni: la birou până la opt seara, în piață până la două noaptea, somn și de la capăt. „Nu te puteai întâlni cu mine decât la protest.”

Jandarmeria, care la protestele din 2012 a intervenit în forță, lovind și reținând protestatari și evacuând adesea piața în câteva minute, a devenit în septembrie subiect de suspine și complimente. Nu era cunoscut care să nu aibă o poveste înduioșătoare cu câte un jandarm: care a ajutat o fată să-și treacă bicicleta prin pasaj, care a pupat un copil, care i-a spus unui tip să lase berea, că face protestul de râs. Oamenii aveau grijă unii de alții (o fată a împărțit ceai cald, alta i-a dat haina ei unei străine) și, deși uneori circumspecți față de gentilețea pe care o știau în parte venită dintr-un ordin, aveau grijă și de jandarmi, precum tipa care i-a dat un ghiont unui prieten care striga „Jandarmeria apără hoția”.

Oamenii strigau, mai degrabă, „Uniți salvăm Roșia Montană”, „Vrem cultură, nu cianură”, „Nu corporația face legislația” („Dar plătește salariile”, îngânau unii zâmbind). Se striga, încă în mică măsură, și împotriva gazelor de șist. Se striga, mult, și „Presa română, plină de cianură”. Și asta în principal pentru că presa nu era acolo. Copiii ajungeau acasă și le povesteau părinților cum a fost, iar părinții nu-i credeau. Protestul zilnic la care participau sute sau mii de oameni trecea aproape neobservat în buletinele de știri, tăcere pusă pe seama contractelor de publicitate pe care majoritatea televiziunilor și ziarelor le-au semnat cu RMGC.

Cătălin Georgescu, care din a doua zi și-a luat camera foto la el și a postat fotografii pe Facebook sub deviza „Tu nu ieși din casă, ți le-aduc pe masă”, râde amintindu-și de zilele în care simțea că e cumva datoria lui să transmită din piață pe profilul personal. Lumea-i spunea că „dă pe Georgescu” ca să vadă ce mai e pe la proteste, iar el și-a luat rolul în serios, încercând să se informeze cât mai bine, să taxeze comentariile superficiale sau răutăcioase și să rămână, oricât de protestatar era, corect. Informații despre atmosfera protestelor veneau și de la VICE, Casa Jurnalistului, Vlad Petri sau Cristian Vasile.

---

„Oamenii nu aveau curaj să iasă în stradă”, mi-a spus Bumbeș în octombrie. „Uită-te acum cât de mult s-a câștigat. Oamenii învață, suntem la creșă. Învățăm să mergem, învățăm să ocupăm o stradă, învățăm să strigăm împreună, învățăm să ne deschidem către massmedia, învățăm să ne organizăm.”

Bumbeș, un tip de 32 de ani, a dat la Istorie pentru că voia să intre în politică, dar a descoperit rapid că preferă să conteste. În anul IV de facultate le împărțea bobocilor flyere pe care scria că nu mai luptăm să schimbăm politicienii, ci să nu ne schimbe ei pe noi. Tot în facultate, a creat Miliția Spirituală împreună cu trei colegi, cu gândul să repornească spiritul civic studențesc. A lucrat la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și a participat la zeci de proteste, iar pentru Roșia s-a implicat începând cu 2006, când Miliția a organizat dezbateri pe tema patrimoniului.

După protestul de pe 1 septembrie, Bumbeș și-a dat seama că e nevoie de o pagină de Facebook care să adune informațiile legate de protest și așa s-a ajuns ca, pe 3 septembrie, în fața facultății de Arhitectură, vreo 10 oameni să facă brainstorming pentru numele paginii. Într-o oră și ceva, își amintește Cosmin Pojoranu, au concluzionat că „Uniți Salvăm” transmitea exact ce trebuie și mergea dincolo de Roșia, pentru că Roșia devenise un simbol al tuturor lucrurilor care nu merg bine în țară. Pojoranu, care are 28 de ani, a creat pagina chiar în acea seară. Cu ajutorul unui prieten, din 6 septembrie pagina a avut și logo: o mână care ține un PET, ridicată în semn de protest. (PET-ul a devenit simbol al participării încă din prima noapte, când oamenii nu mai aveau forță să strige. „Ţineți ritmul”, le spunea Bumbeș la portavoce și, de atunci, ritmul s-a ținut colectiv cu PET-uri umplute cu monezi sau pietricele, cu claxoane de mașini, cu fluiere și vuvuzele.)

Pojoranu a terminat un master pe sisteme cognitive și medii interactive la Barcelona, a lucrat în agenții de publicitate și, de câțiva ani, e freelancer co-fondator al Funky Citizens, o organizație care îmbină tehnologia cu misiunea de a crește responsabilitatea și răspunderea în spațiul public. La proteste a venit din spirit cetățenesc și a rămas pentru că nu se poate abține să nu se implice, ajungând, printre altele, să posteze pe pagina Uniți Salvăm, să creeze evenimente de protest și să răspundă la comentarii, să contribuie la afișe și infografice, – cum ar fi unul despre cum se adoptă o lege în România –, să centralizeze notițe sau să monteze clipuri.

