Singurătatea Monicăi Macovei

În toamna lui 2011, într-unul dintre numerele noastre despre Putere (DoR #7.1 și DoR #7.2), am publicat povestea intrării în politică a Monicăi Macovei.

O variantă a acestui text este inclusă în colecția de portrete Fanaticii, de Vlad Mixich (Humanitas, 2011).

---

Alt zgomot, în afara ciocnirii farfuriilor spălate, nu se mai auzea în casa de la Breaza a familiei Gherghescu. Fiica le spăla și mama le ștergea. La sfârșitul prânzului din ziua de Crăciun a anului 2004, Vasile Gherghescu își înghițise medicamentele și apoi, însoțit de Radu, nepotul de 14 ani, urcase la etaj. Singura lui fiică, Monica Macovei, și soția, Silvia Gherghescu, rămăseseră în bucătăria micuță de la parter. Erau împreună, ca în fiecare an de Crăciun, și erau triste din cauza diagnosticului de Alzheimer al tatălui. Telefonul Monicăi a început să sune, dar a rămas neatins. Se întreba dacă să nu-l ia pe Radu și să conducă 25 de kilometri spre Sinaia, să schieze puțin. Silvia Gherghescu se gândea la examenul de capacitate din anul următor pentru care Radu începuse să se pregătească. Pe masa de lemn, dintre păhărelele cu țuică fiartă încă negolite, telefonul zbârnâi iar. O mai făcuse de două ori de dimineață, atunci când împreună cu Radu și Silvia au mers cu o lumânare în mână la cimitirul din Breaza, unde sunt îngropați bătrânii familiei.

„Cine-o fi? Dar răspunde-i, domnule, că o fi aceeași persoană”, s-a enervat Silvia.

Macovei a luat o cârpă, s-a șters și a privit ecranul telefonului căutând să vadă dacă e același număr necunoscut. „Nu e. E Boc”. „Păi lasă vasele și vorbește!”, își zori Silvia Gherghescu fiica. Cu telefonul la ureche, Macovei a trecut în camera alăturată. S-a întors după un minut. Avea obrajii aprinși. „Ştii cum a început ăsta discuția? «Ce? Te sună președintele țării și tu nu răspunzi?»” Prin mintea Silviei a trecut un gând: persoana de azi-dimineață era Băsescu. Traian Băsescu fusese ales cu două săptămâni în urmă, pe 12 decembrie 2004, președinte al României. „Şi mi-a zis că o să mă sune din nou și că să-i răspund că vrea să vorbim”, a continuat Macovei.

În casă nu se mai auzea nici măcar zgomotul farfuriilor. Cele două femei s-au așezat pe lavița acoperită cu o scoarță în culori calde. În stânga o sobă de teracotă, deasupra, fixate pe perete, niște farfurii de ceramică, în față, pe masa de lemn, telefonul. Când a sunat, Crăciunul se terminase în casa Gherghescu.

„Bună ziua. Sunt Traian Băsescu. Monica Macovei?”

„Da.”

„Vreau să discutăm. Sunteți propusă să fiți ministrul Justiției.”

Femeia a rămas fără replică. „Îmi dau seama că e o surpriză”, își amintește Macovei cuvintele lui Băsescu, care i-a oferit timp de gândire, dar nu mult. Au stabilit să vorbească din nou și Macovei a întrebat dacă poate suna la orice oră. „Ministrul Justiției îl sună pe Președinte la orice oră”, a venit răspunsul.

A închis. Silvia, care era alături, auzise conversația. Cele două femei s-au privit. Silvia a avut o tresărire: Radu – capacitatea și Vasile care e bolnav. „Iar îmi lași copilul pe cap?”, a întrebat-o pe șleau. Tatăl lui Radu divorțase de Monica cu câțiva ani în urmă și era procuror la București. Radu fusese oricum crescut de bunici. „Dar cum de a sunat la tine? Cine te cunoaște? Cine știe ce conjunctură o fi…”, a continuat Silvia, întrebându-se de ce fiicei sale – directorul organizației de apărare a drepturilor omului, APADOR-CH și expert în Bosnia al Consiliului Europei în reforma Justiției –, care nu era membră în vreun partid, tocmai i se oferise portofoliul de ministru al Justiției. Și Macovei era surprinsă. Căuta explicații. Cu Băsescu nu vorbise niciodată. Pe Boc îl știa din discuțiile din Parlament pe diverse proiecte de legi. Probabil de la el avea președintele numărul ei.

Brusc, Silvia a simțit că viața fiicei sale este pe punctul de a se complica enorm. Profesoară de biologie la liceul Caragiale din București, Silvia Gherghescu a meditat zeci de generații pentru intrarea la Medicină (se număra printre autorii manualului de anatomie din programa de admitere). Ar fi putut să aibă multe funcții, dar nu le-a căutat. Cei care se băgau în față făceau parte dintr-o categorie la care ea n-a aspirat niciodată. „Părerea mea, sfatul meu, și dacă nu mi-l ceri, eu tot ți-l dau”, i-a spus fiicei sale, „Te duci, mulțumești pentru onoare și spui că nu e de tine asta.” Macovei a privit-o și i-a răspuns șovăitor: „Da… Cred că nu. E prea mult. Dar stai să mai vorbesc și cu altcineva.”

***
Monica Macovei a crescut într-o casă din Bucureștiul vechi, fiica unui jurist și a unei profesoare. Era o fetiță sensibilă care scria poezii, mergea duminica la expoziții de artă împreună cu mama și plângea atunci când, la școală, se ajungea la lecția cu disecția unei broaște. Voia să dea la istoria artei, dar mama, care o vedea la medicină, a spus nu. S-a sfătuit cu tatăl, care era jurist, și a zis drept.

