Un sat pentru Mădălina

Întâlnirea

Pe malul stâng al râului Argeș, la vreo sută de kilometri de București, 80 de familii și-au ridicat casele de o parte și de alta a liniei ferate care traversează printr-unul dintre cele 14 sate ale comunei Leordeni. Dacă întrebi de Cotu Malului în satele din împrejurimi, trecătorii ridică din sprâncene și te sfătuiesc să nu te abaţi pe acolo, că drumul e prost și sunt numai oameni răi. Până acum vreo opt ani nu aveau nici biserică; astăzi un preot din alt sat slujește și aici în ultima duminică din lună.

Mădălina Solomon locuiește la două case de școala amenajată într-un fost canton CFR, într-o cameră cu pereţi albaștri, cu un băiat de aproape trei ani, o fetiţă de un an și soţul mai mare cu opt ani decât ea. E o mână de fată de 19 ani, cu păr șaten lung și blonzit de soare pe la vârfuri, care în preajma străinilor nu ridică aproape niciodată ochii verzi-albaștri din pământ. Perete în perete cu ei, într-o cameră de două ori mai mică, în care abia încap un pat și un televizor, stau socrii și fiica lor de 12 ani.

Pentru Mădălina, în satul natal de la câţiva kilometri depărtare, a fost mai rău. La mama acasă se temea să iasă singură pe stradă, să nu tragă cineva de ea, și se simţea tot timpul urmărită de priviri deloc „cuminţi”. Știe că au mai fost fete care nu mai erau domnișoare și care au ajuns bătaia de joc a satului. Chiar dacă acasă n-avea grija zilei de mâine pentru cei doi copii, se simte mai în siguranţă aici, unde lumea din sat știe că e soţia lui Laurenţiu.

Când se termină ajutorul social al socrilor, alocaţiile celor doi copii, sau banii câștigaţi cu ziua de Laurenţiu la tăiat de lemne, Mădălina o ia pe M. în braţe, își pune un ghiozdan în spate și merge vreo 20 de minute pe jos până la gară. Lasă în urmă curtea în care nu mai cotcodăcesc găini pentru că au murit anul trecut răpuse de-o boală, bătătura în care nu crește nicio legumă, gaura în pământ înconjurată de patru pari de care flutură o cârpă și se urcă în trenul de București. Nașul îi taie un bilet de cinci lei, dar dacă e supracontrol, trebuie să plătească 10. La nouă dimineaţa coboară la gara Basarab, își cumpără o cartelă de metrou, scoate din ghiozdan un carton pe care a scris cu litere de tipar „Suntem muritori de foame” și se plimbă prin vagoane.

Prima oară când a fost la cerșit, abia învăţase să vorbească. Tata o aducea în București, o lăsa la gară sau în centru și o mai lua seara când îi cerea banii adunaţi. Nu știa unde se ducea cât ea cerșea; știa doar că dacă n-o să strângă destul, o s-o bată. Banii adunaţi erau pentru băutură și jucat la aparate și abia apoi pentru mâncarea familiei. La fel ca-n copilărie, când se plimbă prin metrou, Mădălina nu ridică privirea din pământ, nu spune niciun cuvânt. Doar „mulţumesc” sau „sărut-mâna” când cineva îi întinde vreun leu. Când paznicii din metrou o gonesc, sau obosește, mai stă pe peron.

Era o astfel de după amiază în iulie 2014 când Mădălina tocmai coborâse din metrou la Basarab, cu M. adormită într-un portbebe. O doamnă brunetă tunsă scurt, îmbrăcată cu o rochiţă scurtă și vaporoasă s-a apropiat de ea cu pași fermi.

– Ce faci aici? E copilul tău?

– Da, e a mea, i-a răspuns încurcată.

– Cum pot să te cred? De unde știu că spui adevărul?

Mădălina s-a speriat. Avea deja vreo 10 avertismente de la poliţie după ce o prinseseră cerșind, ba cu I. ba cu M., și o ameninţaseră că o să rămână fără ei. I-a spus doamnei că mai are un băiat acasă, că sunt amărâţi și nu o pune nimeni să cerșească. S-a așezat pe un scaun roșu de pe peron și și-a desfăcut bluza să-i arate că alăptează.

Doamna cu ochi albaștri și întrebări îngrijorate era Mirela Oprea, un expert în protecţia copilului care lucrează pentru organizaţia caritabilă World Vision. Avea 38 de ani, călătorea des la conferinţe despre politici sociale din toată lumea și venea lunar în România. În după-amiaza în care a dat cu ochii de Mădălina, venea de la birou, se grăbea să mănânce de prânz și apoi mai avea o întâlnire în care urma să discute, ca de obicei, despre drepturile copilului, sărăcie și protecţie socială în România și Balcani.

De când se știa, Mirela nu dăduse niciodată bani cerșetorilor, chiar dacă unii o impresionaseră până la plâns.

Crescută într-un sat din munţii Apuseni, elevă la un liceu din Sibiu și apoi studentă la psihologie în Cluj, până la 20 de ani nu se întâlnise cu copiii străzii. Abia când a venit în vizită la iubitul ei, care studia în Capitală, a văzut prima oară în metrou copii recitând îngenunchiaţi Tatăl nostru și versuri de Eminescu. Și-a jurat că n-o să mai vină niciodată în orașul ăsta urât în care copiii se târăsc prin metrou și o fac să plângă. Nu i s-a părut în regulă să încurajezi reţelele care exploatează și schilodesc fizic sau emoţional oamenii. Nici că un pumn de monezi ar putea ajuta cu adevărat mâna întinsă. A da bani cerșetorilor i se părea modalitatea rapidă și egoistă de a trece pe lângă sărăcie, de a-ţi imagina că ești un bun creștin.

Când a văzut-o pe Mădălina, s-a gândit la articolul care circula pe internet despre copiii adormiţi în braţele cerșetorilor, care sunt sedaţi pentru a fi liniștiţi ore în șir, cât trebuie să producă bani. Îi văzuse cu câteva zile în urmă la Bruxelles și se înfuriase. Era hotărâtă să sune la poliţie și la protecţia copilului și ar fi făcut-o dacă n-ar fi fost picăturile de lapte, apoi privirea M. care s-a trezit și a început să sugă satisfăcută. I se părea un tablou dureros, doi copii care își aparţineau doar unul celuilalt, într-o lume care părea să nu-i observe.

Pentru că Mădălina nu-i cerea nimic, dar și pentru că și-a amintit că trebuie să mănânce de prânz, Mirela a întrebat-o dacă îi e foame. Era prima oară când invita un necunoscut la masă și ideea îi venise spontan: dacă tot m-am oprit, hai să fac ceva bun în pauza asta de prânz.