Pagina Uniți Salvăm, administrată de el și de alți trei oameni de comunicare, a avut prima postare pe 4 septembrie, a strâns 8.000 de like-uri într-o zi și a devenit rapid locul de unde nu numai bucureștenii, dar și românii din alte orașe sau țări și-au luat noutăți și energia de a continua. Tehnologia dădea tonul, ceva caracteristic tuturor protestelor care au început în 2011 cu Tunisia și au galopat prin Egipt, Rusia, Grecia, Spania, SUA, Turcia, Bulgaria (unde protestele continuă de șase luni). Hashtagul toamnei a devenit #unitisalvam. Oameni care postau rar spre deloc pe rețelele sociale și-au înnebunit prietenii cu share-uri despre Roșia. Jurnalistul Mihai Goțiu, care a lansat recent o carte despre Roșia, mi-a spus că articole mai vechi de-ale sale au ajuns de la 1.000-2.000 de lecturări la 17-20.000. (Potrivit Zelist Monitor, între 20 august și 13 octombrie, numărul aparițiilor în online a fost de aproximativ 213.000, dintre care 117.000 pe Facebook. Media lunară înainte de august fusese sub 500.) Oamenii au început să se numească pe Facebook „Marius Salvez Roșia Montană” și „Răzvan Fără Cianură”. Se trecuse, cum mi-a spus o protestatară, de la „salvați” la „uniți salvăm”.

Dar în absența televiziunilor, nu era suficient.

„Toți aveam senzația”, mi-a spus Alina Bogdan „că stăm și strigăm unii la alții, batem cu PET-ul în asfalt, nu rezolvăm nimic. Ce facem? Hai să ieșim din acvariu și să afle mai multă lume.”

• 

• 

• 

• 

• 

• +12

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Alina Bogdan, project manager la o grădiniță privată, are 33 de ani și a venit la protest pentru Roșia, „pentru că Roșia e tot”. A terminat Ştiințe Politice, a coordonat șase județe la prima ediție a Let’s Do It, Romania, a urmat o școală de activism care a învățat-o cum poți, ca cetățean, să schimbi lucruri cu legea în față, a pus umărul ca voluntar la campania lui Nicușor Dan pentru primăria Bucureștiului. De-acolo i-a venit ideea că și protestele din toamna asta ar putea beneficia de niște grupuri de acțiune în fiecare sector al capitalei, care să contracareze reclamele RMGC de la TV cu flyere, afișe și discuții cu oamenii. „Eram convinsă că, dacă lumea e informată corect, devine adeptă a cauzei”, spune ea, care timp de mai multe zile a strâns contacte din Piață și, pe 10 septembrie, a creat pe Facebook șase grupuri. La o primă întâlnire, au venit peste 100 de oameni, majoritatea tineri. Primele flyere au fost tipărite în urma unei chete făcute de Alina în Piață.

Ruxandra Simion, de 19 ani, o studentă la antropologie care a ieșit pentru apărarea mediului, a împărțit flyere prin tramvaie și metrou și a vorbit cu oamenii. Şi-a convins părinții s-o lase până mai târziu la proteste, le-a spus ce nu se vedea la televizor, s-a certat cu prietene care nu voiau să vină.

Mariana Jipa, care are 45 de ani și e funcționar într-o regie de stat, a venit la proteste pentru că se consideră o ecologistă și s-a implicat și ca voluntar pentru că, deși fiica ei o cheamă la ea în Cipru, încă speră că poate contribui la o schimbare.

În prima săptămână de protest, Bumbeș a lansat ideea unui marș săptămânal prin cartiere și a propus un prim traseu. Televizorul nu transmitea din Piață, așa că protestatarii veneau să strige în fața blocului – ideea a prins repede. Primul marș a fost pe 8 septembrie, pe traseul Universitate, Guvern, Ștefan cel Mare, Obor, Moșilor, Universitate, și, din seara aia, televiziunile n-au mai putut ignora ce se întâmpla.

Cavaleria ușoară de biciclete, cărucioare, skate-uri a fost vârf de lance, iar mulțimea a crescut pe nevăzute în stradă. Era de ajuns să asculți strigătul „Dacă vă pasă, ieșiți din casă”, sau să te uiți la cei care-și aduseseră părinții la protest, la cei care aplaudau din tramvaie, la cei care scoteau bannere la balcon, ca să simți că ce se întâmpla acolo, între blocuri, era ceva ce nimeni nu mai trăise, nu așa. Marșul era pentru Roșia, era, pentru câteva grupuri, și contra gazelor de șist, și, în felul lui naiv, era pentru o țară întreagă.

Numărătorile protestului au fost mai mereu incerte, părând ba prea mici, ba umflate; cea a jandarmeriei pentru 8 septembrie spune că s-a trecut de 15.000 de oameni; altele săreau de 20.000. Peste 10.000 de oameni se spune că au mărșăluit și la Cluj. Împreună, marșurile de pe 8 și 15 septembrie au fost pentru mulți dintre cei cu care am vorbit, apogeul protestelor.