„Când era copilă, avea o sensibilitate poate exagerată”, își amintește mama. „Dar meseriile și anturajul te schimbă. Duritatea e de la mine și de la meserie. Că n-a ieșit în evidență până ce nu a intrat în procuratură.”

După ce a terminat Facultatea de Drept la București, deși era a patra pe țară din promoția ei, singura opțiune a Monicăi a fost un post de procuror la Giurgiu. În câteva luni a reușit să se transfere înapoi la București unde, din 1983, a lucrat la poliția de transporturi. Se ocupa de furturi de bagaje și alte infracțiuni comise în gări. Era o meserie simplă și Macovei nu avea încă dilemele etice de mai târziu: de ce arestează procurorul și nu judecătorul sau cum de poate funcționa corect un sistem juridic într-un stat profund nedrept? Dacă erau probe la dosar că un individ a furat, Macovei îl ancheta și îl aresta. Nu era ceva nedrept în asta. Trăia în cutiuța ei, în care aplica corect legea, iar restul nu o interesa.

Procesul prin care, după 1989, Macovei a devenit rebela procuraturii din București nu-i este nici ei foarte limpede. Imediat după Revoluție, în elanul schimbărilor, a fost numită șeful biroului de supraveghere cercetări penale din București. Avea 31 de ani și dimineața reprezenta statul condus de comunistul Ion Iliescu, iar seara se transforma într-unul dintre golanii protestatari care ocupaseră Piața Universității. Abia când minerii chemați de Iliescu au început împreună cu Poliția să-i aresteze pe protestatari, Macovei a văzut clar prăpastia care-i despărțea pe oameni de dreptatea ce li se cuvenea. La unitatea militară de la Măgurele, unde fusese adus un grup din Piața Universității, procurorul șef al Bucureștiului trimisese mai mulți procurori pentru a elibera mandate de arestare. Doar doi au refuzat să se supună ordinului de sus. Macovei era unul dintre ei. După acel incident, a făcut rapoarte despre arestările din iunie 1990. Dar pentru că șefii îi interziseseră asta, le-a dat presei.

În 1992, Macovei a plecat la un masterat în drept constituțional comparat la Budapesta. Silvia își amintește că nu au fost multe discuții atunci, deși fiica ei era mamă de doar câteva luni: „Eu l-am crescut pe Radu pentru că exact atunci au apărut niște oportunități pe care, recunosc, mi-ar fi plăcut să le aibă înainte. Dar nu le-a avut. Şi atunci poți să zici nu?” Când a revenit în țară, tocmai se deschisese, în cadrul Parchetului General, un serviciu pentru drepturile omului. Macovei a intrat acolo.

În 1993, Manuela Ştefănescu, unul dintre activiștii care „făcuseră” Piața Universității, lucra ca expert al Asociației pentru Protecția și Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), care se ocupa de abuzurile Poliției, ale procurorilor și de neregulile din penitenciare. Într-o zi au primit un telefon ciudat de la Parchet: unul dintre procurorii de acolo cerea o întâlnire cu experții APADOR. Era Macovei. „După ce a văzut ce făceam, a revenit și a revenit din ce în ce mai des”, spune Ştefănescu. „Chiar o prinsese ce făceam noi și a luat foarte în serios munca asta. Este unul dintre cazurile rare în care ai un procuror ca formație, dar în el există deja o disponibilitate teribilă pentru astfel de lucruri care sunt fix opusul breslei. Şi a reușit să scape aproape total de sentimentul de solidaritate cu propria breaslă.”

În octombrie 1996, când Ion Iliescu era încă la putere, procurorul Macovei preciza, în timpul unei audieri publice la Subcomitetul de Drepturile Omului de la Bruxelles, că legile românești nu permit anchetarea înalților demnitari, aceștia beneficiind de imunitate totală: „lipsa investigării penale a membrilor Guvernului și Parlamentului duc la neîncrederea populației în sistemul politic și judiciar.” Era genul de fermitate pe care societatea civilă visa să o vadă în rândul procurorilor. „Pe mine m-a impresionat prin onestitatea ei, lucru rarisim la români”, spune Ştefănescu. „Dintre oamenii pe care-i cunosc, ea este una dintre persoanele care minte cel mai puțin, doar pentru că așa este ea fundamental. Fusesem Eisenhower Fellow și am nominalizat-o pe ea și m-am bucurat foarte mult când a câștigat bursa și a plecat în State. De altfel, ăsta a și fost unul dintre motivele care au declanșat demisia ei de la Parchet.”

În 1997, Macovei a început să-l critice public pe Nicolae Cochinescu, Procurorul General al României. Când reușea să treacă de cerberul de la intrarea cabinetului, Macovei se înfigea în fața lui Cochinescu și-i spunea: „Azi e ziua în care trebuie să vă dați demisia.” Cu o voce clar satisfăcută, Macovei povestește că „prima oară când i-am spus asta, am văzut pe fața lui un șoc. Cum adică vine la el un procuror să-i spună să-și dea demisia? A rămas fără replică.” E una dintre întâmplările preferate povestite de Macovei tinerilor cu care lucrează; vrea ca ei să spună adevărul verde-n față oamenilor cu funcții.