Pe drum spre McDonald’s-ul de la Gara de Nord, Mirela a cumpărat un pachet de scutece, vitamine, câteva cutii de lapte praf și a pus întrebări: unde stă, unde sunt părinţii ei, câţi bani face într-o zi, cum de e așa de tânără și are doi copii. Mădălina a răspuns încet, rușinată, mulţumind și scuzându-se. I-a povestit că într-o zi bună adună 60 de lei, într-o zi obișnuită cam 20-30 de lei, dar că are destule zile în care abia adună cei 10 lei pentru drum. Sunt și zile în care nu face niciun ban, iar trecătorii o mai și înjură, mai ales bărbaţii în vârstă. Îi strigă că nu i-au făcut ei copiii, că dacă i-a plăcut să-i facă, acum să și-i crească și tot felul de porcării care o rușinează. După ce au ajuns la Mac și i-a luat un sandviș cu pui, Mirela a văzut că mesteca chinuit și doar pe dinţii din faţă. A aflat că cele două sarcini i-au distrus câte o măsea, că are dureri mari și n-a fost niciodată la dentist. I-a spus că e frumoasă, iar Mădălina a dat din cap neîncrezătoare. În lumea ei, o fată cu doi copii nu mai avea voie să se gândească la asta.

Pentru că Mădălina părea speriată, inclusiv de atenţia pe care o primea, Mirela și-a dorit să știe mai mult și să înţeleagă ce înseamnă sărăcia extremă și traiul de pe o zi pe alta, dincolo de statisticile pe care le discutase de zeci de ori la serviciu. Mădălina era una dintre cele 8.500 de minore care devin mame în România în fiecare an și făcea parte din cei 2% dintre tineri care abandonează școala în timpul gimnaziului, dar și din cei 9% din mediul rural care spun că se duc flămânzi la culcare. Era în același timp și exponentul perfect al luptei Mirelei împotriva „violenţei birocratice”: o mamă tânără care nu înţelege terminologia sistemului de protecţie construit pentru ea, nu știe ce servicii ar putea să acceseze și e terifiată de orice interacţiune cu lumea asta care vorbește o altă limbă decât ea.

Dincolo de un prânz, scutece și lapte praf, Mirela a simţit nevoia să mai facă un pas. I-a explicat Mădălinei că vine doar o dată la câteva luni în ţară, dar că ar vrea să o ajute. A întrebat-o dacă ar merge la dentistul ei și, pentru că Mădălina nu avea telefon, i-a lăsat numărul ca s-o poată contacta de la vreun vecin.

În aceeași zi, a povestit pe Facebook întâlnirea de la gară și și-a încheiat statusul cu o dilemă: „Aș vrea să ajut mai mult. Dar cum să fac asta în mod sustenabil? Mădălina are nevoie de un serviciu și de sprijin sistematic”.

Mădălina a luat trenul de la ora 16:00 înapoi spre Cotu Malului și i-a povestit lui Laurenţiu că o doamnă i-a cumpărat scutece și i-a dat numărul ei de telefon să se întâlnească în București. Din banii adunaţi la metrou – vreo 60 de lei – a cumpărat pâine, crenvurști, ouă și suc de portocale Adria pentru I., care nu vrea să bea apă.

Mirela s-a întors în Italia, unde s-a mutat în 2002 pentru masterat și doctorat, și s-a gândit de multe ori la Mădălina și la aerul ei resemnat. I se părea că e un copil în depresie și a sperat că o va suna. Mai bine de două luni n-a știut nimic de ea. Apoi, în septembrie, a primit un telefon: „Sărut-mâna, sunt Mădălina. Mi-aţi spus să vă sun”.

---

Picătura

Mădălina era tristă după certurile cu soacra, care le tot cerea să se mute. De când li s-a însurat Laurenţiu, socrii au trebuit să le facă loc tinerilor și nepoţilor și s-au mutat împreună cu cealaltă fiică în bucătărie. Le-au tot spus că trebuie să-și facă rostul lor, că nu mai suportă să doarmă claie peste grămadă. Pe Mădălina au și ameninţat-o de câteva ori că o să-i dea afară. Cu I.atârnat de poalele ei și cu M. în braţe, Mădălina i-a privit mereu neputincioasă. Vedea și ea că soacra e bolnavă și se sufocă în aglomeraţie. Nu știa însă încotro să se ducă și ce să facă mai mult decât să fie cuminte, să ţină curăţenie și să facă ciorbă.

Când a sunat-o pe doamna cu rochiţă vaporoasă, nu avea mâncare, I. îi spunea că vrea carne și ea nu avea de unde să-i dea, iar soţul nu-și mai găsea de lucru. Rămăseseră și fără cal, după ce un pădurar din zonă l-a văzut pe Laurenţiu când lua lemne și i l-a împușcat. Rugase o vecină să-i împrumute telefonul și sunase fără să știe la ce să se aștepte. Mirela s-a bucurat s-o audă. Era hotărâtă să o îndrume spre un dentist și un ginecolog. Mădălina îi spusese că nu a avut bani de o întrerupere când a rămas a doua oară însărcinată. Nu-și mai dorea copii pentru că nu aveau cu ce să-i crească, dar nici nu cunoștea altă metodă contraceptivă. Și-au dat întâlnire în București la început de septembrie și au mers împreună la dentist și la ginecolog pentru montarea unui sterilet (după ce Laurenţiu a fost de acord).

Mirela a continuat să povestească pe Facebook despre Mădălina și a cerut ajutor prietenilor. A adunat haine, jucării, alimente și sfaturi și s-a gândit că i-ar putea mobiliza și în viitor. Cunoștea oameni care lucrau la Comisia Europeană, care contribuiseră la reforma sistemului de protecţie a copilului sau își înfiinţaseră propriile organizaţii caritabile. Era hotărâtă să se implice, să caute o formulă de ajutor cu impact pe termen lung. Își dorea o viaţă mai bună pentru Mădălina și o șansă pentru I. și M. de a nu ajunge vreodată în situaţia mamei lor, dar nu știa dacă singură va putea să gestioneze o astfel de intervenţie, dacă nu va face mai mult rău implicându-se și eventual dispărând din lipsă de energie sau resurse. Așa că a scris pe Facebook:

„Un proverb african spune că e nevoie de un sat ca să crești un copil. Satul Mădalinei nu o ajută. Aș vrea să o ajut pe Mădălina să își creeze alt sat. Poate în România cinică și electorală acesta e un vis, dar dacă îţi dorești să faci parte din acest sat, te rog contactează-mă cu un mesaj privat”.

