Brădetu196

Un cuplu din București își construiește viitorul la sat. Cu răbdare și multe instrumente de planificare.

De Dona Georgia și Valentin Sălăgeanu
Fotografii din arhiva personală
Fotografie de Cătălin Georgescu
Timp de citire: 10 minute
17 ianuarie 2020

Moment prezentat la DoR Live: Viața în afara orașului, la Cluj, în decembrie 2019. Pentru autenticitate, am decis să păstrăm stilul oral. Pasajele în italic sunt intervențiile lui Vali. Dona lucrează în comunicare, iar Vali – în conservarea mediului. Îi găsești pe Brădetu196.

În 2015, sub ulmul din Grădina Botanică din București, ne-am dat seama cine suntem și ce vrem. Din Vali și Dona care ieșeau din București în fiecare weekend, la munte sau pe vreo uliță de țară, am devenit noi doi care ne doream natura ca stil de viață.

Am început să căutăm un loc al nostru în zona de sub munte din Argeș, Dâmbovița, Prahova și Buzău. Vreme de 3 ani, am vizitat 24 de sate și am văzut zeci de case. În plus, ne-am planificat atent bugetul într-un excel pe care îl actualizam regulat. Câștigam împreună puțin peste 4.000 de lei, din care plăteam chirie, reparații frecvente la Cielo-ul din ‘97 primit de la un prieten, benzină, utilități, mâncare pentru pisică și noi, cărți, viața socială. Am pus bani deoparte lună de lună, fie că era vorba de 50, 100 sau 400 de lei.

Căutam un loc accesibil ca distanță. Și viu, pentru că nu voiam să locuim într-un muzeu. Așa că ne-am făcut un set de criterii care să ne ajute să judecăm cu mintea limpede.

Într-o zi, pe ulița Iulia din satul Brădetu, Argeș, am găsit ce căutam – Brădetu 196.

Nu știm să vă zicem exact, dar excelul de temperat emoții ne arăta o potrivire de peste 90%. Suficient de izolat, dar destul de aproape de București. Natură de jur împrejur: eram la poalele Făgărașului și ale Iezerului, în mijlocul a două arii protejate. Gospodaria era sus, pe versantul unui deal, cu vedere largă și însorit cât să se coacă prunele de țuică. Curtea era suficient de mare cât să ne putem ocupa noi doi de ea; cu o latură înspre o văiugă pe unde trece ursul; două laturi către livezi și fânețe și una către o uliță desfundată. Vecini: câțiva sezonieri, câțiva permanenți. Eram printre oameni, dar nu în mijlocul civilizației.

Casa, o mândrețe de locuință tipic argeșeană cu prispă, foișor, o tindă centrală, două camere și vedere la munții Iezer. Ce să mai, dacă exista un loc care să fie al nostru, ăsta trebuie să fi fost!

Așa arăta casa în momentul în care Dona și Vali au văzut-o prima dată.

Într-o zi de luni din iulie 2018 am luat de la bancă un împrumut de 18.000 de euro, pe 4 ani, iar a doua zi am semnat actele. În august, după cel mai tare concert Steven Wilson, am început reabilitarea.

Primul selfie în fața noii proprietăți, în ziua în care au semnat actele.

Entuziasmul era mare, așa că ne-am făcut încă un excel de temperat elanul. Încă un buget, în cele mai mici detalii. Pe lângă cheltuielile lunare uzuale, am adăugat rata la bancă, asigurările, benzina săptămânală până la Brădetu și-napoi, economii pentru viitoarele lucrări și unelte pentru casă și grădină.

Am bibilit mult la el, și chiar dacă mereu, dar absolut mereu, a mai apărut câte o neprevăzută, orice aproximare a fost mai bună decât a nu avea nicio idee. Lucrările le-am împărțit pe etape, ca să știm în ce ne băgăm.

Încă de la primele lucrări, Dona și Vali au ținut o evidență strictă a cheltuielilor și au făcut estimări pentru fiecare etapă următoare.