Pe 14 septembrie, în pragul înființării unei comisii parlamentare pentru dezbaterea proiectului de lege, pagina Uniți Salvăm a afișat cele patru revendicări ale protestului: respingerea proiectului prin vot la vedere și interzicerea mineritului cu cianură, respingerea acordului de mediu, demisia și anchetarea inițiatorilor legii, miniștrii Rovana Plumb, Dan Şova și Daniel Barbu și președintele Agenției Naționale a Resurselor Minerale, Gheorghe Duțu, și înaintarea cererii de înscriere a Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO de către Ministerul Culturii.

În tot acest timp, ca înaintea unui examen, protestatarii au continuat să asimileze nu numai informații despre proiectul de la Roșia sau despre extracția gazelor de șist, ci și cele uitate sau niciodată aflate la educație civică. Tineri care votaseră rar sau deloc au căutat să vadă cine sunt parlamentarii care-i reprezintă, le-au citit CV-urile și le-au scris sau i-au sunat.

„Cea mai importantă dintre victorii”, mi-a spus arhitecta Claudia Apostol „este că informația adevărată și de calitate a ajuns la cei care până acum erau doar intoxicați de reclame la TV sau pur și simplu nu-i interesa. Au fost nevoiți să ne audă în timp ce treceam pe sub geamurile lor, i-am pus în fața unei realități pe care acum doar dacă ai o doză de ignoranță la cote patologice poți să justifici că nu te mai interesează”.

Apostol are 32 de ani și a ajuns prima dată la Roșia în 2001, când a trebuit să facă niște documentații de urbanism. Ea și colegii ei arhitecți de la A.R.A. s-au atașat de loc, de oameni și de problemele lor și, peste ani, au organizat acolo școli de vară și ateliere și, din 2007, au început lucrări de salvare și punere în siguranță a unor clădiri care necesitau intervenție imediată. Acum doi ani, A.R.A. a pornit „Adoptă o casă”, un program amplu prin care voluntari români și străini vin la Roșia să participe la consolidarea clădirilor istorice. Apostol nu se consideră activist și spune că nu-i place să protesteze, dar o face de ani întregi, în primul rând pentru apărarea patrimoniului de la Roșia.

---

Toamna asta, Peter Levine, un profesor univesitar american, doctor în filosofie, a publicat cartea We Are the Ones We Have Been Waiting For, în care aduce în discuție nevoia reînțelegerii rolului de cetățean. Potrivit lui, implicarea civică presupune trei factori: deliberare (exercițiul de a vorbi și a asculta despre problemele publice în cadrul unor grupuri rezonabil de diverse), muncă în echipă și întărirea relațiilor civice. Implicarea civică, spune el, e în declin, neglijată sau suprimată, și nu poate căpăta amploare fără a reforma marile instituții, iar modul de a face asta e organizarea celor mai activi cetățeni într-o mișcare autoconștientă.

Cam asta îmi dădeau senzația că învață să facă o parte dintre protestatari, încercând să se implice mai mult decât venind duminică de duminică la protest. Oameni de media și comunicare, activiști, ONG-iști au început să se vadă încă din prima săptămână, la bere, în grupuri mici, dar și să dialogheze pe chat și via un grup privat de Facebook numit #unitisalvam #neorganizam. Pe 9 septembrie, își amintește Pojoranu, vreo 15-20 de oameni s-au întâlnit la statuile din Piața Universității. Stabileau ce e de făcut, ce trebuie anunțat pe pagină și acționau. La un moment dat, cineva a spus că la întâlniri ar trebui să participe mai multă lume din piață. Oamenii din grup au fost încurajați să coopteze protestatari cu inițiativă, iar de aici până la o primă întâlnire în grup lărgit, pe 30 septembrie, nu a fost decât un pas. Vreo 60 de oameni s-au strâns atunci într-o cafenea de pe Căderea Bastiliei, o parte dintre ei protestatari și-n iarna lui 2012, care se întâlneau și atunci într-o formulă similară, dar pe care diferențele ideologice i-au împiedicat să rămână uniți și după proteste. Anul ăsta și-au dat din nou mâna și s-au pus pe treabă.

Numărul mare de participanți – mi s-a spus – a făcut ca plenarele (cum li se spune în grup) să aibă mai degrabă un rol de socializare și schimb de impresii, motiv pentru care, la începutul lui octombrie, existau deja niște grupuri de acțiune constituite via Facebook, în funcție de interesele fiecăruia: strategie, logistică, comunicare, PR extern, evenimente speciale (precum lanțul uman din jurul Parlamentului).

