O generație care vrea totul acum

„Cristina, n-are nimeni răbdare să citească atât, trebuie mai scurt!”

„CÂT? Un podcast de TREI ore? Cine o să-l asculte?”

„Hai să le dăm oamenilor niște bulletpoints. Cinci pași pentru a-și îmbunătăți viața…”

„Nu facem și noi niște videos fun și scurte, de 15 secunde, pentru TikTok?”

De-aș avea un sfert de bitcoin pentru fiecare dată când am auzit o obiecție de genul ăsta. Sau când am gândit-o chiar eu.

Toți acești ani petrecuți online, hiper-conectați și cu soluții disponibile 24/7 ne-au reprogramat creierul. Ne-au făcut să căutăm activități care ne dau iluzia unui „câștig rapid” și ne satisfac pofta de dopamină (da, iar e dependența de dopamină de vină).

Vrem constant informație nouă, variată, care să ne excite toate simțurile și să fie și în forma cea mai comprimată cu putință. Poate 140 de caractere sau un GIF amuzant? Altfel e de rău. Ne enervăm și ne vărsăm nervii oriunde putem, pe oricine avem la îndemână.

Când dăm un email sau un mesaj pe chat, ne așteptăm să ni se răspundă instant. Vrem imediat like-ul, comentariul, inimioara. Dăm comandă la un magazin online și dacă n-o primim maaaxim a doua zi, n-o mai vrem. Ba ne mai și plângem public. Și ce dacă e Crăciunul? Și ce dacă afară e cod roșu de ninsoare și e țara paralizată?!

Nu mă înțelege greșit. Mă surprind singură gândind absolut toate lucrurile de mai sus. Uneori mi-e și rușine cu mine și cu ce-mi trece prin minte, fiindcă am ajuns să nu mai fiu mulțumită cu nimic. Nici cu mine, nici cu alții.

Tehnologia ne-a obișnuit cu scurtăturile. Ne-a făcut să avem cu toții sindromul domnului Goe. Tot ce era mai dificil sau neplăcut înainte acum a fost automatizat, optimizat, transformat într-o aplicație ușor de folosit.

Le povestesc prietenilor despre ce carte genială am citit și care le-ar rezolva problemele de care se plâng, dar nu vor să treacă și ei prin ea. „Spune-mi ce să fac!”. Vor direct rezolvarea.

Sunt la modă aplicațiile care oferă notițe din cărți, comprimă ideile esențiale ca să nu mai citim 300 de pagini. Există conturi de social media care le rezumă prin Instastories sau în threaduri de Twitter. Au răsărit influenceri care țin cursuri unde ne învață tehnici de speed reading (știu că ți-a trecut prin cap gândul să deschizi un nou tab și să dai un search; don’t do it!).

Tot la fel de trending sunt și aplicațiile de fitness care ne promit rezultate cu doar 10 minute de activitate pe zi. Există aplicații până și pentru a „delega” despărțirea de iubit(ă), să nu mai fim nevoiți să-i confruntăm cu acel „trebuie să vorbim”.

Putem vedea orice serial oricând avem chef, nu mai așteptăm o săptămână ca să apară un episod nou pe care să-l vedem doar prin cablu, pe un anumit post TV, la o anumită oră.

De știri nici nu mai zic. Nu mai vrem contextul, ci vrem să ne luăm totul direct din titlu. Hai, poate și paragraful de deschidere. Mai știi că exista o vreme când ne luam știrile doar dintr-un ziar, o dată pe zi și căutam într-un dicționar sau enciclopedie dacă era ceva ce nu înțelegeam?

Nu spun că toate noile soluții ar fi by default rele, doar că ne-au obișnuit prost.

Acum vrem să primim totul pe tavă instant – uneori la propriu, fiindcă la doar câteva tapuri distanță avem aplicații care ne livrează mâncare la ușă. Ne-au făcut mult mai leneși. Nu te cunosc ca să-mi permit să judec, dar pot să spun asta despre mine: am devenit mult mai leneșă.

Nu compara începutul tău cu vârful altora

Toată goana după instant gratification ne ține concentrați pe plăcerea prezentului și nu ne ajută pe termen lung. În acest proces de acces și consum rapid, pierdem din calitate. Calitatea muncii pe care o facem, a relațiilor, a memoriei, a vieții noastre per total.

Problema cu scurtăturile este că nu ne ajută să construim o fundație puternică. Degeaba citim noi zilnic rezumate de cărți, că trec prin capul nostru ca gâsca prin apă. Nu se lipește nimic. Mult timp am înjurat în gând cărțile care servesc cea mai valoroasă informație în primele două capitole și restul cărții este aceeași informație repetată la nesfârșit, dar aplicată sub alte forme, în alte situații. Acum am ajuns să le înțeleg rostul și-mi dau seama că s-au imprimat mult mai bine decât toate articolele care-mi serveau 10 pași pentru nu-știu-ce.

Pe alte planuri încă mă lupt cu mine.

Cel mai evident este în cazul alergării. Îți povesteam în mail-ul de duminica trecută că aniversez 5 ani de când am început să-mi construiesc acest obicei. În același timp, sunt 5 ani de când mă cred o variantă feminină a lui Kilian Jornet (un alergător montan incredibil și pe care-l admir) și mă frustrez că n-am și eu performanțele lui.