Așa a strâns câteva sute de lei pentru radiografii dentare, un fular și mâncare. Mirela a dus-o la policlinica Regina Maria unde dentistul este gratuit pentru cazurile sociale, dar Mădălina avea nevoie de tratament pentru infecţie, ceea ce urma să dureze câteva săptămâni. I-a scris pe o hârtie adresa, orele și zilele la care putea să apeleze la dentistul voluntar și i-a explicat că ea nu va fi în ţară să o ducă și trebuie să se descurce singură. Câteva săptămâni mai târziu, Mirela a sunat-o pe telefonul unui cumnat să o întrebe dacă a terminat cu tratamentul. Nu se dusese niciodată.

La început s-a supărat și a certat-o. I-a spus că e un serviciu gratuit, că e dreptul ei și că e păcat să-și piardă măselele de la vârsta asta. Mădălina s-a rușinat, i-a părut rău că a supărat-o, i-a spus că a plouat, că n-a avut cum să ajungă la gară, că nu are cizme și nici bani de tren. Mirela ar fi vrut să o ajute să își înţeleagă drepturile și să și le ceară, nu să o dădăcească. Se întreba cine era ea să-și asume un astfel de rol dacă nici părinţii, nici statul nu făceau nimic pentru a-i îmbunătăţi situaţia. În plus, n-avea timp ca la fiecare vizită în România să o aștepte pe Mădălina la metrou și să o ducă la dentist.

Și-a amintit că Mădălina venea cu trenul în București numai când avea neapărată nevoie de bani. Că nu avea cu cine să lase copiii, iar la dentist n-ar fi putut să stea cu amândoi în braţe. Că deja se făcuse noiembrie, iar ea purta papuci și nu pleca de la metrou, unde era uscat. Timpul ei în oraș era pentru a produce, nu pentru a se îngriji. Mirela detestase întotdeauna mitul conform căruia oamenii săraci sunt săraci pentru că nu muncesc. Ar vrea să vadă ce-ar face cei care repetă mantra asta dacă ar locui într-un sat izolat, cu o mână de case, grădiniţă, gimnaziu și un mic magazin. Unde ar munci? Cine i-ar plăti pentru curăţenie, muncile câmpului, ajutor pe lângă casă, când toată lumea e la fel de săracă și nu cultivă mai nimic? Cum ar pleca la oraș să lucreze, când banii pentru transportul lunar ar egala potenţialul salariu? Cine i-ar angaja fără o diplomă de măcar opt clase?

Au mai fost momente când Mirela și-a ieșit din fire și apoi a regretat. Odată i-a spus Mădălinei să nu le mai pună copiilor suc în biberoane, să le facă ceai. Avea oroare de „sucul galben” cu care bunica ei se îmbolnăvise de diabet și o îngrozea că după două biberoane de Adria copiii Mădălinei dormeau duși, fără să mai ceară de mâncare. După discuţia despre suc, când a întrebat-o într-o după-amiază ce are M. în biberon, n-a crezut-o pe cuvânt că e ceai și l-a desfăcut să miroasă. Mădălina s-a înroșit și Mirela i-a spus că e dezamăgită, că a crezut că au o relaţie în care nu se păcălesc. A scos o lămâie din frigider, a cumpărat ceai și i-a spus că dacă pune și câteva linguriţe de zahăr, copiii vor bea amestecul ca pe suc. „Spune-mi că n-ai lemne ca să fierbi apă și cumpărăm, dar nu mă minţi!” Era furioasă, dar își dădea seama că, de fapt, era dezamăgită de sine. Își dăduse voie să uite că Mădălina e într-o situaţie disperată în care va face orice ca să nu o supere și să nu întrerupă ajutorul primit, inclusiv să mintă.

La sfârșit de noiembrie, cu un portbagaj plin cu haine, jucării și alimente, Mirela a ajuns la Cotu Malului. Trecuseră doar câteva zile de la o conferinţă la care fusese invitată să vorbească în faţa a peste 100 de reprezentanţi din 30 de ţări europene despre cum se cheltuiesc bani publici pentru a ameliora sărăcia. În teorie, pentru cei 300.000 de copii din România care trăiesc în sărăcie extremă, măsurile sunau clar: consultarea comunităţilor locale, investiţii în părinţi pentru a preveni separarea copilului de familie și instituţionalizarea, o politică de pensii care începe de la naștere.

În satul Mădălinei, Mirela a simţit că se lovește de tot ce e greșit cu teoria. Aflase la conferinţă că statul cheltuiește 500 de euro pe lună pentru fiecare copil aflat în grija lui, într-o instituţie sau casă de tip familial, pentru cazare, mâncare, igienă și rechizite. Mădălina i-a povestit că asistentul social de la primărie a pus-o să semneze că nu mai iese cu copiii la cerșit și i-a explicat că o să rămână fără ei dacă nu se ţine de cuvânt. Mirela simţea în stomac absurdul situaţiei. Statul ar fi preferat să cheltuiască 1.000 de euro lunar pentru separarea lui I. și a M. de mama lor, în loc să mărească alocaţiile (242 de lei pentru ambii copii) până la un nivel care să ţină părinţii departe de cerșetorie.

Când a intrat în curtea din Cotu Malului, Mirela a văzut trei curcani, doi cai și mai mulţi câini slabi. Caii erau pentru înhămat la căruţă și adus vreascuri și cioturi din pădurea din apropiere, mereu cu riscul amenzilor și conflictelor cu pădurarii. Nici vorbă de stivă de lemne, deși venise iarna. Acoperișul stătea să cadă și era peticit în mai multe locuri ca să nu intre apa. Mirela a căutat cu privirea greble, lopeţi, un plug sau orice altă unealtă de cultivat pământul, dar nu le-a văzut. Nici în grădină nu creștea nimic. Îi era clar că Mădălina și familia ei cumpărau tot de la magazin, deși erau șapte guri de hrănit din câteva sute de lei pe lună. În comunism socrii lucraseră la fermele de pui din zonă, săpaseră șanţurile pentru canalizări și irigaţii, apoi în anii ’90 se apucaseră de muncă cu ziua prin curţile vecinilor. Pe măsură ce au apărut utilaje, tractoare, ierbicide, îngrășăminte, n-a mai avut nimeni nevoie de ei și au rămas agăţaţi de ajutorul social. Își crescuseră copiii de pe-o zi pe alta, fără să cultive ceva, fără să facă provizii pentru iarnă. Ar fi vrut să muncească, dar nu știau unde. Ar fi crescut animale, dar n-aveau bani să le cumpere. Mirela a înţeles că nu reaua voinţă îi ţinea în sărăcie, ci lipsa educaţiei.