În comunitatea asta nou formată, gradele de implicare au variat de la aproape toată ziua, la simple intervenții pe Facebook. Unii oameni vin constant la întâlniri, alții, niciodată. De fiecare dată apar oameni noi, care sunt rugați să spună cine sunt, unde lucrează și cum au aflat de întâlniri, uneori cu o precauție care se bate cap în cap cu certitudinea multora că au informatori printre ei. Dar în fiecare săptămână, 60-70 de oameni stăteau de la opt până târziu în noapte să discute despre cum a fost la proteste, la ce trebuie să fie atenți și ce e de făcut mai departe. Cu moderator, minută, intervenții prin ridicare de mâini și interzicerea ping-pongului de replici și a aplauzelor. S-au împrietenit sau și-au găsit afinități comune, au ajuns să se înțeleagă din priviri în Piață, când era nevoie de o decizie rapidă, cum ar fi pe unde s-o ia marșul.

Mai ales în octombrie, discuțiile lor au fost mai mult reacții la ce se întâmpla. Precum în urma flash-mob-ului cu poveste încâlcită de la mijlocul lunii, când mașina ministrului, Daniel Barbu, s-a ales cu luneta spartă, iar câțiva protestatari, cu cercetări penale. Sau când tot mai multă lume a simțit că trebuie ca gazele de șist să intre pe lista de revendicări a protestului, iar pagina Uniți Salvăm să posteze mai mult și despre acest subiect.

În timp, unii protestatari au renunțat să mai vină, alții au căpătat un rol stabilizator.

Comunitatea a fugit însă insistent de tendința presei de a căuta lideri, preferând încurajarea oamenilor cu inițiativă. „Liderii devin foarte vulnerabili”, mi-a spus Bumbeș. „Cum apare un om, imediat i se răscolește trecutul, se reinterpretează tot, se scoate din context orice ai face. Uită-te la Crăciun, cum e tocat sistematic.”

Claudiu Crăciun, lector universitar la SNSPA și una dintre figurile proeminente ale protestelor din iarna lui 2012, a stârnit, anul ăsta, îndoieli privind sinceritatea implicării lui. La începutul lui octombrie o parte dintre protestatari l-au criticat pentru că s-a opus trecerii marșului pe la DNA, după ce procurorul general Tiberiu Nițu i-a schimbat din funcție pe procurorii care au instrumentat dosarele lui Liviu Dragnea și Adrian Năstase. Crăciun era de părere că DNA „merită susținută când va fi într-adevăr independentă și va începe să dezvăluie marea corupție de la Roșia Montană și nu când se ascute lupta lui Ponta cu Băsescu pentru controlul ei”. Pe 13 octombrie, în urma votului de pe pagina Uniți Salvăm, marșul a trecut totuși pe lângă DNA. (De la 1 octombrie, traseele marșurilor au fost decise prin vot, până atunci fuseseră stabilite de nucleul organizatoric).

După protestele din 2012, unii comentatori politici, inclusiv Alina Mungiu-Pippidi, l-au considerat pe Crăciun unul dintre cei care au contribuit la venirea USL la putere, dar, spune el, cei care au fost în Piață și nu în fața televizorului știu că „PDL, USL, aceeași mizerie” s-a scandat mai întâi în 2012, la Arhitectură. „Dacă citesc internetul, îmi vine și mie să mă iau la palme”, mi-a spus. „Zic: cine e dubiosul ăsta? În contextul de atunci am luptat, dacă vrei, cot la cot, dar nu noi sub ei. N-am fost soldați ai USL-ului. Am fost niște oameni care luptau cu Traian Băsescu și în același timp se pregăteau pentru lupta de acum. I-ai contestat pe unii, i-ai ajutat pe alții, fără să vrei, să ajungă acolo, și acum urmează contestarea lor.”

• 

• 

• 

• 

• 

• +3

• 

• 

• 

Crăciun, care are 35 de ani, a ținut prima oară o portavoce pe 15 ianuarie 2012, împrumutată de la un prieten. „Și, fără lipsă de modestie, I think that I did pretty well.” S-a dus cu ea la Arhitectură și, mai întâi din mijlocul oamenilor, apoi cocoțat pe un ghiveci, a animat seară de seară mulțimea înghețată, alături de UNATC-istul Vlad Ioachimescu, blondul șugubăț și sfătos care poartă insignă cu „Ich bin Dubist” și se știe cu toți jandarmii negociatori. Portavocea, considerată de unii un element de forță, i se pare lui Crăciun cel mai lipsit de autoritate instrument de comunicare, accesibil oricui e acceptat de mulțime, factorul minim de coordonare și coagulare. A folosit-o încă din prima zi și anul ăsta și unul dintre momentele lui preferate create cu ajutorul ei a fost pe 3 spre 4 septembrie, când, la 12 noaptea, 5.000 de oameni așezați pe Calea Victoriei au tăcut împreună preț de un minut, în memoria victimelor Revoluției.

---

Cred că una din marile realizări, mi-a spus la început de noiembrie Mădălina Mocan, director executiv al Centrului Rațiu pentru Democrație și susținătoare a cauzei Roșia Montană de prin 2002, „e că încă sunt oameni atât de diverși ideologic în piață și chiar vor ca lucrurile să se întâmple astfel. Asta mi se pare – pentru o societate atât de antagonizată – mare, mare realizare.”

