Reîntors din Londra, un pastry chef își caută echilibrul acasă

Am plecat spre Londra în octombrie 2015 ca să-mi îndeplinesc două vise – să locuiesc în Anglia și să-mi găsesc job de cofetar. Nu aveam decât un CV în format Europass cam praf și niște vise copilărești: visam la zona rurală englezească și lumea lui Harry Potter, visam să ajung un mare cofetar.

De mică am vrut să fiu bucătăreasă, dar nu-mi explic pornirea. La facultate am făcut PR și Comunicare și după absolvire m-am angajat la birou. Eram însă prea energică ca să stau toată ziua la calculator; munca nu mă ținea în priză. Voiam să fac ceva cu mâinile mele, să am un proiect al meu unde să mă exprim. Când mi-am început și blogul culinar, la muncă mă gândeam doar la următoarea rețetă și cum s-o fotografiez.

Pasul decisiv l-am făcut abia la 26 de ani, după un curs de bucătar la Horeca School în București. Când mi-au oferit un job la final, m-am simțit flatată și recunoscătoare. Eram însă naivă să cred că o să fie frumos, ușor și că o să mă pricep. La practică mergeam doar două-trei ore pe zi, pe tura de seară, și eram tratată frumos pentru că lucram acolo gratis. Nu mi se dădeau nici prea multe de făcut, nu făceam table service, nu mergeam zilnic și nici tură completă.

Totul s-a schimbat când am început efectiv și am ajuns pe altă tură, unde lumea țipa la mine pentru că nu știam ce trebuie să fac și era normal că nu știam – era doar prima zi! Am fost lăsată singură pe zona de garnituri cu o listă lungă de finalizat până la sfârșitul zilei, fără instrucțiuni sau ajutor. A fost oribil. 

Am plecat la Londra pentru că voiam să învăț mai multe despre industria asta și despre cofetărie. Nu aveam de la cine să învăț pe atunci în București. Voiam să lucrez într-o cofetărie cu vitrina plină de dulciuri, să arate ca în filme și în cărțile de cofetărie străine. Voiam ce vedeam la TV în emisiunile lui Raymond Blanc sau Nigella Lawson. Ambii erau în UK. 

Nu m-am gândit niciodată să-mi caut un office job în Londra pentru că mi se părea greu spre imposibil. Dacă nu deveam chef, nu mai ajungeam în Londra decât probabil într-un concediu, iar pentru mine asta nu ar fi fost suficient. Ca pastry chef am avut atâtea oferte, încât nu știam ce să aleg. A fost nebunie! Pentru că în Anglia nu este nimeni interesat de CV-ul tău. Te cheamă la o tură de probă și un interviu și îți dau șansa să muncești, să dovedești că ești bun și pasionat. Vrei jobul sau nu.

Realitatea este că industria e prea mare în Londra. Prea multe restaurante, cofetării, hoteluri. Mereu este prea multă muncă și lipsă de personal. Poate am avut și noroc. Parcă am ajuns în cel mai bun moment. Până și cei de la Ottolenghi m-au chemat la două luni după ce-am ajuns, deși acum mi-e rușine de CV-ul pe care l-am lăsat pe sală. M-am dus în restaurant ca să mănânc o prăjitură și am lăsat CV-ul, mai mult în glumă. Go big or go home. Asta a fost gândirea mea. A cam meritat. 

Un an de zile nici nu m-am întors acasă. Lucram cam 10 ore pe zi, uneori și mai mult. Începeam ori la 6, la 7 sau 9. Asta la Ottolenghi. Cel mai greu era să ajung la muncă la 6 pentru că mă trezeam la 4:30 și luam două autobuze până la muncă. Tura de la 6 era grea pentru că erai o oră singur în bucătărie. Am avut cheia de la restaurant. Ajungeam prima, deschideam localul și începeam să coc tot ce aveam în ziua aia. Abia pe la 7 începea să ajungă și restul lumii. Pe tura de la 6 făceai mixuri de torturi și coceai torturile mari. Pe tura de la 7 decorai prăjituri și făceai prep la plită – tot ce trebuia gătit – gemuri, sosuri caramel, britlle, crème anglaise. Și desigur, făceam top up (umpleam vitrina cu prăjituri mereu).

Cred că cea mai mândră am fost de munca de la Oree, unde făceam prăjituri franțuzești. E ușor să faci un mix sau să coci un tort. Decoratul e cel mai greu și important. După un timp, am devenit foarte bună și asta îmi place cel mai mult – să decorez cu poșul. Pot să fac asta toată ziua și nu mă plictisesc.

După aproape patru ani în Anglia, mă mutasem cu casa de patru ori, împinsă de circumstanțe, lucrasem în șapte cofetării și restaurante, călătorisem mult. Joburile în sine nu au fost niciodată ceva pe termen lung sau finalul călătoriei pentru mine. Erau doar puncte de atins pe drumul către adevărata destinație: să fac eu ceva pe cont propriu. 