Venită de pe drum, a întrebat unde este WC-ul și Mădălina a îndrumat-o spre spatele casei. Cocoţată pe două lemne deasupra găurii în pământ ascunse după o pătură prinsă numai de unul dintre cei patru pari, Mirela și-a dat seama că situaţia e mult mai gravă decât își imagina, că rahatul băltește la propriu și nu sunt nici măcar scânduri cu care să-l ascunzi.

În decembrie și-a întrebat prietenii dacă cunosc pe cineva cu o firmă de curăţenie care ar avea nevoie de un angajat, a făcut calcule – cât ar costa drumul până la serviciu în București, cât ar costa creșa unde ar lăsa copiii și de ce salariu ar fi nevoie ca să renteze –, apoi s-a înfuriat. Deși lucra de peste 10 ani în domeniul social, nu se gândise niciodată că școala ar putea fi un mecanism de excluziune socială. Fără o diplomă de opt clase, la fel ca alţi 66.000 de șomeri din România fără studii sau cu studii generale incomplete, Mădălina nu putea lucra legal. Cu doi copii mici de îngrijit, trebuia mai întâi să termine clasa a VII-a și a VIII-a și abia apoi să-și caute o slujbă. Laurenţiu abandonase și el gimnaziul, deci munca la negru era momentan singura opţiune.

Mădălina își întorsese și ea situaţia pe toate părţile. Se gândea la ce face și se rușina că își „târăște” copiii prin București, mai ales când o certau oamenii din metrou. O femeie îi strigase odată: „Nu ţi-e rușine să vii să ceri? Din taxele noastre statul îţi plătește alocaţia!”. Cerșea când se terminau banii contribuabililor pentru că era singura cale pe care o cunoștea pentru a cumpăra mâncare. Știa că în teorie e mai bine să nu renunţi la școală, să nu te măriţi de tânără, să ai un serviciu, dar în viaţa ei nu fusese loc pentru alegeri. 

La 11 ani, după ce tata a plecat de acasă și n-a mai trimis-o la cerșit, a rămas cu mama, fratele și cele două surori mai mici. Mâncau ce aveau, când aveau, iar de caiete, pixuri, haine noi sau încălţări nici nu putea fi vorba. Când l-a cunoscut pe Laurenţiu, un băiat cu opt ani mai mare decât ea, în vacanţa de vară de după clasa a VI-a, i s-a părut drăguţ și respectuos. Mădălina avea 15 ani jumate, juca fotbal și raţele și vânătorii, iar doamna de matematică o lăuda că știe să socotească. Nu-i explicase nimeni cum rămâi însărcinată și cum să te protejezi. După ce i s-a rotunjit burta, s-a mutat la el și a dat de viaţa grea cu soacra. Nu știa să facă ciorbă sau mâncare de cartofi, iar camera în care dormeau Laurenţiu, sora mai mică și părinţii devenise neîncăpătoare. El lucra cu ziua prin sat sau la pădure, dar nu aducea tot timpul bani și atunci începeau certurile cu părinţii, ba pe mâncare, ba pe cal, ba că Mădălina nu face treabă sau nu face treabă bine.

Când apăreau discuţiile, Laurenţiu o certa și, uneori, o lovea. Abia după ce a rămas a doua oară însărcinată, după câteva certuri, Mădălina a îndrăznit să-i spună că ori e „cuminte”, ori se despart. Laurenţiu a învăţat să se abţină, să o mai asculte și pe ea, nu doar pe mama, iar Mădălina a prins din nou drag de el.

Când doamna Mirela îi vorbea despre întors la școală, despre un serviciu și o viaţă pe care să și-o controleze ea, nu tata, soţul sau copiii, era fericită că cineva voia să o ajute și credea în ea. I se păreau însă lucruri imposibile sau cel puţin îndepărtate. O fată putea să viseze la școală și la o viaţă mai bună; o mamă nu mai putea să se pună pe primul loc. Apariţia Mirelei, dincolo de bucuria de a sta de vorbă cu o prietenă care povestește despre lumea largă și o mângâie pe păr ca o mamă, era mai degrabă o șansă pentru I. și M. de a duce o altfel de viaţă. Mirela era un fel de zână bună care apărea când le era mai greu și care aducea jucării, drag de grădiniţă și de școală. În preajma ei, I. abia aștepta să-și demonstreze isteţimea și Mădălina era mândră când îl vedea ambiţionându-se să vorbească corect și să înţeleagă mecanismele jucăriilor. Simţea că dacă ar avea bani să-l ţină la școală, ar ieși ceva bun din el.

Lucrând în domeniul politicilor de protecţie socială, Mirela simţise de multe ori că oricât ai face, niciodată nu e destul, dar de când o întâlnise pe Mădălina, era prima oară când simţea asta visceral. Se angrenase într-o luptă cu sărăcia structurală care vine din lipsa educaţiei și a accesului la servicii sociale și sanitare. Dacă ar fi fost o sărăcie punctuală – o datorie de plătit, un acoperiș de reparat sau bani pentru haine și rechizite –, ar fi știut exact ce pași trebuie să urmeze. Cu o sărăcie care te învăluie și te sugrumă, nu știa de unde să pornească și cât să se zbată. A ajuns la concluzia că sărăcia în România este o caracatiţă, iar filantropia, o picătură într-un ocean. „Te zbaţi și nu se vede. Cu cât te implici mai mult, cu atât ţi se pare că faci prea puţin.”

Prietenii-donatori erau de acord că o intervenţie masivă în viaţa familiilor cum e cea a Mădălinei ar trebui gândită și finanţată pe termen lung de către stat. Era greu de spus unde era mai mare nevoie de ajutor – în viaţa Mădălinelor condamnate la sărăcie sau în aparatul de stat care trebuia scuturat ca să rezolve problemele astea. În cercul donatorilor erau oameni care lucrau la Comisia Europeană, un asistent social, un deputat. Unii dintre ei lucrau deja din interiorul sistemului la tratamentul sărăciei. În același timp, Mădălina dădea o faţă problemelor complexe cu care se luptau și nu puteau să treacă pe lângă ea spunându-și că într-o zi va beneficia de un program care o va învăţa cum să se ajute singură.

Picătura lor de ajutor schimba ceva pentru o mamă care avea un nume, copii cu ochi albaștri și un acoperiș care stătea să-i strivească. Era o luptă cu sărăcia din România, dar una umană și personală.