Prima lucrare: buda din fundul curții Am fost atât de entuziasmați, că am filmat mai tot procesul. Ne-a luat zile bune să-l ridicăm, spre deliciul vecinelor noastre, tanti Nuți, tanti Tia și tanti Cici, care din când în când mai treceau să vadă „Cum stricăm scândura aia bună pe așa treabă mare!”.

Buda e cu vedere la răsărit, deci dimineața ne-o petrecem mângâiați de razele blânde ale soarelui. Are două ferestre, un burlan pentru aerisire, o policioară interioară pentru uitat chestii inutile pe ea, un sistem de depozitat cur-papier-ul și, pe-afară, lavoar de tablă și lighean pentru spălat pe mâini.

Acoperișul trebuia musai reparat, altfel s-ar fi năruit odată cu ploile de toamnă. Așa că a fost următorul proiect și cel care ne-a scos peri albi la amândoi. Pe meșteri, porecliți Șefu, Neamțu și Musulmanu’, i-am găsit complet întâmplător, cocoțați pe acoperișul unei case, pe-un drum pe care ne deviase Waze din cauza unui accident.

În timpul decopertării casei, un prim pas esențial înainte de orice lucrare la interior.

În timpul lucrărilor, am trecut prin două furtuni de vară care au transformat casa într-un duș cu presiune. Am făcut zeci de vizite la gater și la magazinul de materiale și a trebuit să-i convingem de două ori pe băieți să nu plece, că pereții casei NU se vor prăbuși sub greutatea noului acoperiș. Cum totul a fost pe repede-nainte, am ajuns să facem un compromis și să punem pe casă, temporar, carton bituminos, pentru că nu am găsit șiță într-un timp atât de scurt.

Timp de patru zile, Șefu’ a dormit în patul cu arcuri, Neamțu’ pe dormeza din scânduri, iar Musulmanu’ în mașină, că-i era frică de fantomele din casă. Noi– în cort. Ziua eram calfe și bucătari, că se săturase Șefu’ de conserve și ar fi mâncat o ciorbă, un ceaun de mămăligă cu lapte, o mâncare onestă.

În prima vară, cât se lucra la acoperiș, cei doi au dormit nopți la rând în cort, iar muncitorii – înăuntru.

La final, oarecum mirați, dar mândri de reușită, a venit rândul lor să ne convingă „că nu cade casa, că n-alunecă acoperișul, că va mai rezista încă 80 de ani”. Am rămas buni prieteni și am promis că ne revedem peste doi ani, când vom bate împreună șița.

Fotografie de la finalul lucrărilor la acoperiș.

Următoarele lucrări le-am planificat mai bine. Cu domnul Gelu am refăcut și extins toată partea electrică. După două zile și jumătate eram pregătiți să gustăm din viața secolului 20, asta după ce degustasem repetat două dintre cele mai bune țuici băute vreodată – de Oești și Căpățâneni. În orice caz, acum încărcarea telefonului nu mai era un pericol de gradul 1.

Cu Bogdan, pe care l-am găsit întrebând la magazinul de bricolaj de un meșter pietrar, am refăcut soclul casei. Am învățat de la el ce înseamnă răbdarea și îndemânarea. A dat joș și apoi a pus la loc piatră cu piatră, rând cu rând, până a repus casa pe picioare drepte.

La refacerea temeliei casei, meșterul pietrar a dat jos și apoi a repus pe poziție și a consolidat piatră cu piatră.

Tot cu Bogdan am pus la punct dulgheria. Am schimbat tavanul și 4 stâlpi ai sălii, am refăcut podul și dușumeaua viitorului nostru dormitor și am adăugat în pod stâlpi ca să sprijine acoperișul.

Tencuielile le-am făcut tot cu el. Doar cu pământ, nisip, var și apă, pereții casei au redevenit întregi. Brădetu 196 începea să arate a casă. A a-casă!

După lucrările majore de schimbare a acoperișului și consolidare a soclului casei, a început refacerea interiorului.

