Bucureşteanul: Călătorul din Chile

O rază înecată de soare răzbate de după turnul BCR-ului de la Universitate. În fața Facultății de Chimie, un tip la vreo 1,80, cu ochi mari, căprui și zulufi care îi acoperă urechile, cântǎ zâmbind la chitară și ține ritmul, mutându-se de pe un picior pe altul. Vârful ușor dezlipit al adidasului stâng aproape atinge husa neagră pe care, la venire, a așezat o bancnotă încadrată de trei monede de 50 de bani. Un băiețel rotofei, de vreo 12-13 ani, cu vioară în spate, se uită în ochii lui, înclină ușor capul și lasă să îi cadă o bancnotă de 5 lei.

Javier Emilio Cisternas Najle are 26 de ani și e din Constitución, Chile, unde a predat engleză la școala primară și liceu. Ploua pe 5 decembrie 2011, când și-a îndesat câteva lucruri în rucsac, și-a luat cortul, chitara și vreo 600 de dolari economisiți din salariul de profesor și a plecat pentru o vacanță de trei luni. După o petrecere în Santiago, și-a propus să ajungă în Argentina cu autostopul. Cum a pus piciorul pe autostradă a realizat că „ceva s-a schimbat pentru todeauna în momentul ăla, mă simțeam liber, mă simțeam on the road”.

A trecut de la mare la munte, de la deșert la junglă prin: Chile – Argentina – Bolivia – Peru – Bolivia – Brazilia – Germania – Ungaria – Germania – România. Ideea de a-și prelungi călătoria i-a venit când un columbian întâlnit în Bolivia i-a spus că, dacă ar cânta prin baruri sau pe stradă, ar putea primi tot ce are nevoie: „bani, petreceri, fete”. Tot în Bolivia, unde a stat cinci luni și s-ar întoarce să locuiască, a cunoscut și o tipă pentru care, câteva luni mai târziu, a hotǎrât sǎ se mute în Germania. Din cauza diferențelor culturale, nu s-a simțit însă în largul lui.

Şi-a propus să mai vadă doar Budapesta și și-a rezervat biletul de întoarcere în Chile, pentru 8 ianuarie 2014. În una din ultimele nopți acolo, discuta cu un australian despre cum ar putea fi România, unde avea un cunoscut care tocmai îl adăugase pe Facebook. Au convenit că interesant, așa că Javier a aruncat o monedă, iar Fortuna a decis că trebuie să vină. A renunțat la biletul de întoarcere și, pentru că avea doar bani cash, l-a rugat pe australian să îi rezerve, de pe telefonul mobil, un bilet către România.

Acum locuiește la un hostel, la o aruncătură de băț de centrul vechi și, pentru că ajută la curățenie, primește un pat într-un dormitor de patru persoane, cam ce se găsește vegetarian de mâncare și acces nelimitat la pălincă.

Din pasiune și pentru ceva bani în plus, cântă pe stradă, în zonele centrale. Cel mai bun loc i s-a părut ieșirea de la metrou, pe colț cu Facultatea de Geografie, dar singura dată când a cântat acolo, a fost ridicat și a trebuit să îi convingă pe polițiști că nu poate plăti amenda de 50 de lei. Muzica e felul în care se exprimă cel mai bine și nu simte vreo clipǎ cǎ muncește.

De când e frig, se urcă la întâmplare în vreun autobuz, își validează abonamentul și, după ce atrage atenția oamenilor reglându-și chitara dezacordată de ger, le spune: „Bună ziua, eu sunt din Chile, eu mă numesc Javier, eu nu vorbesc românește, estoy viajando y hacienda el ridiculo por el mundo, bueno esta cancion va dedicada a todas las frumosas de Rumania”. Cântă cam două piese în fiecare autobuz, de la Eddie Veder, la Beatles sau compozițiile lui. Uneori, deși nu îi place Juanes, îi împrumută atitudinea și cântă Camisa Negra, doar ca să îi vadă pe oameni râzând. Cântă aproape zilnic și câștigă, în medie, 100 de lei pe zi. I se pare simpatic că aici oamenii nu așteaptă să termine, ci îi strecoară banii în haină sau în buzunarul de la pantaloni.

Îi place Bucureștiul pentru că oamenii împart cu zâmbetul pe buze din puținul lor. Ca „tipul creștin” care, atunci când cânta în centrul vechi, a coborât în stradă să îi aducă o ceașcă de ceai, un măr și o pernuță umplută cu apă caldă. Sau ca adolescenta care i-a scris cu litere estompate roz, pe o foaie A4, ruptă dintr-un caiet de școală un „Bravo, ești talentat. Sunt fana nr. 1. Elena”, încadrat de inimioare.

De când a ajuns în București, prin amicul care a locuit aici, prin Couchsurfing, la hostel, pe stradă sau în cluburi, a cunoscut mai mult de 20 de oameni, dar n-ar spune că și-a făcut prieteni apropiați. Cu toate că oamenii te ajută tot timpul, nu e ușor să călătorești singur. Ca atunci în Bolivia, când era într-o căsuță de lemn, în junglă, unde o salvare ar fi ajuns cu dificultate, avea febră 41 și vărsa întruna. Când e într-o asemenea situație, Javier ascultă, pe telefon, înregistrări cu el povestind despre vreun moment în care se simțea puternic și fericit. Cuvintele și tonul vocii îl aduc din nou pe linia de plutire: „ăsta sunt eu, pot să fiu în starea asta”.

E un tip spiritual, chiar și în București intră în câte o bisericǎ, indiferent de orientare religioasǎ; îi place Krishnamurti, meditează și e bucuros că are un „ghid spiritual” pe care l-a cunoscut pe internet.

Normal că îi era frică înainte să plece și încă are sentimentul ăla, un amestec de teamă și entuziasm, de fiecare dată când o ia de la capăt într-o țară necunoscută. În ultimele luni a întâlnit mulți oameni și s-a distrat pe cinste, dar mai ales s-a cunoscut mai bine și a înțeles că multe dintre limite sunt auto-impuse: „fac ce vreau în fiecare secundă, sunt eu însumi, încerc să fie autentic, să fiu liber”. Ca să le dea și celorlalți curajul să facă ce își doresc, a pornit o pagină pe Facebook, America salvaje, unde urcă poze din călătorii și își povestește aventurile.

Deocamdată, mai rămâne în România vreo trei săptămâni, după care se îndreaptă către Serbia și Muntenegru, dar nu se știe niciodată – în călătoria asta a înțeles că „poți avea o idee generală, dar nu poți planifica niciodată”. ●

Bucureșteanul este o serie de articole despre oameni și întâmplări din Capitală.