Pe la mijlocul lui octombrie, pe măsură ce numărul protestatarilor și energia lor creativă au început să scadă, a crescut varietatea de vârstă, poziție socială și apartenență ideologică. Protestul nu mai era la fel, suspinau deja unii nostalgici. Era de-ajuns să te uiți la semnele de pe steaguri și pancarte ca să înțelegi diversitatea: simboluri legionare, vechi ortodoxe, monarhiste, basarabene. Diferențele s-au simțit acut – chiar dacă nu reprezentativ pentru comportamentul pieței – în seara de 16 octombrie, la un protest contra operațiunilor Chevron de la Pungești, când un grup a încercat să spună „Tatăl nostru” în fața Arcului de Triumf, alt grup a huiduit, iar alții au strigat „Nuuuuu!”. Tot „Nuuuu!” au strigat și la auzul imnului, iar lângă mine s-a iscat o ceartă despre cum românii sunt incapabili să se respecte. Acceptarea reciprocă părea posibilă numai atâta timp cât crezurile personale erau lăsate deoparte pentru scopul comun.

Pe fundalul diversității și al faptului că tot mai mulți protestatari considerau că și gazele de șist sunt o prioritate, a devenit populară scandarea „Uniți salvăm toată România”. Unii o privesc cu patimă, văzând în ea semnul determinării și solidarității. Pentru alții, pare un slogan despre tot și despre nimic.

Ca și la începutul lui septembrie, când sucelile politicienilor față de proiectul RMGC alimentau indignarea publică și țineau oamenii în stradă, declarațiile lor au continuat să influențeze mișcarea. După incidentul cu luneta, Daniel Barbu a folosit cuvântul „neofasciști”, spunând că a observat o atitudine „extremistă și violentă” la protestatarii care se strânseseră în jurul mașinii lui. Victor Ponta, parcă în semn de pedeapsă pentru ceva ce nu era clar dacă și de cine a fost comis, a încurajat jandarmeria să intervină „fără niciun fel de complex” când se încalcă legea. „Există o linie roșie peste care nu accept să se treacă”, a spus el atunci, incluzând aici și blocarea drumurilor.

„Ponta, nu uita, noi îți tragem linia”, s-a strigat pe 20 octombrie, când jandarmii (cel puțin cei în uniforme) nu au mai însoțit marșul cum o făcuseră la cele precedente. Totul a funcționat atunci ca la carte și chiar a părut să reaprindă dorința de a protesta. Cu toate astea, mai nimeni din clădirile pe lângă care treceau marșurile nu mai părea să asculte chemarea străzii. Cei din marș, așteptând o respingere a proiectului de lege care tot trena, se întrebau ce fac greșit.

Cătălin Georgescu resimțea deja un mix de oboseală, confuzie și regret, cu care observa că se confruntau și alți cunoscuți. „Totul se rezumă la ce simți”, mi-a spus „iar ce simți se schimbă. Nu trebuie să facă nimica, pur și simplu ne-au lăsat să ne epuizăm”. Continua să participe la protest, pentru că simțea că-și asumase o datorie de a documenta ce se întâmplă și de a informa.

De la sfârșitul lui octombrie a devenit tot mai vizibil că bucureștenii aveau altceva de făcut duminica. Oameni care au participat în septembrie îmi spuneau că sunt în standby, în așteptarea unui nou moment critic, sau se luaseră cu treburi. Colegii de birou, îmi spuneau alții, n-au vrut să vină. Nu văd rostul, nu au timp, li se pare că există cauze mai importante, dar, mai ales, nu se poate schimba nimic. Această mantră cu care generația mea a crescut mi-a fost citată iar și iar, ca un scut de neparticipare și renunțare folosit, uneori, chiar și de cei care veneau la protest. Ignoranță, confort, nepăsare, defetism. Nu era nimeni sigur ce e, dar reapărea ca trăsătură națională.

„Când îți dai seama că atât de mulți oameni din prietenii, colegii și cunoscuții tăi nu sunt acolo cu tine”, mi-a spus PR-ul Irina Ştefănescu, „te încearcă niște sentimente tare amestecate: ce te leagă pe tine de ei, de ce vorbiți în continuare, cum să faci să le explici fără să se considere propagandă. Îți vine să le iei capul în palme și să urli la ei, să îi întrebi de ce nu fac nimic de fapt, cum pot să stea deoparte. Şi apoi încerci să te liniștești, să le găsești tot felul de scuze, să îți tai ție din entuziasm ca să mai poți discuta cu ei”.

Începând cu 10 noiembrie, s-a renunțat la marșuri în favoarea unor proteste statice la statuile din Piața Universității, un loc care înghițea parcă cele câteva sute de oameni rămași pe baricade.