La întoarcerea din Statele Unite, a început să fie anchetată disciplinar la ordinul lui Cochinescu. Principalele acuze erau cele 198 de dosare nelucrate în ultimii patru ani și absențele nemotivate. „E adevărat că lipsea foarte mult de la birou, dar nu pentru că se ducea la cafele”, își amintește Ştefănescu. Macovei începuse să călătorească în calitate de expert al Consiliului Europei în Rusia, Ucraina sau în fosta Iugoslavie. „Plecam aproape în fiecare lună. Uneori nici nu mai ceream voie: lăsam în scris, îmi luam câteva zile concediu fără plată și plecam.” La Sankt Petersburg i-a înfuriat pe procurorii ruși, criticându-le sistemul juridic. La Simferopol, în Crimeea, a ajuns noaptea, după ce călătorise ore multe într-un tren sinistru. Nu o aștepta nimeni în gară, nu erau taxiuri, așa că s-a înțeles prin semne cu un bărbat, care a luat-o în mașină. După ceva vreme, au ajuns în mijlocul unui câmp pustiu și s-a speriat. A deschis portiera și s-a aruncat din mers. S-a rostogolit de câteva ori pe pământ, apoi s-a ridicat și a început să alerge în direcția opusă. Bărbatul a ajuns-o din urmă, a liniștit-o și a dus-o la singurul hotel din oraș.

Pe 26 mai 1997 și-a dat demisia din funcția de procuror. „Demisionez datorită incompatibilității dintre modul în care eu și dumneavoastră percepem justiția și rolul parchetului într-o societate democratică”, a scris în cererea de demisie adresată procurorului general. (Trei luni mai târziu, Cochinescu era demis pentru nerezolvarea dosarului mineriadelor.)

„Când și-a dat demisia din procuratură, eu am citit în ziar”, spune mama ei. „A venit acasă și a zis: «Ai citit? Am citit. Şi mă ții? Bineînțeles că te țin. Ce pot să fac?» Mi s-a părut firesc gestul ei. I-am spus doar atât: nu cred că o să te aprecieze și că o să câștigi. Dar pentru sufletul tău e bine. O să găsești ceva să lucrezi. N-o să fie ușor, dar o să găsești.”

După ruptura cu Parchetul, Ştefănescu spune că i-a fost ușor s-o convingă să vină la APADOR, pe partea de drepturile omului. Macovei a început să preia cazurile celor care reclamau statul român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), unde a câștigat primul proces intentat statului de către doi jurnaliști din Baia-Mare, condamnați pentru calomnierea unei judecătoare. „Eu cred că ea nu e procuror în suflet”, spune Ştefănescu. „Avusese întotdeauna o reținere față de meseria pe care o făcea. Deși era procuror, ea a fost în Piața Universității.”

***
În bucătăria familiei Gherghescu de la Breaza, la puțin timp după ce a primit telefonul de la Băsescu, Macovei a sunat-o pe Ştefănescu. În timp ce Macovei o întreba ce crede, aceasta înțelesese deja că un eventual accept ar fi pus APADOR-ul în incompatibilitate. Era ca și cum căpitanul își părăsea oștirea pentru a trece la dușmani. O eventuală intrare a sa în Guvern ar fi fost o trădare. „Nu te du”, a fost sfatul scurt al Manuelei Ștefănescu.

Macovei a închis telefonul și a privit pe fereastră spre mașina cumpărată cu doi ani în urmă, un Suzuki Wagon R vernil, pe acoperișul căruia așteptau îmbietoare schiurile. A format numărul Alinei Mungiu-Pippidi, prietenă apropiată și director al Societății Academice Române. Fără să mai aștepte ca Macovei să termine, aceasta și-a dat verdictul. Era în primul rând o chestiune de onoare: un refuz ar fi echivalat cu un act de lașitate al societății civile, care tot critica și lătra pe ecranele televizoarelor, dar atunci când era timpul să-și suflece mânecile și să treacă la treabă, fugea. „Te duci”, a încheiat categoric Mungiu-Pippidi.

Macovei a căutat în geanta de călătorie dacă ar avea cu ce să se îmbrace. Doar haine sport, căci majoritatea lucrurilor erau la Sarajevo. S-a așezat la masa din colțul camerei. Afară nu înghețase. Ar ajunge la București în două-trei ore, dar ar prinde-o noaptea pe drum.

A pus din nou mâna pe telefon și a sunat.

„Mă onorează propunerea, dar știți, nu cred că vin. De fapt, încă nu m-am decis. Trebuie să discutăm, am multe să vă întreb.”

„Vă aștept la orice oră. Puteți veni acum?”, își amintește Macovei răspunsul lui Băsescu

„Sunt la Breaza… la schi”.

„Bine. Eu sunt la birou. Vă aștept.”

S-a încălțat, i-a spus mamei că se va întoarce probabil în aceeași seară și s-a urcat în Suzuki. Şi-a pus centura de siguranță, a aprins farurile și a lăsat în urmă casa albă cu etaj din lemn. Dincolo de Ploiești, șoseaua era uscată. Conducând, se întreba cine și de ce a recomandat-o. Era ireal ce i se întâmpla.

***
E 22 august 2011 și Macovei conduce spre casa ei din 2 Mai. A doua zi trebuie să le vorbească unor studenți, la o școală de vară, în Vama Veche. Are părul strâns într-o coadă și poartă o bluză albă și ușoară de in. E liniștită chiar dacă, cu câteva secunde mai devreme a tras speriată de volan pentru a se feri de ușa unei mașini oprite pe marginea autostrăzii.