La început de ianuarie, Mirela a strâns toţi cei 15 donatori – indiferent de contribuţie – într-un grup privat pe Facebook și le-a scris: „I-am trimis un pachet cu alimente și niște bănuţi din ce aţi donat voi. Mulţumește pentru tot binele făcut. Încet-încet se construiește un cerc al donatorilor pentru Mădălina. Așa îi numesc eu în mintea mea pe cei care ajută. Pot să vă invit la o întâlnire la București în săptămâna 25-30 ianuarie?”.

---

Donatorii

Telefonul Mirelei a sunat la câteva minute după ce se așezase la o masă într-un restaurant din Piaţa Romană, cu Oana Ozmen, Rocsana Borda și Alexandra Ștef, un avocat, un specialist în marketing și un editor al platformei independente heymarie.ro, trei dintre donatoarele care au putut să ajungă la întâlnirea cercului. Era Mădălina, care s-a scuzat și a întrebat-o dacă se mai întâlnesc a doua zi. Mirela i-a spus veselă că o așteaptă la 10 la metrou.

Discuţia a început cu veștile mari: cineva de la Hope and Homes for Children, o organizaţie care militează pentru prevenirea separării copilului de familie, citise un articol pe blogul Mirelei despre acoperișul care stă să cadă și voia să contribuie cu 4.000 de lei pentru materiale de construcţii și reparaţii. Cu suma asta, știind de la Mădălina că visul ei era o cameră micuţă, numai a lor, ca să se separe de socri, Mirela a propus ridicarea unei construcţii de patru metri pătraţi în grădina din spatele casei. Fiecare a promis că va întreba printre cunoștinţe de firme de construcţii sau magazine dispuse să doneze materiale. Rocsana a propus o campanie online, Casă pentru Mădălina, și s-a oferit să se ocupe de promovare.

Construcţia unei case era mult mai mult decât își propuseseră donatorii, dar era justificabilă. Când faci un bine, vrei să știi ce impact va avea gestul tău și, eventual, cum poţi măsura rezultatele. Hainele, scutecele, jucăriile și sumele mici de bani erau plasturi peste o sărăcie care continua să supureze. Mirela își formulase o teză clară în minte pentru investiţia într-o casă: „Dacă Mădălina are un loc sigur al ei, atunci este mai puţin vulnerabilă. Măsor rezultatele prin faptul că ea își va expune mai puţin copiii la cerșetorie și alte riscuri”.

Din donaţiile cercului se mai adunaseră câteva sute de lei cu care puteau să plătească tratamentul la un dentist care ar avea un orar care să se potrivească cu trenul înapoi spre Cotu Malului. Mirela a cerut pentru prima oară mai multă implicare din partea grupului:

– Mădălina are dureri mari de dinţi și ia calmante ca să reziste. Eu nu am timp să mă duc cu ea la dentist și să aștept să termine. Ar fi nevoie de cineva din grup care să meargă cu ea.

– De câte ori?, a întrebat Alexandra.

– Ar fi maxim trei întâlniri.

– Aș putea eu.

– Super. Asta e urgent. Banii sunt deja. Îţi dau telefonul soţului ei. O s-o instruiesc să vină cu fetiţa cea mică. Stă liniștită în braţele cuiva. E cuminte, te descurci.

Apoi, discuţiile s-au mutat spre sustenabilitate. Cum faci trecerea de la ajutorul care oprește durerea de măsea, la ajutorul care împuternicește familia să-și poarte singură de grijă?

– El ce muncește?, a întrebat Rocsana.

– E zilier la pădure.

– Bea?

– Nu bea, din câte mi-a spus Mădălina.

– E rom?

– Da, dar contează?

– Nu, dar pentru unii donatori ar putea fi o problemă. Prietenii mei se implică în cauzele pe care li le propun, dar de multe ori îmi spun „dar nu sunt romi, nu?”

Acum 10 ani, când fetiţa fratelui ei s-a îmbolnăvit, Rocsana a văzut copiii de la spitalul oncologic Fundeni și n-a putut să nu se implice. De atunci merge constant în spital, ajută mai multe familii și îi mobilizează adesea și pe alţii când simte că e nevoie de mai mulţi. Lunar, cheltuie câteva sute de lei pentru ajutorul străinilor. Pe Mirela nu o cunoștea personal, nici nu mai știa de ce erau prietene pe Facebook când a dat peste postările despre Mădălina. A impresionat-o tocmai pentru că nu era un caz extrem, de viaţă și de moarte, ci mai degrabă figura invizibilă a sărăciei generalizate pe lângă care trecem zilnic. Singura ei condiţie pentru a ajuta era să nu dea banii direct, pentru că de-a lungul anilor dăduse peste familii care îi jucaseră donaţiile la păcănele, le fumaseră sau băuseră. Voia să dea bani cu care să se plătească servicii concrete – casă, dentist, rechizite, alimente. Într-o familie atât de săracă, crede ea, nevoile sunt multe și variate și riscul ca banii să fie risipiţi în șapte zări e mare. A propus și crearea unui cont online pentru plata energiei electrice, ca donatorii să poată să-i achite facturile. Dacă nu s-ar fi fript în trecut, poate ar fi crezut că e paternalist să decizi pentru alţii care sunt nevoile prioritare, dar acum considera că e doar prevăzătoare.

În lume, părerile sunt împărţite când vine vorba de cum e mai bine să ajuţi și cine ar trebui să decidă priorităţile. GiveDirectly, o iniţiativă americană pornită în 2011, a analizat ce se întâmplă când le dai pur și simplu bani unor oameni săraci și nu a găsit nicio corelaţie cu cheltuitul pe alcool, tutun sau jocuri de noroc. Organizaţia a ales la întâmplare mai multe familii sărace din Kenya, le-a donat 1.000 de dolari fără să le ceară nimic în schimb, apoi a urmărit timp de un an ce se întâmplă. Au descoperit că donaţiile au influenţat în mod pozitiv nivelul de fericire, veniturile provenite din creșterea animalelor (oamenii au putut să-și cumpere animale și să vândă produsele rezultate), au redus violenţa în familie, dar nu au avut niciun impact semnificativ asupra altor aspecte ale sărăciei structurale cum ar fi continuarea educaţiei sau accesul la asistenţă medicală.