Jandarmii au trecut tot mai des la legitimări – mai ales la protestele din afara duminicilor, la care veneau cel mult 50 de persoane – chiar și dacă se protesta pe trotuar și nimeni nu striga nimic. Legea 60 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice e o cicatrice a primei mineriade, adoptată în 1991, care conține prevederi precum „este interzisă organizarea unei lovituri de stat” și care nu ia în calcul conceptul de protest spontan. Potrivit ei, orice protest se face numai cu autorizație de la primărie, dar, spune activista Raluca Dan, autorizația se transformă la noi în aprobare. „Când te duci la comisie”, spune ea, „ai impresia că ești în fața părinților în adolescență, când te duci să ceri voie. Din start pleacă de la premisa că protestul e rău, trebuie redusă durata, trebuie redus numărul de participanți și pus protestul între garduri.” Brașovul a avut încă din septembrie aprobare pentru proteste, Clujul, nu. La București, consensul aproape unanim în grupurile Uniți Salvăm a fost să nu se ceară aprobare, pentru că, mi s-a spus, asta ar fi creat un precedent după care orice altă acțiune, spontană sau nu, ar fi devenit vulnerabilă.

La proteste, oamenii au primit flyere cu ce au de făcut când sunt legitimați, iar în noiembrie, pe fondul legitimărilor tot mai dese, grupul juridic al Uniți Salvăm, alcătuit din avocați și specialiști voluntari, a creat pagina de suport Uniți Săltăm. De la săptămână la săptămână, tot mai mulți au prins curaj să se contreze cu jandarmii, să scoată legea, să ceară numele și gradul celor care îi legitimează, să filmeze totul, să sublinieze că jandarmii funcționează după o lege 550 abuzivă care le permite, teoretic, legitimarea oricui, să anunțe că dacă vor fi amendați vor contesta în justiție și, probabil, știe deja și jandarmeria că majoritatea amenzilor se anulează la tribunal. Recitau la nesfârșit din lege pasajul care spune că nu trebuie anunțate în prealabil „manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum și cele care se desfășoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.” Într-o seară, cineva a scos telefonul și a citit de pe dexonline.ro, ca să-i demonstreze negociatorului că „în exterior” nu înseamnă „în curte”.

---

Mai nimeni nu a crezut în bunătatea politicienilor pe 11 noiembrie, când comisia Parlamentară a dat în sfârșit verdict negativ proiectului de lege, nici pe 19, când legea a fost respinsă de Senat. În acele zile, RMGC a declarat că plănuiește să înceapă exploatările în 2014, iar Victor Ponta și-a reafirmat sprijinul pentru proiect. Niciuna dintre revendicările protestatarilor nu fusese rezolvată. Legea nu fusese respinsă de Camera Deputaților, iar pe masa Senatului stăteau deja alte legi cu bătaie spre Roșia: cea a minelor, cea a descentralizării, cea a exproprierii. Nu se terminase, dar protestele păreau pe terminate.

La sfârșitul lui noiembrie, foarte puțini dintre oamenii cu care am vorbit lunile astea mai mergeau la protest. Restul obosiseră, credeau că e nevoie de un respiro, nu-și mai regăseau prietenii în mulțime, nu le plăcea ce se întâmpla în piață: discursuri despre masonerie, personaje care preluau portavocea pentru a spune orice le trecea prin cap, o apăsare atipică protestului cu care se obișnuiseră.

„Mi se pare o evoluție firească”, mi-a spus arhitecta Claudia Apostol legat de scăderea numerică. „Eu nu pot să spun că-mi fac probleme că în momentul în care Guvernul va da vreo decizie proastă lumea nu va ieși din nou în stradă, indiferent de câte grade vor fi afară”. Se temea însă că de Sărbători se va încerca trecerea unor legi surpriză, cum s-a mai întâmplat în ultimii ani. „Față de faza care se încheie acum, care ținea de presiune constantă asupra Parlamentului și Guvernului, acum trebuie să trecem într-o etapă în care reacțiile noastre trebuie să fie de veghe și de reacție rapidă la ce decizii iau ei.”

„Cu cât pricep mai mulți mai repede cât de greu o să fie”, mi-a spus Mădălina Mocan, „cu atât mai bine. După ce n-ai fost cetățean sau ai fost prea puțin cetățean atâta vreme, nu ai cum să schimbi niște structuri și niște feluri de a face politică deja adânc înrădăcinate. Fiind interesat de carieră, prosperitate, îți rămâne timp puțin să faci mult. Dar e musai să faci. E o formă de responsabilitate individuală.”

La întâlnirile Uniți Salvăm, s-a discutat tot mai intens despre cum vor continua ce au început, dar singurul lucru pe care l-am auzit constant (de multe ori însoțit de zâmbete ironice) era că sunt „un grup eterogen și transideologic”. Nimeni nu pleda pentru implicarea în politică, aproape nimeni nu credea că ONG-ul e o soluție (oamenii sunt prea diferiți, plus că un ONG nu se poate face fără a desemna o conducere, fie ea și doar pe hârtie). Între „mișcare”, „rețea”, „comunitate” și „platformă”, înclinau spre a-și spune „mișcare civică”. Câțiva protestatari au lucrat la o identitate (cu misiune și valori) care ar urma să fie asumată public, dar în plen erau încă voci care considerau că lumea nu e animată de o identitate, ci de cauze. Motive mari de conflict, mi s-a zis, erau dorința multora de a include gazele de șist în lista de revendicări și controlul paginii Uniți Salvăm, pe care mulți o vedeau ca o fortăreață păzită de Pojoranu și echipa de comunicare, de care mesajele lor nu trec. Grupul de organizare de pe Facebook ajunsese la 260 de membri, din vorbă-n vorbă și prin apeluri pe grupurile de sector. Unii protestatari insistau însă că ce se decide în plenară nu are legitimitate dacă întâlnirile nu vor fi anunțate oficial.