„Tot cu Suzuki-ul ăsta am plecat la Minister într-o seară, după ce am depus jurământul”, continuă ea povestea. „Era 29 decembrie și apoi ni s-a spus plecați fiecare la minister și preluați ministerul. Nu-i cunoșteam pe colegii de cabinet. Concret cum faci să preiei un minister, am întrebat eu. Şi mi s-a spus: «Du-te și preia». Aveam și serviciul secret SIPA. Şi întreb: păi și un serviciu secret cum se preia? Concret. Așa că m-am suit tot în mașina asta, împreună cu Renate Weber care fusese numită consilieră la Cotroceni, și l-am sunat pe Cristian Diaconescu, care era ministrul Justiției. Mai vorbisem cu el înainte și i-am zis: Vin. Sunt pe drum. Sunt cu mașina mea. Pot să intru? Zice: «Da, te așteptăm, e jos șeful protocolului cu un buchet de flori și te conduce el până la birou.» Am parcat mașina în față, pe stradă. Se uita unul destul de speriat, cu un buchet de flori. Şi am urcat scările cu el și am intrat în birou, unde mă aștepta Diaconescu, cu care am stat de vorbă jumătate de oră. Mi-a dat un sfat: «să nu semnezi fără să te uiți înainte». Şi a zis că abia așteaptă să plece la o bere.”

Din când în când, în timp ce povestește, își mută ochii dinspre șosea înspre mine. Are o față cu trăsături asiatice, pielea încă netedă și o privire remarcabilă, în care culoarea căprui-închisă a irisului se pierde în albul ochilor migdalați.

În decembrie 2004, România încă nu intrase în Uniunea Europeană. Din contră, părea a se îndepărta de entitatea care putea să o scoată definitiv de sub blestemul fostului spațiu sovietic. Cu doar două luni înainte, raportul Comisiei Europene referitor la România stabilea că „ineficiența luptei împotriva corupției și calitatea scăzută a justiției sunt principalele obstacole care stau în calea aderării României la UE.” Deși aderarea în 2007 fusese oficial stabilită ca țintă, în realitate România stătea foarte prost. Finlanda și Olanda păreau decise să nu ratifice aderarea. Pentru a evita un astfel de incident, stânjenitor pentru întreaga Uniune, Comisia Europeană a impus noului guvern, condus de Călin Popescu Tăriceanu, câteva condiții dure. Până în primăvara lui 2005 trebuiau prezentate patru documente importante: strategia anticorupție și planul ei de acțiune și strategia de reformă în justiție și planul ei de acțiune. Iar dacă, până în primăvara anului următor, nu se înregistrau progrese semnificative în justiție, atunci urma să fie activată o clauză de amânare, care ar fi blocat aderarea cel puțin până în 2008. Pe lângă prelungirea periculoasă a unei incertitudini istorice, asta ar fi exclus România din bugetul UE pe următorii cinci ani.

Din întreg guvernul Tăriceanu, Macovei urma să joace rolul cel mai important.

În prima seară la Minister, a cerut organigrama. A descoperit repede că avea date fictive: oameni care nu mai lucrau acolo sau plecaseră în altă parte. În plus, cu excepția celor de la departamentul de integrare europeană, mulți se ascundeau ca nu cumva noul ministru să le ceară documente sau să-i întrebe ceva. Dar Macovei insista: dacă erau plecați, dădea ordin să vină. Dacă erau bolnavi, trimitea mașina după ei să-i aducă de acasă. Dacă nu găseau documentul după zece ore de căutări, să-l mai caute încă zece. Iar atunci când nu mai funcționa nimic, încerca și urletele.

„Pe mine perioada asta m-a învățat să mă lupt cu mult mai mult decât am făcut-o vreodată și mi-a dat mult mai multă încăpățânare. M-a învățat să mă zbat pentru ceea ce cred că e bine. În astfel de situații nu cred că există o altfel de soluție decât să întrebi până primești răspunsul. Şi să îți urmărești obiectivul și să nu te lași păcălit. Atât cât se poate.”

Dar Macovei a început să primească și propuneri. „La început, la ușă se face un fel de coadă. Vin oameni care spun: uite eu lucrez asta și sunt foarte bun.” La o astfel de coadă a stat Laura Ştefan, o tânără care tocmai absolvise un masterat în drept la Cambridge și îi fusese recomandată Monicăi de Mungiu-Pippidi. „Am avut o discuție cu secretara de stat și pe urmă am vorbit cu ea”, povestește Laura Ștefan. „Vroiam să merg să lucrez în privat, dar m-a chemat la un interviu.” În timp ce aștepta pe culoarul întunecat și kafkian al Ministerului, Ștefan s-a gândit de o sută de ori să plece. Un post la stat avea o faimă proastă și nu prea ar fi vrut să-și păteze CV-ul. După ore bune de așteptare, a intrat în biroul ministrului, unde a fost întrebată în ce domenii mai lucrase înainte: transparența administrației și reducerea conflictului de interese. Exact de ce avea nevoie ministrul: „Nu veniți să lucrați pe anticorupție? Haideți că nu e nimeni aici și numai dumneavoastră puteți face asta.” Crezând că este doar politicos flatată, Ștefan a spus că se mai gândește. După câtva timp, Macovei a sunat-o: „Ce faceți? Când veniți?” Şi, fără să cântărească prea mult avantajele și dezavantajele, Ștefan a acceptat. „I-am răspuns «când ziceți», deși eram hotărâtă să mă duc în altă parte. Nu știu ce m-a făcut să schimb macazul. Așa e Monica. N-a fost nevoie să mă convingă. Are ceva femeia asta. Ori o iubești, ori o urăști. Nu se poate altfel.”