Bătălia ideologică a celor care vor să facă bine se duce adesea între a da bani și a educa abilităţi, între a da un pește, sau a ţine un curs despre pescuit. În cercul donatorilor pentru Mădălina erau oameni care voiau s-o înveţe să pescuiască, dar în același timp voiau să-i redea și optimismul și încrederea. Tristeţile cele mai mari ale Mădălinei erau când se ducea la magazin să ia pâine pe datorie, iar I. se punea pe plâns în faţa frigiderelor cu îngheţată. Zilele în care avea banii ei în buzunar și putea să le ia copiilor ceva o făceau să se simtă cu adevărat mamă. Donatorii au convenit că ţelul pe termen lung e ca Mădălina să lucreze și să-și întreţină familia, dar că până atunci e nevoie de mai multe tipuri de ajutor. S-au gândit și la ce ar putea să facă ea în schimbul ajutorului primit, în așa fel încât intervenţia să fie și una educativă. Au discutat despre întoarcerea la școală, înscrierea lui I. la grădiniţă, despre cum ar putea Mădălina să vândă produse create de ea sau să planteze ceva în grădină.

Tot la întâlnirea donatoarelor, Rocsana a anunţat că de ziua fetiţei ei Briana le va propune tuturor invitaţilor să renunţe la cadouri și să doneze cât ar fi cheltuit pe jucării pentru Mădălina și familia ei. Mirela a fost uimită de gest. Se temea să nu fie prea mult, să nu se simtă fetiţa privată de cadouri, dar Rocsana a insistat că o să se ocupe ea de tot ce-și dorește fiica, iar banii strânși vor merge în proiectul Casă pentru Mădălina.

Și-au luat la revedere convenind ca oricine poate face un drum până la Cotu Malului să anunţe pe grup și să ţină cont că familia are nevoie și de săpun, pastă de dinţi și periuţe, consumabile pe care nu ar da banii dacă ar avea de ales între ele și mâncare. Mirela le-a îmbrăţișat și a repetat de mai multe ori: „Suntem un grup acum”.

A doua zi, Mirela s-a întâlnit cu Mădălina și Alexandra Ștef la Piaţa Romană și au mâncat câte o plăcintă. Apoi au fost la cumpărături de haine groase și ghete. Mirela voia să se asigure că Mădălina n-o să mai dârdâie pe drum spre gară și că ploaia sau zăpada n-o vor împiedica să se întâlnească cu Alexandra și să meargă la dentist. I-a luat un fes, un fular, ghete impermeabile îmblănite, o geacă groasă, lungă până la genunchi și a pus-o să le probeze în timp ce o distra pe M.. Când o întreba dacă îi place modelul sau dacă preferă altceva, Mădălina răspundea doar „cum spuneţi dumneavoastră”. A trebuit să-i repete de mai multe ori că hainele sunt pentru ea și trebuie să aleagă. Cu braţele pline de cumpărături, au ieșit în frigul de ianuarie.

– Vrei să mergi unde mergi tu de obicei?, a întrebat-o Mirela.

– Cum spuneţi dumneavoastră să fac.

– Păi nu cum spun eu, Mădălina, cum vrei tu. Dacă vrei să faci niște bani, te duci, dacă vrei să stai la căldură cu M., pot să te las la mine acasă. Doar că eu o să mai plec, o să mai lucrez. Cum vrei?

– Să stau la căldură.

Mirelei i s-a părut că, de când o cunoștea, era prima oară când Mădălina lua o decizie pentru ea. Nu voia să o preseze să nu mai cerșească, nici să o rușineze amintindu-i de asta. Până să o întâlnească pe Mădălina, nu se gândise la cerșit ca la o meserie grea și umilitoare. Ea a ajutat-o să înţeleagă că nu e deloc ușor să te plimbi dintr-un metrou în altul și să înfrunţi privirile necunoscuţilor care par că te condamnă. Mădălina îi povestise că cel mai greu îi era să se uite în ochii fetelor și băieţilor de vârsta ei. O rușina că nu era ca ei și o întristau feţele lor vesele, hainele frumoase, râsetele zgomotoase.

Mădălina nu era obișnuită să fie întrebată ce vrea să facă și îi era greu să ia decizii așa de repede, dar avea încredere în doamna Mirela și se simţea bine cu ea. Ajunse acasă, Mirela i-a spus Mădălinei că îi e puţin foame și are niște zacuscă și varză dacă vrea și ea. În timp ce punea mâncarea în farfurie, a rugat-o să spele vasele și să facă ordine în frigider. S-a scuzat că n-are niciodată timp pentru curăţenie pentru că vine rar în ţară și că ea așa a învăţat acasă, că toată lumea muncește la treburile astea. În timp ce le mergeau mâinile, a întrebat-o cum a ajuns să se mărite așa de devreme.

– Mama ta nu ţi-a explicat ce se întâmplă dacă ai relaţii sexuale?

– Nuu, mama nu vorbea de așa ceva. Eram mică, nu știam, a râs Mădălina rușinată.

– Păi bine, dar de ce trebuia să te măriţi?

– Păi dacă și-a bătut joc de mine…

– Cum adică și-a bătut joc de tine? Ce expresie e asta?! O relaţie n-ar trebui să fie o bătaie de joc.

– Păi dacă nu mai eram fată… Nu mai eram domnișoară. Era rușine, trebuia să plec.

---

Limite

În camera de așteptare a unui dentist din București, Alexandra ţinea pentru prima oară un bebeluș în braţe și încerca cu disperare să-i potolească plânsul. La 29 de ani, după 14 ani de locuit în Venezuela și alţi doi de studiat în Londra și Budapesta, Alexandra simţea că în România avea lucruri de rezolvat. Voia să înţeleagă sărăcia și căuta soluţii pentru construit comunităţi de tineri care vor să se implice, nu să fugă de probleme. O dureau braţele sub greutatea Mariei, grăsună și înfofolită, își cerea scuze de la oamenii care intrau în cabinet și îi privea recunoscătoare când încercau și ei să liniștească fetiţa cu ochii albaștri și fălcile ude de lacrimi. De pe scaunul dentistului, Mădălina privea în gol, speriată de extracţie și stresată de plânsetele fetiţei ei, necontenite vreme de 40 de minute. De durere, fusese la un pas de a ruga un bătrân din sat să-i scoată măseaua cu cleștele.

Spre seară, în timp ce Mădălina și M. erau în tren spre Cotu Malului, Alexandra se simţea epuizată și neputincioasă. Era obișnuită să asculte și să ofere soluţii, dar situaţia mamei adolescente o copleșea. Ce poţi să faci cu șase clase, doi copii mici dependenţi de tine, nicio sursă de venit, măsele infectate și un acoperiș care stă să cadă pe tine? De unde să începi? Cât o să dureze? Mădălina nu-i cerea niciodată nimic, o refuza când Alexandra o întreba ce-i mai trebuie pentru copii, iar în rarele dăţi când o suna, se scuza de zeci de ori că o deranjează. Se atașase de ea mult mai mult decât se aștepta și-n același timp îi venea să fugă.