Nemulțumit de dezorganizarea plenului, Bumbeș se distanțase, plănuind să revină când va avea propuneri concrete. Pojoranu rămăsese fără bani și a anunțat că va lua o pauză, dar continua să administreze pagina Uniți Salvăm. Alina Bogdan se gândea să facă advocacy. Timea Honț, care are 25 de ani și e în echipa de comunicare, își dorea să se poată întreține lucrând într-un ONG.

Grupuri mici aruncau nade spre viitor: o prezentare itinerantă prin licee și școli, proiecții de documentare prin sate, găsirea de oameni în fiecare județ și antrenarea lor în activare civică locală.

Bumbeș crede că grupurile se vor structura natural pe ideologii, rămânând să colaboreze pe temele mari și să fie un factor de reacție în societate. Pojoranu vede în comunitate o bază de forțe proaspete pentru ONG-urile din România. Ideile circulă, dar câteva lucruri par clare: comunitatea va continua să fie cu ochii-n patru, chiar dacă protestele pentru Roșia (cel puțin cele mari, de stradă) fac o pauză.

---

Roșia Montană e punctul în care s-a declanșat în noi spiritul civic, mi-a scris o protestatară de la Berlin, ca un ecou a ceva ce mi s-a tot spus: Roșia e tot. Roșia e începutul.

Toamna asta, oamenii au ieșit în stradă din curiozitate, din indignare, de dragul ecologiei, pentru că le place în Apuseni, pentru că nu voiau să dispară patru munți, pentru patrimoniu, pentru roșieni, pentru că nu vor să ia străinii aurul, pentru că se tem de cianură, pentru că se tem de fracking, pentru viitorul copiilor lor, pentru a continua ce-au început la protestele din 2012, pentru transparență decizională, pentru dezvoltare durabilă, pentru justiție, pentru stat de drept, pentru o schimbare fundamentală de sistem.

Sute, poate mii, de oameni au aflat cine-i guvernează, cum să se informeze corect, cum pot acționa dacă vor schimbare. Povestea se încâlcește cu amendamente și frânturi de legi favorabile pentru proiectul RMGC, cu tot mai multe localități care se simt amenințate de gazele de șist. În noaptea de 1 decembrie, Chevron s-a întors la Pungești pentru a instala sonde de explorare a gazelor de șist. Jandarmeria a împrejmuit terenul, a evacuat protestatarii care-l ocupau și, potrivit Mediafax, a blocat drumul județean în apropierea acestuia. Pentru prima dată în cele trei luni de la începutul protestelor, gazele de șist au înlocuit Roșia Montană ca subiect dominant pe pagina de Facebook a Uniți Salvăm. Ce rămâne de văzut acum, când oamenii se așteptau să ia o pauză, e dacă vor avea din nou disponibilitatea să citească, să dezbată, să pună piciorul în stradă când va fi nevoie. Dacă au înțeles, și dacă sunt dispuși să-și asume că în varianta ei ideală, implicarea civică devine mod de viață.

Chiar dacă nu mi-am răspuns la o întrebare pe care mi-am pus-o de fapt în tot timpul ăsta – Ce se va întâmpla cu noi acum? –, știu așa: toamna asta, zeci de copii au învățat să protesteze înainte de a putea să voteze. Luca, un puști blond de 12 ani care a venit la proteste pentru că voia să vadă cum e, a lipit patru coli cu scotch ca să-și facă o pancartă pe care a desenat frunza Roșiei și a scris, sfătuit de fratele lui mai mare, „Am crescut. Nu mai cred în basme, domnilor politicieni”. Adrian, un puști de 16 ani din cartierul Bucureștii Noi, pentru care este o dramă că nu reușește să-și convingă părinții de importanța ieșitului în stradă, a organizat primul lui protest pe 23 noiembrie, pentru apărarea parcului Titan de construirea unui mall. Şi-a invitat toată lista de prieteni, din care a venit numai un coleg de liceu, cu care l-am găsit împărțind o portocală la intrarea în Titan. Ruxandra, puștoaica de 19 ani căreia telefonul îi sună cu piesa Aur și arginți, imnul informal Uniți Salvăm, mi-a spus într-o seară, la un protest din fața Parlamentului: „Mi-am dat seama că vreau să mă implic în politică și să fiu primarul Bucureștiului”. În seara aia, a fost legitimată pentru prima oară. Nu și pentru ultima.