Macovei și-a început prima conferință de presă în calitate de ministru cu cuvintele: „Situația arde.” Prioritățile ei: eliminarea imunității foștilor demnitari, înăsprirea legii conflictului de interese și a publicării declarațiilor de avere ale demnitarilor și îndeplinirea condițiilor impuse României pentru aderarea la Uniunea Europeană. A solicitat Parchetului Național Anticorupție să se concentreze asupra marilor cazuri de corupție. Până atunci, niciunui înalt demnitar român nu i se deschisese o anchetă penală. Şi a anunțat că serviciul secret al Ministerului de Justiție ar putea fi desființat. Până atunci, niciun serviciu secret nu mai fusese desființat în România.

Pe 4 februarie 2005 a împlinit 46 de ani. A dat o circulară pentru a-i invita pe funcționarii din Minister la ea în birou, pentru un pișcot și o prăjitură. Au venit foarte puțini. Unii dintre directori, deși lucrau de cinci ani acolo, nu intraseră niciodată în cabinetul ministrului.

În minister, Macovei stătea uneori la muncă și până la 4 dimineața. „Cam o lună am dormit 16 ore pe săptămână”, își amintește Laura Ştefan. Într-o sâmbătă, când odată cu luna martie se apropia și primul termen al Comisiei Europene, în cabinetul ministrului echipa lucra de peste 20 de ore. Unul dintre cei aflați la masă avea bilete cumpărate de multă vreme la o piesă de teatru și se foia pe scaun. Dintr-un colț al mesei lungi, niște ochi mari s-au ridicat și săgeata a fost trasă: „Noi lucrăm aici și ție îți stă gândul la un bilet de teatru?” Macovei era un șef dificil. Obișnuia să spună că „aici nu e loc de plâns. Dacă ai ceva de spus, spui. Nu ții în tine. Argumentezi, dar fără smiorcăieli.”

Şi, cu toate astea, nimeni nu regreta. „Peste ani poți să-ți dai niște explicații: de ce nu dormeam, de ce nu ne duceam în treaba noastră, de ce nu ne purtam ca niște oameni obișnuiți?”, spune Laura Ştefan. „Simțeam că aia e șansa, ăla e momentul și dacă îl pierzi pe ăla, altul nu mai vine. Nu era o opțiune. Cum să nu intre România în UE din cauza ta? În plus, a fost un pariu al clasei politice cu Macovei: zici că poți? Du-te și fă.”

La început, mariajul dintre clasa politică și ministru a fost în luna de miere. Susținută atât de președintele Băsescu, cât și de premierul Tăriceanu, a trecut prin ședințele de guvern o hotărâre de urgență care permitea anchetarea foștilor demnitari și alta care introducea obligația publicării declarațiilor de avere și reglementa conflictul de interese. Senatul aproba o lege prin care Parchetul Național Anticorupție era obligat să se ocupe doar de cazurile de înaltă corupție. Serviciul secret al Ministerului Justiției intra în procesul desfințării. De la distanță, Bruxelles-ul supraveghea atent. În 18 aprilie 2005, Strategia Națională Anticorupție, al cărei autor principal era Laura Ştefan, a fost publicată în Monitorul Oficial. Pe 23 aprilie 2005, într-o ceremonie la Luxemburg, a fost semnat tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană. Comisarul pentru extindere, Olli Rehn, declara că „România a început să abordeze serios cerințele aderării, în special în domeniul reformei în justiție și al luptei împotriva corupției.” Cu Macovei la Justiție, țara părea să o fi luat pe calea cea bună. Dar realitatea nu e niciodată atât de simplă.

Nu trecuseră nici patru luni de la învestire și deja i se cerea demisia. Ion Iliescu o acuza de imixtiune brutală în justiție. În Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) bătăliile începuseră încă din ianuarie. Cât se aflase în tabăra societății civile, Macovei luptase intens pentru transferul puterii judecătorești de la Ministerul Justiției la CSM. Se întâmplase așa și CSM-ul era practic independent de Minister la începutul mandatului ei. Doar că Macovei ignorase că, în România, o instituție funcționează după chipul și asemănarea celor care o conduc. În decembrie 2004, alegerile pentru CSM au fost câștigate de candidații conservatori. Ion Popa, fost director de resurse umane în Ministerul Justiției în perioada cea mai criticată de Uniunea Europeană, devenise secretar general. Adjunctul său era Ilie Picioruș, unul dintre procurorii care semnaseră mandate de arestare pentru tinerii din Piața Universității în 1990. Macovei a fost necruțătoare: în 19 ianuarie 2005 declara că „numirea lui Popa și Picioruș sunt rușinoase și afectează credibilitatea CSM-ului.” Avea dreptate în principiu, dar în practică ardea toate podurile către o instituție de care reforma ei avea nevoie. Așa a apărut și prima critică a Manuelei Ştefănescu la adresa prietenei sale: „e vina ei că a ajuns CSM-ul ce a ajuns.”

La Guvern, atmosfera a început să se schimbe din vara lui 2005. „La început nu m-au privit cu bucurie, dar în clipa în care a început să meargă repede cu integrarea, încrederea în mine a crescut. Că fac bine pe de o parte. Dar pe de altă parte au început să încerce să mai facă și o porcărie, pe ici colo.” În iunie 2005, a fost chemată telefonic în biroul premierului Tăriceanu unde se afla, fără ca ea să știe, Dinu Patriciu, afacerist și membru PNL. Patriciu fusese dat în urmărire penală în martie 2005, pentru delapidare și spălare de bani. La începutul lui 2006, Macovei a făcut publică întâlnirea și un imens scandal de presă a izbucnit. Silvia urmărea de acasă evenimentele: „M-a bucurat și m-a întristat când am văzut-o, într-un prim plan, la televizor. Au întrebat-o: „Cum a fost întâlnirea Patriciu-Tăriceanu?” Am înlemnit, îngrozită de ce o să spună. Şi a zis simplu: „Telefonul acesta nu trebuia dat”. Răspunsul mi s-a părut foarte bun. Dar apoi am zis: stai cu acest prim-ministru și cu Patriciu, care e un nume în țara asta. Eu am fost liberală de la început, am votat cu liberalii. Şi mi-am spus: poate că trebuia să se eschiveze, să nu arate de la început sabia. Dar ăsta-i omul: frust. În politică, asta nu e deloc o calitate. Oamenii nu vor să fii direct nici când ai dreptate.”