August 2019. Mai aveam 6 zile de concediu. Ne mișcasem mai repede decât calendarul de lucrări, iar pe fundul bugetului mai rămăseseră niște bani de lac, var și vopsea.

Așa că ne-am apucat singuri de câteva proiecte migăloase: am rașchetat dușumelele vechi, am curățat pereții, am vopsit geamurile și lemnăria și am văruit.

În camere au păstrat, reparat și lăcuit dușumelele originale.

Vali revopsește lemnăria cu o culoare apropiată de cea originală.

Ne-am dat timp să ne ocupăm și de treburile gospodărești. Am făcut o rigolă pentru micul torent care se formează în curte, am mutat sisific lespezi urieșești și am ridicat o vatră de foc, s-avem de-un grătar cinstit. Am cosit și am învățat de la Nuți să facem căpițe. Am montat tub de dren în jurul casei, cât să nu băltească apa la temelie și am refăcut gardul de la uliță.

Rigola le-a dat bătăi de cap Donei și Vali. Au refăcut-o de două ori.

N-am făcut nimic din toate astea singuri. Cu prietenii de la București am curățat de gunoaie văiuga din fundul curții. O oală de fasole și povești despre istoria casei am primit de la tanti Tia, sfaturi practice și optimism de la tanti Nuți și apă din fântână de la vecina de peste drum.

Ca să curețe văiuga de gunoaie, Dona și Vali și-au chemai prietenii de la București o zi.

Iar de la nepoata Lorica am primit un cadou neașteptat: portretul fostului proprietar, oglinda familiei și icoana veche, care s-au reîntors pe pereții casei. Cei din jur nu ne mai priveau neîncrezători, ca atunci când ne filmam construind un WC, ci deveneam, încet-încet, de-ai lor. Deveneam vecinii pe care tanti Nuți și-i dorise dintotdeauna.

Acum, că am încheiat urgențele, finalul de an ne-a prins cu amenajarea camerelor. Un proiect mic, dar satisfăcător pentru că am văzut efectul Before and After, care o să ne țină până-n primăvară.

Casa este acum locuibilă, iar cei doi își petrec aproape fiecare weekend acolo.

Planificarea și bugetul ne zic că anu’ viitor facem fântâna cu vreo 3.000 de lei, iar cu 20.000 de lei facem mult visata baie, ca să nu ne mai spălăm la lighean.

Fântână și baie? Cred că ar fi util ca, înainte de lucrarea asta să facem o șură. Avem multe unelte și materiale care au nevoie de depozitare. Iar nea’ Sebastian zicea că știe pe cineva care vinde una.

Sunt lucruri pe care un excel nu le rezolvă, dar răbdarea da. Nu știm exact care va fi ordinea proiectelor de la anu’, cum nu știm nici ce alte greșeli vom mai face. Un lucru știm sigur – mai sunt doi ani și 4 luni până când ne vom muta acasă și vom fi vecini cu tanti Tia și Nuți.

ACTUALIZARE (decembrie 2022):

În 2018, sub ulmul din Grădina Botanică din București, Dona și Vali și-au dat seama cine sunt, ce vor și unde vor să locuiască. Pentru Dona, a fost momentul care i-a împlinit. „Cei patru ani pe care i-am locuit împreună în București nu au însemnat altceva decât pregătirea pentru acest pas”, spune și Vali. „Fie că a însemnat să căutam casa visurilor noastre, s-o cumpărăm, s-o facem locuibilă și să ne mutăm.”

În februarie 2020 s-au mutat în satul Brădetu din Argeș, ca să poată fi cât mai aproape de natură, fără să știe că va fi definitiv, că o pandemie de doi ani va schimba regulile jocului și le va permite să lucreze mai mult de acasă. Reparaseră acoperișul, aveau două camere locuibile, toaletă în curte, curent electric și internet.

Iacob, băiețelul născut vara trecută, le-a accelerat motoarele și le-a schimbat ordinea priorităților. Între timp au ridicat șura, au început izolarea casei și au pus încălzire centralizată. Le-a fost mai ușor să înainteze cu lucrările, fiind prezenți acolo.