---

Fotografiile care însoțesc acest articol în varianta print sunt realizate de: Adi Păun, Alexandra Grigore, Andrei Luca Popescu, Bianca Vlaston, Bogdan Brînză, Cătălin Georgescu, Cătălina Miciu, Corina Juravlea, Dana Alecu, Dorian Ilie, Ioachim Stroe, Mălina Tudoroiu, Mihaela Popescu, Radu Jude, Vlad Ursulean.

---

Actualizare: Un an mai târziu (DoR #18)

În DoR #14 ne‑am întrebat ce vor însemna protestele împotriva exploatării miniere de la Roșia Montană. Un an mai târziu, iată niște răspunsuri, așa cum se văd de la Cluj.
De Mădălina Mocan

„Câți suntem?”

„Câteva sute, a zis la TV.”

„5.000, zic jandarmii.”

„Eu cred ca suntem peste 8.000.”

Încerci să vezi capătul coloanei și să faci propria estimare: numeri rândurile de oameni care se strecoară printre blocurile din cartier, înmulțești și încerci să ghicești dacă la următoarea intersecție mulțimea va bloca strada toată. Ca să „ocupi tot carosabilul” e nevoie de masă critică, altfel jandarmii te țin pe trotuar „pentru siguranța” ta. Ei ne vor doar binele.

E al optulea marș din Cluj pentru Roșia Montană și „plimbarea de duminică” a devenit un obicei. Mai e și sfârșit de octombrie și mulți dintre noi ne întrebăm dacă va fi la fel de multă lume pe măsură ce se apropie iarna. Printre cei ieșiți în stradă, veterani ai campaniei Roșia care au ales, după mulți ani de implicare, să rămână în mulțime și nu în fața ei. Alături, rânduri‑rânduri de cetățeni zâmbitori care acoperă cam toate categoriile posibile în termen de profesie, venit, etnie, vârstă. Protestele pentru salvarea Roșiei au făcut din solidaritate un loc, dacă nu comun, cel puțin frecventabil pentru cei ieșiți, mulți pentru prima dată, în stradă. „Români, maghiari, cu toții solidari”, s‑a scandat pe străzile unui oraș care își mai aduce încă aminte de cei 12 ani de băncuțe tricolore.

Pe repede înainte, un an mai târziu, efectul este vizibil și în protestele care au izbucnit între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale, când s‑a ieșit în stradă din solidaritate cu cei care au fost umiliți când încercau să voteze în străinătate.În turul doi al alegerilor, Clujul a avut o prezență de 69,56% la vot, mare, necaracteristică pentru propria istorie electorală și surprinzătoare pentru întreaga Transilvanie. Protestele din toamna trecută au arătat că presiunea străzii poate bloca legi strâmbe și demite miniștri. Au încetățenit critica drept manifestare a cetățeniei în spațiul public și au făcut din ocuparea lui un drept incontestabil.

Legea specială privind proiectul RMGC nu a mai trecut de votul parlamentarilor, dar alte două proiecte asemănătoare se ascund în sertarele comisiilor. Nu știu cu cât a crescut traficul pe site‑ul Camerei în zilele acelea, dar am prieteni care au protestat toamna trecută prima dată și au și azi cdep.ro la bookmark și numărul de telefon al deputaților din colegiul lor în telefon. Victoria străzii (cel puțin pentru moment) este emblematică pentru democrația românească. Că și‑au luat reprezentanții aleși la întrebări și că țin minte poziția lor, că le urmăresc voturile și activitatea în Parlament, e o formă de consolidare a democrației românești, în care participarea e necesară şi boicotul exercitării drepturilor nu este o opţiune. Protestele repetate în fiecare duminică la Cluj au fost la fel de importante precum munca voluntarilor din timpul săptămânii: negociat trasee, montat bannere, sunat parlamentari, trollat parlamentari, cerut audiențe, ocupat partide politice, sunat părinți, prieteni, bătut la uși, postat fluturași cu informații.

Înaintea turului doi al prezidențialelor, la Cluj au ieșit 15.000 de oameni în stradă. Protestul a pornit tot cu un event pe Facebook. Și de data asta, eventul a pus sub semnul întrebării dihotomii precum centru‑periferie, cei plecați versus cei rămași; 15.000 de oameni sătui de umilință și minciună. Printre ei și mulți tineri simpatizanți sau membri activi ai partidelor politice. Unul dintre câștigurile protestelor a fost marșul lor alături de cetățeni care au scandat „O dorință sinceră, România liberă”, „Ghinion, ghinion, țara s‑a trezit din somn”și „Clasa politică e sub orice critică”.

Această consolidare a spiritului civic vine pentru noi toți cu încă o responsabilitate: impunerea pe agenda publică a celei mai grele reforme din istoria postdecembristă a României. Mai grea decât reforma educației sau a justiției, reforma partidelor politice este o piatră de încercare al cărei timp a venit.

Mădălina Mocan este director de dezvoltare al Centrului Raţiu pentru Democraţie. Responsabilizează politicieni și prin cineceapromis.ro.