CM2014: Amintiri cu fotbal

Ne-am gândit să împărtășim cu voi câteva momente hotărâtoare din relația noastră cu fotbalul.

Unu’ egal

De Gabi Dobre

Că nu m-am născut cu fotbalul în sânge mi-a fost clar de mic. Tata n-avea vreo echipă favorită și nici n-a ținut să ne transmită, mie și lui frate-miu, ceva pasiune pentru subiect (totuși, frate-miu s-a făcut singur rapidist la un moment dat). Juca din când în când la Pronosport, și-mi amintesc că mă punea să aleg între 1, X sau 2, dar fără să înțeleg de ce sau ce înseamnă fiecare. Probabil miza pe norocul prostului.

Aveam în jur de șase ani când am încercat prima dată să înțeleg fotbalul de capul meu. (Detaliu tehnic: probabil începusem să învăț la grădiniță care era treaba cu 1+1=2 și alte asemenea.) Stăteam într-o zi pe balconul de la etajul patru al lui Peti, un vecin de-o seamă, și ne uitam cum băieții mai mari jucau fotbal pe maidanul de lângă bloc. Aveam o imagine de sus a jocului, părea foarte distractiv, dar nu înțelegeam nimic din el. Și eu și Peti am fi vrut să fim cu ei pe teren. Așa că, într-un moment de pauză, și presupun că sperând la o posibilă convocare, am încercat să ne manifestăm interesul.

„Cât e scorul?”, am strigat la George, vecinul de la trei, care-și trăgea sufletul sprijinit de bara de la bătătorul de rufe.

„Unu’ egal”, mi-a răspuns sâcâit George, care era într-a treia.

N-am stat pe gânduri și am plusat.

„Unu’ egal cu cât?”

George și ceilalți jucători au ridicat privirile spre noi, uitându-se mai mirați decât dacă în clipa aia, în locul balconului lui Peti, s-ar fi materializat o tabelă de marcaj.

„U-n-u’ e-g-a-l, mă!”, a repetat altul sperând să mă lămurească.

Nu m-am lăsat.

„Da, mă, da’ unu’ egal CU CÂT?”

M-au lăsat în treaba mea și s-au întors la joc. Nu-mi amintesc cum mi-am rezolvat atunci nedumerirea matematico-fotbalistică, dar un an mai târziu, România s-a calificat la Campionatul Mondial din Italia. Și-am început să învăț fotbal de la Hagi&co.

Prin lunetă

De Lavinia Gliga

Reconstituirea spune că cel mai probabil era EURO 2000, după meciul în care România a bătut Anglia cu 3 – 2. Memoria spune doar că am ieșit cu tata în centrul Târgu Mureșului, el claxonând, eu ieșită la chiuit prin luneta Opelului Vectra roșu. Una dintre puținele amintiri cu noi doi împărțind o bucurie.

Pronosticuri

De Cristian Lupșa

În 2006 am început un joc cu Dudu, fratele meu, în care pronosticam rezultatele de la turnee finale de Mondiale și Euro, pe bani. Eu eram în America atunci și regulamentul era în dolari:

– $1 pentru fiecare câștigător ghicit;

– $3 pentru fiecare rezultat;

– $3 pentru fiecare semifinalistă prezisă la începutul competiției;

– $5 dacă ghiceam campioana înainte de start.

Dudu a „câștigat” atunci $101, din care i-am dat $27, diferența de la cei $74 făcuți de mine. El a pronosticat rațional; eu am scos Anglia campioană.

La Euro 2008 și la Mondialele din 2010 am pariat în lei. Nu găsesc rezultatele finale, dar știu că am pierdut (am prezis Olanda campioană europeană și – din nou, naiv dacă nu mai rău – Anglia campioană mondială). În 2012 ne-am întors la dolari și am adăugat și alți membri ai familiei. Eu, tot inconștient, am prezis Anglia campioană europeană. A câștigat tot Dudu.

Pentru Mondialele de anul ăsta am schimbat placa. Regulamentul inițial (1 cu 3 cu 5) reflectă acum puncte și fiecare participant pune la bătaie 50 de lei. Iar eu am hotărât să nu mai votez cu inima, ci cu rațiunea – e ușor penibil să mai crezi în Anglia după o anumită vârstă. Așa că am prezis eliminarea Angliei încă din grupe și, momentan, conduc în clasament.

Am șanse să fie prima oară în opt ani când Dudu nu-mi va putea scrie: „Fraiere, ți-o trag la predictions.”

Vin cu mere

De Oana Sandu

Am trăit mare parte din viață într-o familie de femei, departe de fotbal și șofat. Sunt doar două dintre lucrurile pe care mi-ar fi plăcut să le împărtășesc oricând cu un tată. Mi-l amintesc însă pe tata uitându-se la meciuri – de pe vremea când eu aveam 9-10 ani. Stătea pe canapeaua din sufragerie, în fața televizorului de pe servanta lucioasă, și bea vin. Alături ținea o farfurie cu bucăți de mere curățate meticulos, pe care le înmuia în vin. Când savura un gol se bucura nespus: râdea cu totul, așa cum rareori îl vedeam, cu ochii mari și negri și fericiți, cu surâsul larg care-i scotea la iveală dinții perfect aliniați ca de actor. 

Barajul

De Andreea Giuclea

N-o să-l uit niciodată pe Cosmin Contra plângând. Aveam 13 ani când România a ratat calificarea la Mondialul din Coreea de Sud și Japonia, iar barajul cu Slovenia a fost unul dintre primele meciuri la care m-am uitat cu interes. Nu-mi amintesc golul prin care a egalat sau de ce a fost ales omul meciului, dar o să asociez mereu echipa națională cu imaginea lui tăvălindu-se pe iarba plouată din Ghencea și acoperindu-și fața cu tricoul galben plin de noroi.

De fotbal m-am îndrăgostit vara următoare, în timpul Mondialului. Împreună cu Emilia, cea mai bună prietenă a mea, ascultam meciurile sub bancă, la un casetofon cu radio care încăpea la fix, culcat, în spațiul rezervat ghiozdanelor. Ne aplecam pe rând și ascultam în căști, în timp ce cealaltă scria în ambele caiete și ținea de șase. La orele de sport ne dădeam accidentate și ne ascundeam cu casetofonul în vestiar. Purtam tricouri largi cu echipele în care ne puseserăm speranțele, în lipsa României – pe atunci, Anglia și Germania –, aveam pereții tapetați cu postere și steaguri și ne dădeam zeci de mesaje în timpul meciurilor.

Am învățat pentru capacitate înlocuind personajele literare cu fotbaliști și am transformat examenul în propriul nostru baraj. „O să batem noi Slovenia, dacă ei n-au putut”, ne spuneam, să ne motivăm. Am bătut-o, și am fost colege de bancă încă patru ani de liceu. Am continuat să ne uităm la fotbal, dar din ce în ce mai puțin, pe măsură ce am început să ieșim mai des și să trăim mai mult. Au rămas și acum meciurile mari – Champions League sau turneele finale – dar au dispărut posterele, tricourile largi și bipurile de la goluri.

Noi ne-am schimbat, dar un singur lucru a rămas la fel – naționala continuă să rateze calificări.