Deși regretul cel mai mare al fostului ministru sunt unele propuneri nereușite pentru funcții importante făcute în acea perioadă, tot o numire a fost și cel mai inspirat gest din mandatul ei. În 8 august 2005, Ministerul Justiției îl propunea pe Daniel Morar în funcția de procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție, fostul PNA. Interviul fusese minuțios, însoțit și de un profil psihologic. Efectul nu a întârziat: la începutul lui 2006, procurorii DNA trimiteau pentru prima dată în urmărire penală foști și actuali miniștri. Cel mai de senzație era cazul fostului premier Adrian Năstase, iar cel mai incomod cel al lui George Copos, coleg de guvern. „O dorință primordială pentru colegi”, povestește Macovei despre atmosfera din timpul ședințelor de guvern, „era să se oprească dosarele DNA, cele în care politicienii sunt cercetați. Dar asta era esența reformei. Şocul lor era faptul că erau cercetați la întâmplare. E ministrul Justiției aici cu noi, în guvern, e al nostru și noi nu știm.”

De multe ori, Macovei aducea la ședințele de guvern și câte un om din echipa de la Minister, ca să privească și să audă cum se făcea politica la cel mai înalt nivel în România. „Aveam săptămânal discuții și certuri pe avizele pe care nu le dădeam (legile au nevoie de avizul ministrului Justiției și al Finanțelor, n.r.). La unele legi pe care nu am dat avizul, dar la care un ministru ține foarte mult, se încerca obținerea avizului acolo, înainte de ședință. O jumătate de oră toată lumea discuta. La început veneau cu «te rog semnează, e legal totul, dar e urgent și…». Foarte repede am învățat că asta însemna că e o nenorocire în acele hârtii și că în niciun caz nu trebuie să le semnez. Şi spuneam: nu semnez. Așa că se ridicau la începutul ședinței: vreau să pun pe ordinea de zi cutare, dar n-am semnătura de la Justiție. Hai să discutăm cu tot Guvernul. (…) Îmi amintesc cum într-o ședință de guvern, era după-masă, începuseră să țipe. Ţipau toți la mine: semnează, semnează, semnează! Era o ordonanță de urgență cu un contract cu încredințare directă și ilegală. Nu semnez, nu semnez, nu semnez! Nu mă las! Nu faceți așa cum vreți. Nu mă gândeam că se zguduie sistemul, dar mă gândeam că ia uite, se întâmplă ceva. Pare simplu și mi se părea și fun să te uiți în ochii omului și să-i spui de cinci ori NU. Ce o să facă? Să-i spui nu unui om căruia nu-i mai spune nimeni NU, dacă e ministru, de luni de zile? Li se schimba și fizionomia și atitudinea când le spuneam NU.”

Părea totul o joacă de fetiță încăpățânată, dar se striga, se țipa, se înjura, se insulta. „Frica e cel mai mare dușman al omului”, spune Ştefan. „Când ți-e frică, poți să pleci acasă. Monicăi nu-i e frică. E aici și o doză oarecare de inconștiență, dar lucrurile mari nu se fac de oameni cerebrali. Astăzi nu mai există justificare pentru frică. În timpul comunismului, da. Doar că astăzi există o groază de rahați în jurul nostru, care fac tot felul de compromisuri, nu pentru că le e frică, ci pentru că s-ar putea să-i invite și pe ei cineva la o cafea.”

În a doua jumătate a lui 2006, lucrurile erau deja clare: zilele Monicăi Macovei la Justiție erau numărate. Într-o discuție din mai 2006, redată de o telegramă wikileaks, Onno Simons, adjunctul șefului delegației Comisiei Europene la București, îi spunea ofițerului politic al ambasadei Statelor Unite la București că Macovei „a făcut mai multe pentru justiția românească decât oricare alt ministru din 1989 încoace. La Bruxelles s-ar dori ca ea să fie numită primul comisar european al României, dar e atât de lipsită de sprijin politic la București încât e puțin probabil.” Un jurnalist de la The Economist scria că „nu voi uita niciodată cum stătea drept pe un scaun în mijlocul biroului imens, îmbrățișându-se. Era imaginea perfectă a izolării.”

Ca ministru, Macovei a făcut și destule greșeli. Renate Weber, europarlamentar liberal, o acuză de „aroganță în comunicarea cu Parlamentul” și de faptul că a dat „mână liberă și puteri uriașe procurorilor, deschizând drumul pentru abuzuri, scurgeri de înregistrări neautorizate și arestări mediatice fără ca cineva să plătească pentru asta”. Tom Gallagher, istoric britanic interesat de România, îi reproșează naivitatea de a crede că „reformele ei sunt ireversibile”, iar mama spune că fiica ei a fost „ușor prea exigentă. Reguli stricte de morală în societate e greu să ți le accepte ceilalți. «Da, dar am dreptate», mi-a spus. «Nu trebuie să fim corecți?» Eu trăisem o sută de ani pe pământul asta. Ştiam cum e cu corectitudinea.”