Simţea că în multe privinţe, la 19 ani, Mădălina era mult mai pregătită pentru viaţă decât ea, cu siguranţă deosebit de pricepută cu copiii. În același timp, o durea constatarea că Mădălina nu apucase niciodată să fie femeie. Era prea mult pentru ea, care plânge când vede copii sau bătrâni cerșind, care ocolește zonele în care stau persoanele fără adăpost pentru că își golește buzunarele. Deși nu avea un job stabil, Alexandra nu putea să nu-i dea bani Mădălinei și se temea că n-o să mai poată susţine prea mult consumul ăsta de resurse emoţionale și financiare. Nu se oferise voluntar pentru un nod în gât care nu mai trecea, ci pentru câteva ore pe săptămână în care s-o ia pe Mădălina de la metrou și s-o ducă la dentist.

I-a scris Mirelei pe Facebook că timpul și finanţele ei sunt limitate, că o va duce și la următoarea programare, dar că nu poate aloca mai mult de două ore pe săptămână. „Mi-e greu să știu că rămâne pe străzi după ce mergem la dentist”, i-a scris. „M-am atașat de ea și de copii, de fiecare dată îmi rămâne o gaură în stomac gândindu-mă la cât de nedreaptă este societatea în care trăim și cât de impotentă sunt în a-i schimba viaţa în bine, mai mult decât foarte punctual.”

Mirela știa exact ce simţea Alexandra și a apreciat-o și mai mult pentru curaj și pentru sensibilitate. I-a scris că nu trebuie să se simtă vinovată, că cele două ore pe săptămână sunt importante. Înţelegea că ea a adus-o pe Mădălina în viaţa donatorilor. În loc să-i coordoneze, ar fi preferat să fie un co-lider, dar știa că nu putea să le ceară să facă mai mult decât simţeau că sunt dispuși. Fiecare contribuţie i se părea la fel de valoroasă și nu voia să facă pe nimeni să se simtă vinovat. O prietenă din Baia Mare a trimis jucării și hăinuţe, o prietenă din Italia a donat 10 euro, mama ei, pensionară, a trimis un pachet cu 10 kilograme de mâncare, alţi prieteni stabiliţi în străinătate au donat câteva sute de euro, iar alţii nu au dat bani, dar i-au scris sfaturi. (Din iulie 2014 până în mai 2015, cercul donatorilor adusese în viaţa Mădălinei aproape 7.500 de lei, din care 4.000 sub formă de materiale de construcţii. Separat, Mirela a ajutat cu câte 100 de lei și produse pentru copii la fiecare întâlnire – spre 2.500–3.000 de lei în total.)

Pentru că avea experienţa de la job, sentimentele nu erau atât de copleșitoare pentru Mirela, dar nici nu putea să le lase într-o cutiuţă după terminarea programului așa cum era obișnuită. În munca de la World Vision, organizaţie care lucrează cu copii din comunităţi defavorizate, avea oameni cu care să discute, nu aștepta rezultate imediate, se implica emoţional dar nu total. Era prima oară când trecea prin emoţiile astea, chiar dacă părinţii ei făcuseră tot timpul pachete cu alimente pentru vecinii mai săraci, chiar dacă ea făcuse voluntariat de la 15 ani și animase grupe de zeci de copii, chiar dacă primul job din timpul facultăţii fusese de voluntar la o linie telefonică pentru copii abuzaţi. În adolescenţă și studenţie nu lua emoţiile cu ea acasă, chiar dacă vedea că unii dintre copiii cu care lucra erau flămânzi și nu se puteau concentra. Atunci își spunea că face tot ce poate și nu se simţea vinovată. Mădălina nu reprezenta însă un serviciu, iar atașamentul era extrem de personal și creștea în intensitate de la o întâlnire la alta.

Îi era clar că genul ăsta de implicare nu e pentru toată lumea, „intri în vrie, empatizezi atât de mult încât ajungi să te simţi vinovat că ești cine ești”. Înţelegea și de ce, dincolo de morala creștină, românilor le e mai la îndemână să dea bani la biserică. Lăsând banii în cutia milei nu trebuie să te uiţi la un om și să-i spui că astăzi nu poţi cheltui mai mult. Când privești omul în ochi, devii conștient de limitele pe care le ai. Te pui pe locul doi încercând să ajuţi? Cum faci să nu te simţi ca o vacă de muls? Accepţi că ești egoist și că, deși câștigi 4.000 lei, 50 de lei pe lună e maximul pe care ești dispus să-l dai altora?

Când era în Italia și Mădălina o anunţa că se duce în București să cerșească, Mirela se simţea neputincioasă și le scria celorlalţi donatori că s-ar bucura dacă vreunul dintre ei ar avea timp să se întâlnească cu ea, să-i dea niște bani sau măcar să-i spună o vorbă bună. Mădălina cerșea mai puţin ca înainte, când ieșea săptămânal, dar când nu mai avea încotro, se întorcea la metrou. În sâmbăta dinaintea Paștelui, după mai bine de o lună de când nu mai cerșise, cu M. tușind și cu un tub de sirop de febră în ghiozdan, Mădălina a venit în București, sperând că oamenii vor fi mai darnici în prag de sărbătoare. Metrourile au fost însă mai mult goale și de la nouă dimineaţa până la șase seara n-a făcut mai mult de 30 de lei.

---

Impact

Într-o lume pe care Mădălina și copiii ei nici nu și-o imaginau, ziua de naștere a Brianei a strâns într-un restaurant din București donaţii în valoare de 1.600 de lei, bani care dădeau contur visului de a mai ridica o cameră în curtea de la Cotu Malului. Pentru Mirela casa nu era obiectivul final, ci doar o modalitate pentru familie de a avea mai mult spaţiu, liniște și siguranţă. Casa era și o bună ocazie de a vedea implicarea Mădălinei. De cum se îndrepta vremea, ar fi putut să toarne fundaţia, apoi să lucreze treptat, pe măsură ce mai strângeau bani. La începutul primăverii, Mirela a rugat-o să vorbească cu soacra și să se asigure că e de acord să le cedeze o bucată de pământ din grădină, apoi să se intereseze în sat de un meșter și să afle cât ar costa mâna de lucru.