La casă, treaba nu se termină niciodată, însă îmbunătățirile rămase sunt minore: de făcut podul locuibil, pus glafuri la geam, vopsit lemnăria și finalizat izolația. Curtea trebuie și ea îngrijită constant, cu grădina de legume și fructe unde și-au plantat de la pătrunjel, busuioc, oregano și cimbru, la lobodă, ceapă, usturoi, fasole, pere, rubarbă sau prune. Le îngrijesc mai mult pentru plăcerea de a mânca din curtea lor, decât pentru a face provizii. „Vecinul nostru fiind pădurea, avem și de acolo ce plantează ea singură: mure, zmeură, ciuperci”, spune Dona. Au avut și găini și, chiar dacă le-a mâncat dihorul, vor să cumpere din nou.

Dona lucrează în comunicare; acum e în concediu de maternitate și mai are unele proiecte la care poate lucra de acasă. Vali lucrează în protecția mediului și merge fizic la birou trei zile pe săptămână. Dar asta nu i-a împiedicat să creeze un grup de inițiativă în sat, alături de preot, primar, un prieten care deține o agenție de turism și cunoaște zona și alpinistul Alex Găvan, ai căror bunici sunt din sat. Din oamenii activi și-au făcut niște aliați cu care să muncească pentru viitorul și folosul comunității. Au organizat zile de curățenie în comună, iar Găvan a demarat un proiect național în parteneriat cu Ministerul Mediului pentru conservarea aspretelui, unul dintre cei mai vechi pești din Europa, care trăiește în zonă. Vârstnicii se bucură și ei de prezența noilor veniți, care animă satul de peste 300 de locuitori.

Înainte de mutare, prietenii din București erau îngrijorați cu privire la relații, dar în cei doi ani de Brădetu, Vali spune că n-au trecut două weekenduri consecutive fără vizite. Iar în București merg ca în city break; e o distanță de aproape două ore și jumătate cu mașina. Acum apreciază mai mult și serviciile pe care în capitală le luau de-a gata: ca fata de 22 de ani care face masaj, barul din centrul satului care are și serviciu de delivery sau cele două piscine. Sunt și trei tronsoane din Via Valahia, un spin-off al traseului Via Transilvanica, care trec pe acolo.

Sorin și Raluca, cuplul cu care s-au împrietenit, plănuiesc și ei să se mute definitiv în sat. Căutau o casă de vacanță în zonă și doar ce terminaseră de citit articolul despre Brădetu, când Dona și Vali le-au ieșit în cale pe uliță. I-au ajutat să-și aleagă o casă chiar pe strada lor; sunt prieteni buni și au devenit parte și ei din grupul de inițiativă.

Piedici au existat tot timpul, ca atunci când au rămas fără apă în fântâna construită la început de 2020, dar au aflat ulterior că pot lua de la primărie. „În camera în care dormim era o gaură imensă în acoperiș, ploua înăuntru și era plin de moloz”, râde Dona.

Până acum au cheltuit aproape 70.000 de euro cu lucrările, dar sunt mândri de casa lor. Ca să-și amintească de unde au pornit, au pus în fiecare cameră o fotografie cu locul respectiv înainte să intre pe mâinile lor.

În ultimii doi ani au testat ipoteza de la care au pornit – dacă chiar pot trăi la țară așa cum își doresc, că e multă lume care își imaginează că viața la țară arată într-un anumit fel și, după, sunt nemulțumiți. Răspunsul, până acum, e da. Ultimii doi ani au mai însemnat și un parcurs de învățare: atât pragmatic, că au învățat să cosească și să se gospodărească, cât și despre ce înseamnă viața în doi într-un astfel de context. „A fost și rămâne o experiență minunată, să fii capabil să fii în locul în care dorești, să faci în fiecare zi ceea ce-ți dorești”, spune Vali. „Cu acest imbold al reușitei primului plan major pe care l-am avut, facem în continuare planuri.”