***
S-a înserat și, prin geamurile Suzukiului vernil, începe să se vadă marea. Obosită, Macovei a tăcut. O privesc, fără să-mi vină a crede că femeia din stânga mea a fost odată fata care plângea la disecția unei broaște. Mulți (prieteni, familie, foști colegi, jurnaliști, procurori) mi-au spus că, dacă nu era ea, România nu ar fi fost astăzi în Uniunea Europeană. În februarie 2007, după ce obiectivul aderării fusese atins, Senatul a adoptat o moțiune de cenzură împotriva ei. Acest actor incomod nu-și mai avea rostul. Macovei a mai rezistat la Ministerul Justiției două luni când, împreună cu miniștrii PD-L, și-a dat demisia din guvernul Tăriceanu.

Poate părea ridicol să crezi că un eveniment atât de important, chiar istoric, ar depinde de un anume om. Că procesul aderării unei țări într-o uniune statală nu este un mecanism bine pus la punct, care funcționează implacabil și obiectiv, ci o combinație alchimică a simpatiilor și inspirațiilor de moment a anumitor oameni. Dar când închizi cartea oficială de istorie și pătrunzi în culise, acolo unde și miniștrii spală vase sau au zile proaste, vezi că, de fapt, hazardul este marele dirijor. Că destinul unei țări depinde de gesturi mici: decizia de a răspunde sau nu la telefon în ziua de Crăciun, decizia de a trece sau nu prin piața Universității într-o zi de iunie sau de a avea sau nu încredere într-un om pe care abia l-ai cunoscut. Sunt toate decizii mărunte, casnice, sunt toate secunde din care istoria lipsește firesc. Dar acolo se coace totul.

Trei lucruri au rezistat peste ani în urma trecerii Monicăi Macovei prin Ministerul de Justiție: independența magistraților, funcționarea autonomă a DNA și obligarea politicienilor să-și publice declarațiile de avere. Schimbări importante, dar nu suficiente pentru a vindeca justiția românească. Schimbări importante, dar nu suficiente atunci pentru a convinge statele membre să ne accepte în Uniunea Europeană (aceeași situație este insuficientă în 2011, pentru a fi acceptați în zona Schengen, o miză mult mai mică). Altceva a fost decisiv. Ceva necuantificabil, ceva mult mai fragil. „A fost foarte important că am vorbit același limbaj cu ei. În primul rând că nu i-am mințit. Erau sătui să audă minciună, să li se spună că noi n-avem problemele alea, că le-am rezolvat. A contat foarte mult pentru că au dobândit încredere în mine și, când ai încredere în cel cu care vorbești, se schimbă lucrurile”, explică Macovei relația ei cu înalții funcționari europeni. Pentru a fi acceptată în Uniunea Europeană, România a trebuit să negocieze pe 31 de capitole: libera circulație a persoanelor, agricultura, justiția și multe altele. Încrederea nu a fost menționată. Era prea importantă pentru a fi subiect de negociere.

Printre vilele masive de pe faleza din 2 Mai, casa Monicăi Macovei e greu de găsit. A fost cumpărată în 1994 de părinți, are două camere, obloane cărămizii și pereți albi de care atârnă șiraguri cu scoici mari, având la capăt câte o potcoavă. Urmează să plecăm spre Vama Veche, la școala de vară a studenților la Drept. E liniște, verdeață multă și un colț albastru de mare se vede în depărtare. Din bucătărie apare Macovei, cu părul răsfirat de la o baie în mare. În jurul ochilor are cercuri mari de nopți nedormite, care au lăsat în piele urme circulare ca valurile în nisip. Îmi zâmbește obosită: „Îți place aici, nu? Eu n-aș mai pleca.”

De-a lungul anilor, cu banii din procesele câștigate ca avocat la CEDO, a mai cumpărat terenuri în 2 Mai, dar fără să construiască nimic pe ele. Deși a lucrat opt ani într-o meserie bănoasă, avocatura, nu prea se pricepe la bani. Cel mai complicat i-a fost în timpul ministeriatului, când venitul i-a scăzut brusc la cei 4000 de lei primiți ca salariu. Îi dădea Silviei și lui Radu, iar ea îi folosea pe cei din conturile de economii. Dar nu se chibzuia. N-avea garderobă de ministru și nici timp de cumpărături. Își cumpăra multe, de la pantofi până la sacouri, acolo unde o prindea nevoia, chiar dacă asta se întâmpla într-un aeroport.

Ne urcăm în mașina vernil, care simte oboseala celor zece ani vechime. În timp ce o creangă îi zgârie portiera, o întreb dacă nu vrea o mașină mai bună. Mă privește jignită: „Nu vreau. Merge foarte bine asta. N-am avut niciodată probleme cu ea și i-am schimbat doar de două ori cauciucurile.” Ajungem repede la Vama Veche unde, chiar la intrarea în sat, la colțul unui drum prăfuit, ne face semn Raluca Neculai, studenta de 21 de ani care a invitat-o. „Mulțumim că ați venit. A fost o surpriză că ați acceptat”, se bucură Raluca, care a mai invitat și alte somități din lumea juridică, dar a fost refuzată. Pe Macovei au chemat-o pentru că e „una dintre puținele persoane care reprezintă un model de integritate și care are coloană vertebrală privind meseria.”