În câteva zile, Mădălina s-a ocupat de tot. Avea acordul socrilor, un meșter din zonă care i-ar ridica o cameră cu 2.500 de lei și o listă scrisă de mână cu materialele necesare pentru început. Mirela a fost mândră de ea și i-a mai dat o sarcină: să cumpere piatră pentru fundaţie. Cu 350 de lei Mădălina a cumpărat un camion de piatră (după ce s-a rugat degeaba de primar să le dea materialul sau măcar o mașină cu care sa-l transporte), apoi împreună cu socrii și cumnaţii au cărat-o în spatele casei. Laurenţiu era plecat de două luni la o pădure din altă localitate, unde se angajase la tăiat de lemne. Nu putea să trimită nimic acasă, strângea toţi banii ca să cumpere un cal.

Statutul Mădălinei în familie s-a schimbat. De când văzuseră piatra și lista cu materiale, socrii erau mai blânzi cu ea și copiii ei. Valoarea ei a crescut în familie pentru că, spre deosebire de acum trei ani când era un copil cu un copil de gât, devenise o resursă și avea perspective să se ridice. Așa că Mirela s-a consultat cu Oana, avocata care participase la prima întâlnire a donatorilor, în privinţa aspectelor legale. Au ajuns la concluzia că socrii trebuie convinși să facă un act de donaţie pentru bucata de pământ către Laurenţiu, sau chiar către Mădălina, în așa fel încât să nu existe riscul ca la prima ceartă să-i dea afară. Dar hârtiile s-au dovedit mai complicate decât își imaginau pentru că terenul e al părinţilor socrului și mai întâi trebuie rezolvate formalităţile cu moștenirea și abia apoi donaţia – deci alţi bani pentru taxe notariale. După ce casa va fi gata, vor trebui să vadă de unde mai adună fonduri pentru birocraţie.

Pentru că o prietenă din Italia i-a promis că va dona lunar 100 de euro, Mirela s-a gândit ca banii să ajungă direct la Mădălina, dar în schimbul lor să-i ceară să se întoarcă la școală. La sfârșitul lui aprilie au mers împreună la bancă și Mirela i-a făcut un card ca să poată primi donaţia lunară și, ideal, bani de la Laurenţiu, între timp plecat să lucreze la negru în Germania. Cei doi soţi nu s-au mai văzut de la Paște, de când Laurenţiu a trecut pe acasă două zile și a anunţat că pleacă să lucreze în construcţii. Copiii pupă fotografiile cu el lipite de Mădălina pe perete, iar când se supără, I. o ameninţă: „Mămălino, te ’pun lu tati meu!”. Mădălina știe doar ce i-a spus Laurenţiu, că pădurarul a văzut că muncește bine și i-a propus să câștige mai mult în Germania. Îi e dor de el, e speriată să nu stea nemâncat, să nu păţească ceva, dar e mândră că s-a dus să muncească, mai ales că vor fi cheltuieli cu casa.

Plecarea soţului a îngrijorat-o pe Mirela; s-a întrebat (rușinată de gând) dacă nu cumva s-a dus la furat. Mai înspăimântătoare i s-a părut însă ideea că el și-ar putea găsi pe altcineva, iar Mădălina și copiii ar rămâne la mila socrilor. N-a vorbit cu ea despre riscurile astea, nu i se pare corect să-i sădească îndoieli în minte. Indiferent ce o să se întâmple, cercul donatorilor e pentru Mădălina și pentru copiii ei, iar planul e să-i fie alături și după ridicarea casei.

În cel mai bun scenariu, vor reuși în următorii doi-trei ani să o ajute să termine opt clase și să aibă un serviciu care s-o ţină departe de cerșit. În cel mai pesimist, vor trebui să se axeze pe educaţia copiilor și să accepte că pentru Mădălina e prea târziu. În ambele scenarii însă, Mirela crede că viaţa mamei va fi mai bună pentru că nu va mai fi lipsită de speranţă. Faţă de anul trecut, când nu putea să se gândească la viitor, acum zâmbește mai mult, vorbește despre înscrierea lui I.la grădiniţă și despre întoarcerea ei la școală. În același timp, Mirela speră că binele pe care ea și prietenii ei s-au hotărât să i-l facă va avea un impact mai mare pe măsură ce îl vor exersa „ca pe orice altă abilitate care trebuie dezvoltată”.

---

Materialele

La mijlocul lunii mai, cu I. alergând după ea, Mădălina a deschis porţile curţii socrilor ca să intre mașina cu primele materiale de construcţie pentru fundaţie. Cu o săptămână în urmă, vânzătoarea de la depozitul din Leordeni o privise neîncrezătoare când o rugase, citind de pe un bilet scris de Mirela, să-i facă o factură proformă pentru 2.000 de lei pe numele HHC România. Doamna n-avea încredere în ONG-uri și nu credea că o s-o mai vadă vreodată.

Șoferul depozitului a aruncat o privire peste casa cocoșată, bucătăria de vară și gașca de șase copii veniţi de prin vecini la joacă.

– Cotu Malului? Aici veneam la alegeri și aduceam ţuică și mici.

Socrii l-au salutat umili – era nepotul primarului – și au luat din calea mașinii premergătorul și tricicleta lui I.. Doi bărbaţi au descărcat pe rând scândura, plasa și 35 de saci de ciment.

– Asta-i o fetiţă frumoasă, a continuat șoferul cu ochii la I., care avea părul prins în vârful capului într-un moţ șaten.

– E băieţel, a râs Mădălina și l-a strâns pe după umeri de frică să nu se caţere pe materiale și să se lovească.

– Și ta-su’ cine e? Îl cunosc?

– Laurenţiu, i-a răspuns cu ochii plecaţi și un zâmbet în colţul gurii.

Cu ochii la scândura întinsă sub sârmele de rufe, șoferul a mai aruncat o remarcă înainte să-și ia la revedere:

– Asta nu e scândură de furat, e d-aia bună.

Mădălina a dus trei pungi de cuie în bucătărie și, după ce mașina a dat cu spatele, și-a luat băiatul în braţe și a pășit în urma ei.

– Hai, I., să închidem poarta.

---

Textul a fost realizat în cadrul Burselor ARC pentru Jurnalism despre Filantropie, proiect al Asociaţiei pentru Relaţii Comunitare.

Dacă vrei să te alături cercului de donatori, sau să ne povestești despre inițiativele tale filantropice, scrie-i autoarei la ana@dor.ro

Acest articol a fost modificat în 2021 ca să protejeze identitatea și demnitatea copiilor Mădălinei în mediul online; versiunea print conține prenumele lor cu acordul părinților.