Orașul e stresant în sine și e greu traiul acolo, mai ales când te simți singur și ești obosit. Te cuprinde toată tristețea orașului, nu doar a ta. Totul e super întâi, după care începi să vezi și crăpăturile: sistemul lor medical, cu consultații de 10 minute și cinci-șase doctori de familie diferiți în funcție de domiciliu, cu dosar mereu incomplet pentru că ei trimit notificări despre schimbări făcute în sistem prin poștă, cu o grămadă de taxe din salariu.

Odată ce le vezi, nu mai poți să închizi ochii. 

Uneori, mă gândesc că felul meu de a fi, de a face multe, nu a ajutat, dar eu eram acolo cu o misiune. Nu mă dusesem să o ard aiurea. Știam că timpul trece și oricum eram „bătrână” pentru industria asta, așa că nu puteam s-o iau prea ușor.

Mutatul des a fost oribil și a venit peste tot stresul acumulat – frustrare de la locurile de muncă, extenuare fizică și psihică, nevoia de reușită, dorul de casă, lipsa prietenilor cu care să ies să mă mai detașez. Ajunsesem într-un punct critic. Cred că eram extenuată și nu făceam nimic ca să mă vindec, pentru că munceam tot timpul. Nu totul era oribil, dar eu trăiesc la intensitate maximă și asta mă afectează mult. 

Revelația a fost că sănătatea mea vine pe primul loc, fericirea nu înseamnă doar un job mai bine plătit ca în țară sau faptul că locuiești într-un oraș cool. Că sunt mai importantă decât orice și nu trebuie să mai pun atâta presiune pe mine să demonstrez.

Atunci am luat decizia să plec. Făcusem tot ce-mi propusesem – locuisem în Anglia de patru ani, lucrasem cu nume mari și în locuri faine, (Ottolenghi, Harrods, Cakes & Bubbles, Orée Boulangeries și Primrose Bakery) nu pierdusem vremea și eram foarte împăcată cu tot ce reușisem. Eram pregătită să move on și să trec la next level, dar aveam și o nevoie disperată de liniște, pauză, recuperare pe toate planurile. Era clar că în Londra nu o să reușesc asta, așa că am venit acasă. 

Familia mea a vrut să mă întorc acasă din moment ce am aterizat pe Heathrow în 2015. Prietenii s-au bucurat că revin. Colegii de muncă m-au înțeles și oricum erau mulți din alte țări, ca mine. Majoritatea au planuri să se întoarcă în țările lor după ceva timp. Unii mai și rămân, dar procentul e mic. Colegii apropiați s-au bucurat că mă duc unde mi-e mai bine. Sau măcar că am șansa să-mi dau seama ce e mai bine pentru mine. Toți căutăm să fim fericiți în viața asta indiferent de unde venim sau unde ne ducem. Cam totul se rezumă la asta. 

Acum fac multe și nimic. Mi-am luat o pauză de câteva luni în care nu am mai lucrat. Asta a venit cu relaxare și odihnă pe de-o parte, dar și cu panică legată de întrebarea asta „What’s next?” pentru că efectiv îmi era greu să-mi dau seama de orice – ce vreau, ce-mi mai place, unde vreau să locuiesc. Mă trezeam și îmi dădeam seama că nu mai sunt la Londra. Eram puțin dezorientată. Îmi era și dor. Cred că mereu o să fiu in between. 

Mi-am zis că dacă tot am această perioadă de start over, să profit de ea ca să lucrez cu mine și problemele mele. Am mers la doctori, am făcut consiliere profesională, mișcare, am schimbat și alimentația, am citit cărți de self-care și mental health, am cerut ajutorul și l-am acceptat. Sunt mult mai conștientă de mine și de acțiunile mele și vreau să văd în ce direcție mă mai duce și viața, nu doar eu pe ea, ca până acum. Mi-am încetinit ritmul.

Încerc să nu mă mai identific atât de mult cu munca mea, pentru că eu însemn mai mult decât asta. Încerc să păstrez o distanță între mine și tot ce e în jurul meu, ca să pot să fiu OK orice s-ar întâmpla, bun sau rău. 

Procesul de reacomodare și reașezare a unor idei, așteptări, dezamăgiri este dificil, lung și dureros. Ce fac acum este să strâng din dinți și să trec prin el. Așa cum vine.

Nu știu exact ce o să fac de acum încolo. Uneori îmi vine să mut iar munții din loc, alteori vreau să schimb direcția de tot. Vreau să fac și altceva în viață în afară de muncă. Vreau să nu fiu forțată să sar peste mese sau să nu dorm suficient doar pentru că trebuie să mă trezesc la 4 și să alerg ca o descreierată fără pauză. Viața e prea scurtă pentru asta. Vreau să fac ce îmi place, dar în termenii mei.

Este work in progress. Mai am nevoie de timp și mi-l acord. O să ajung unde îmi doresc într-o zi. Și chiar dacă nu, știu că am făcut mereu tot posibilul și am muncit ca să încerc.