Pentru că tehnologia îmi oferă acces la cei mai buni alergători montani din întreaga lume, le citesc cărțile, devorez documentare sau articole despre ei, le urmăresc viața pe Instagram. Tot acest acces mi-a oferit iluzia că aș putea avea și eu ce au ei. Mă frustrez că nu progresez mai rapid, că stagnez în numărul de kilometri alergați, nu reușesc să cresc viteza, nu reușesc să-mi scad pulsul.

Mă uit la ce fac alții și văd toate lucrurile pe care le au ei și eu nu. Îmi hrănesc iluzia că aș putea face același lucru fără toții anii de muncă pe care ei îi au în spate. Uit că ei fac asta, fac doar asta, și o fac de-o viață întreagă. Uit că ei nu au un job obișnuit de birou. Și mă enervez pe mine, că vreau și eu să alerg ultramaratoane la nivelul lor, chiar dacă nu sunt dispusă să investesc cât au investit ei, să îndur același grad de durere. A face performanță pe un plan înseamnă dezechilibru pe celelalte planuri, dar eu le vreau pe toate și am impresia că ar fi posibil.

Când iar mă concentrez pe toate părțile mele slabe, încerc să-mi amintesc de sfatul pe care-l dau prietenilor care acum se apucă de alergare: „nu compara începutul tău cu vârful altora”.

Posibilitatea și așteptarea unui „câștig rapid” s-a extins de la aplicații la cum ne trăim viața și a creat așteptări nerealiste. Am uitat cum să fim recunoscători pentru ce avem.

Mă simt prost că uneori pariez împotriva trendurilor și în fiecare zi mă întreb dacă e bine. Toată lumea face podcasturi din ce în ce mai scurte și superficiale, eu încerc să le fac lungi și pe subiecte grele. Toată lumea face newsletters fun, în câteva sute de cuvinte și cu multe GIF-uri funny, eu le fac de mii de cuvinte și nu știu dacă le citește cineva.

Încerc să am încredere în cei din jurul meu, poate mai există și alții care caută profunzime.

Dar nu pot să nu mă întreb: dacă nu cumva mă înșel?

Ce putem face?

1. Să lucrăm la empatie. Doar fiindcă poți contacta pe cineva instant nu înseamnă că este normal să te aștepți să-ți răspundă înapoi la fel de rapid. Iar când nu ți se răspunde, n-o lua personal. Atunci când dai un mail și începi să dai refresh, în speranța că vei primi răspuns instant, sau când dai o comandă și te enervezi că durează mai mult decât te așteptai, fă un pas în spate. Amintește-ți că în spatele ecranului există niște oameni. Fiecare cu viața lui, cu prioritățile lui, cu problemele și grijile proprii. Antrenează-ți empatia și nu comunica automat conflictual: „de ce nu mi-ai dat imediat ce am cerut/comandat?”.

2. Să ținem un jurnal al recunoștinței. Sună cheesy sau banal, știu. Nici n-am vrut să aud de asta timp de mulți ani. Până anul trecut, când am aflat că așa face și o persoană pe care o admir enorm și știu că e extrem de rațională. Concluzia e că funcționează, exercițiul ăsta a fost printre obiceiurile care au făcut o mare diferență în 2019. Îmi notez la finalul zilei trei-maxim 10 lucruri, cât mai specifice, pentru care sunt recunoscătoare. Nu înseamnă că lucrurile nasoale dispar brusc, ci doar nu mă mai afectează la fel de mult. A fost de parcă mi-am activat un switch în creier, m-am forțat să mă concentrez pe jumătatea plină a paharului.

3. Nu mai căuta scurtături și hack-uri. Sunt strălucitoare și apetisante, iar creierul nostru este construit să le caute, ba chiar devenim dependenți de ele. Însă amintește-ți că nu există scurtături. Cam tot ce ajunge să conteze sau să creeze schimbări necesită timp, muncă și poate chiar durere – și în lumea ta și în lume în general. Ai răbdare și ai încredere în proces. Amintește-ți că nu e de ajuns să mergi la sală în ianuarie și să te aștepți ca rezultatele să dureze tot restul anului.

Suplimente la lectură

Chiar după ce am scris acest text a apărut un podcast bun despre exercițiul de recunoștință de care-ți povesteam mai sus, de la Andrei Roșca, care povestește cum l-a ajutat pe el și cum să începi. (Cristina)

În viața reală e multă plictiseală, și recompensele imediate ne permit s-o învingem. Însă dispariția „plictiselii” înseamnă dispariția atenției, dispariția contemplației, dispariția lucrurilor contradictorii și complicate. How to Do Nothing (de Jenny Odell) și This is Water (de David Foster Wallace) sunt o carte, respectiv un discurs, despre ce pierdem când suntem captivi unei lumi care ne spune că totul e despre noi. Dacă e așa, cum ne-așteptăm să se schimbe ca să fie bine și pentru alții? (DoR)

---

---

Acest text a apărut prima oară în newsletterul Actualizator, sezonul Digital Control. Abonează-te ca să citești în avans despre subiecte care ne preocupă, despre cum navigăm prin provocările vieții moderne și învățăm să luăm decizii mai bune.