Intrăm în curtea pensiunii unde se ține școala de vară și, unul câte unul, cei 30 de studenți adunați într-un foișor de lemn întorc curioși capetele. Încă se holbează atunci când Macovei le spune „bună ziua” și, abia după, o salută și ei. „Doamna Macovei nu necesită nicio prezentare”, spune Raluca, și fostul ministru e acum în picioare în fața lor, puțin stingheră, puțin zâmbind și cercetând hârtia pe care și-a notat că trebuie să le vorbească despre drepturile omului și să le explice cum funcționează instituțiile europene.

În 2009, Macovei a fost aleasă europarlamentar, candidând pe listele PD-L, încurajată de Traian Băsescu. Şi-a făcut campanie electorală prin țară alături de Cristian Preda și Traian Ungureanu. Nicoleta Popescu, fostă avocată stagiară și prietenă apropiată spune că „după ce ea a plecat de la Minister, singura șansă era să plece afară. În intern era exclus să mai profeseze. Sistemul o urăște pentru că a încercat să introducă criterii de responsabilitate a procurorilor și judecătorilor, să poată fi sancționați disciplinar. Dar pentru ea, funcția de europarlamentar nu a fost singura variantă.” Intrarea în partidul oblăduit de Băsescu a fost o mișcare dezaprobată și neînțeleasă de apropiații ei. „Asta m-a șocat mai mult decât chestia cu ministrul”, spune Manuela Ştefănescu. Aureola ei s-ar fi putut mânji în măruntaiele soioase ale vieții de partid, dar mediul politic steril de la Bruxelles a protejat-o până acum. Anticorupția a rămas obiectivul principal și, în septembrie 2011, Parlamentul European a adoptat o rezoluție, inițiată de Macovei, privind aplicarea unui mecanism anticorupție la nivelul întregii Uniuni Europene. Ca efect, statele membre vor fi monitorizate de Comisia Europeană în domeniul corupției, ceea ce va pune o presiune suplimentară și asupra politicienilor români. Adoptarea rezoluției este o victorie personală importantă pentru Macovei, dar deocamdată nu s-a obținut o dată clară pentru inițierea verificărilor Comisiei.

În mai 2011, a fost aleasă în Biroul Permanent Național, organul de conducere al PD-L, ceea ce a legat-o și mai strâns de partid. De ce a ales adâncirea acestei implicări? E greu de spus, mai ales că astăzi admite că, poate, a greșit: „N-am avut regrete și asemenea momente de îndoială nici cât timp am fost la Minister și nici la Parlamentul European. Dar de când am intrat, nu am reușit să determin nicio schimbare din cele puține punctuale pe care mi le-am propus.” Cea mai importantă nerealizare este neadoptarea unui cod etic al partidului. Dar dacă în interior nu o sprijină, greii partidului o scot în față fără ezitări. În iunie 2011, Elena Udrea o prezenta pe Macovei ca pe un potențial candidat de succes, cu un „bun profil” pentru primăria București. Tema a revenit în august 2011 când Dan Turturică, jurnalist la România Liberă, a scris că ea este cel mai potrivit candidat pentru primărie. Nici Udrea, nici Turturică nu au discutat cu ea înainte de a vorbi public despre potențiala ei candidatură. Şi, în timp ce alții jonglează cu imaginea ei, Macovei privește nehotărâtă de pe margine.

După două ore, în mijlocul unui val de căscat izbucnit printre cei 30 de studenți, își termină prelegerea de la școala de vară. Zâmbește și le spune șoptit: „Ați obosit.” Îi privește protector și un fulg aproape că i se așează pe nas. Studenții încep să râdă în timp ce mâinile fostului ministru al Justiției se joacă cu fulgul băgăreț. „Hai. Întrebați-mă…”, îi îndeamnă. Bea pe îndelete dintr-un pahar mare cu ceai rece și așteaptă. „E ceva ce v-ar plăcea să faceți și n-ați făcut?”, îndrăznește cineva.

„E foarte importantă întrebarea asta pentru mine. Poate că mi-ar plăcea acum să fac altceva. Un om e bine să plece când nu face cu drag și plăcere ceva. Nu știu încă răspunsul la întrebarea asta.”

Apoi, un student face un comentariu de specialitate în favoarea teoriei dreptului câștigat (care spune că drepturile câștigate de salariați nu pot fi diminuate). Macovei nu ezită: „Eu detest teoria dreptului câștigat. A fost lansată de magistrați ca să-și mărească sporurile.” Studentul nu pare convins de explicații. „Ce soluție vedeți pentru rezolvarea corupției din justiție?”, apare altă întrebare. „Curți de jurați pentru sancționarea judecătorilor”, adaugă ea. Studenții tac și dinspre plajă se aude refrenul din Knockin’ on Heaven’s Door. „Dar asta nu se va întâmpla”, spune Macovei privind spre mare.

Ştie că este mai degrabă un simbol, decât un politician feroce. Şi astăzi, mai mult ca oricând, România trece printr-o mare criză de simboluri. Fiecare dintre noi vrea să creadă că un om corect ajuns într-o poziție de putere nu e un vis naiv, ci unul posibil. Fiecare dintre noi are nevoie de asta și Macovei e printre puținele simboluri rămase de care ne putem încă agăța. Politicienii miros asta și mai știu că ea le va fi utilă atâta timp cât nu va primi din nou acces la putere, rămânând doar un simbol, o bijuterie bună de etalat în ziua nunții.

Dar Macovei nu vrea să fie doar atât. Ea vrea să lupte, să schimbe, să împingă lucrurile înainte. „Eu încerc”, mi-a spus la plecarea din Vama Veche. „Cât pot și cât mi-e dat. Măcar să spun lucruri, dacă nu pot să determin schimbarea. Dar și alții trebuie să facă asta. Nu sunt singură. Dar nu suntem încă destui.”