Orașul morților vii

Nimic din Brașov nu-ți dă frisoane ca o plimbare noaptea prin partea nepavată și neiluminată a curții Bisericii Negre. Nimic în afară de mersul pe partea iluminată dar tot nepavată, unde nu se mai aud mașini trecând, e chiar pustiu și se aud doar proprii pași prin pietriș. Și, deodată, orga!

Străduțele minuscule din centrul vechi sunt pustii toamna, când se întunecă devreme. Oamenii sunt, probabil, dincolo de ușile și porțile lor imense, închise definitiv. Dincolo de lumina galbenă a felinarelor agățate deasupra străzilor, în întuneric, se mai aude câte un scârțâit de fereastră veche. Pe strada Poarta șchei, plină de mașini și baruri gălăgioase, o pisică neagră trece tacticoasă. Drace! Tocmai azi, de Halloween?

E joi, 31 octombrie, seara de Halloween, și am venit la prima ediție a festivalului de film horror și fantasy numit Dracula Film. La prima vedere, Brașovul pare cuprins de festival. Încă de la gară e plin de afișe și bannere cu cele două puncte roșii care simbolizează mușcătura de vampir, marca festivalului, localurile au programul filmelor și multe baruri și restaurante oferă meniuri vampirice – creepy cocktails, graveyard sandwiches, brioșe cu dovleac decorate cu lilieci mici, negri, care vin împreună cu un bloody cappuccino.

Prima proiecție din festival la care am mers, la 17:00, la Reduta, înaintea deschiderii oficiale, a fost un film din 2012, din Italia, țară despre care aveam să aflu că are o îndelungată tradiție horror. La sfârșitul filmului, am numărat câți oameni am fost în sală. Cinci, inclusiv unul dintre selecționerii festivalului și voluntarul care stingea și aprindea luminile.

Brașovul are o îndelungată tradiție culturală. Prin locul unde, acum, cinci oameni au fost la o premieră horror, au trecut Johann Strauss, Brahms și Eminescu. Bisericile, școlile și vechile clădiri comerciale ale orașului vin din epoci cu personalități pe care istoricii și oamenii de cultură de azi le venerează. Dar Brașovul cu pălării, prăvălii, umbrele, tramvaie, trăsuri, unguri, sași, evrei și români s-a schimbat după venirea comuniștilor. Au fost deportați sași, au plecat evrei și au fost aduși muncitori pentru nou înființatele fabrici Steagul Roșu, Tractorul sau Rulmentul, în special din zone sărace. Numele i-a fost schimbat în orașul Stalin între 1950 și 1960. Populația a crescut de patru ori, ajungând la peste 350.000 în preajma anului 1990. La recensământul de acum doi ani, populația stabilă a municipiului Brașov era de 253.200 de oameni. 

Muncitorii au fost cei care au manifestat aici în 1987, mai întâi împotriva salariilor scăzute și apoi, se pare, împotriva regimului comunist. În 1989, zeci de brașoveni au murit în timpul revoluției. După revoluție, industria a început să aibă probleme, tot mai mulți oameni migrând spre servicii. Majoritatea oamenilor din județul Brașov erau însă, în 2009, încă angajați în industrie, comerț și agricultură.

Cinematografele au dispărut; din șapte nu a mai rămas deschis niciunul în oraș (în mallul din afara orașului sunt trei săli mici, mai mult goale și ele în timpul săptămânii). Poate de-aia nu au fost spectatori la horrorul italian, pentru că s-a pierdut cultura cinemaului. Sau poate că e de vină numele festivalului și reticența generală de a îmbrățișa mitul Dracula, care-l pătează – cu sânge – pe simbolul dreptății naționale, țepeș. Sau poate că filmele horror sunt sub standardele de gust ale spectatorilor. Sau poate era joi după-amiază și erau la muncă.

Oricum, organizatorii sunt hotărâți să reușească. Vor să facă proiectul pe termen lung și vor să-și formeze publicul, să ajungă în câțiva ani la săli pline, să aducă fani ai horrorului și din alte țări și să trezească din morți Brașovul.

---

„Brașovul stagnează”, mi-a spus Mara Oprișiu, brașoveancă de la vârsta de 6 luni, la galeria de artă M8, în timp ce aștepta să intre cineva să vadă o expoziție de ilustrații. S-a întors în Brașov după vreo 10 ani de absență, în care a studiat la București și Lisabona, a lucrat la festivalul de film Indie Lisboa în 2008, la Astra Film Festival de la Sibiu, la Festivalul Internațional de Film de la Iași în 2009, la TIFF în 2010, la biroul Media Desk de la București și la Saga Film. S-a întors, fiindcă acesta e orașul care-i dă confort psihic.

Teoria ei e că cei care au rămas în oraș după ’89 și-au mai deschis de nevoie un restaurant, un han, dar nu au cultura hangiului. Iar această lipsă de cultură merge până la „hangiul șef”, autoritățile locale: „Aduc cartierele pe centru să consume bere și mici și apoi îi trimit acasă”, spune nemulțumită. La Berarul de anul acesta, organizat la Liceul Sportiv, „nu mai vedeai Tâmpa de fumul de la mici”.

Așa că s-a apucat de construit cultură de film. A organizat seria de proiecții Cineclub Brașov, cu regizori tineri români invitați, concursul de producție de film „48 hours film project Brașov”, expoziții la noua galerie M8 de pe Mureșenilor 8. A adus la Brașov o proiecție-maraton de scurtmetraje, Shorts Up. și-a înființat o organizație, KunSTadt, și a ajuns să fie implicată în producția multor evenimente, „foarte multe inițiative la prima ediție.”

Miza ei și a altora ca ea e dincolo de film: KunSTadt face parte din Consorțiul Cultural Corona, o adunare de organizații care vor un masterplan cultural al orașului și ar vrea ca Brașovul să candideze la titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021, când va veni din nou rândul României. Cluj-Napoca, Iași, Timișoara și Craiova sunt celelalte orașe care au anunțat că vor candida pentru obținerea titlului. Față de acestea, se comentează adesea că Brașovul are dezavantajul lipsei unui aeroport, care e în construcție (teoretic, ar putea fi gata în 2015). S-a mai vorbit și despre alte orașe că și-ar dori să candideze: Târgu Mureș, Sfântu Gheorghe, Botoșani, Suceava, Arad, Alba Iulia și Brăila. O altă competiție, în care Brașovul concurează direct cu Sibiul, este cea pentru obținerea titlului de capitală a regiunii centru în viitoarea împărțire regională, plănuită de Guvern. 

Pentru Oprișiu, Dracula Film, la care a fost production manager și a făcut și direcția tehnică, e un eveniment care poate pune Brașovul pe agenda culturală a multor străini care să poată planifica din timp să vină aici. „Unde altundeva să se întâmple?”

---

Într-un oraș fără cinematografe, un festival de filme cu zombi și vampiri e greu de integrat. Proiecțiile au fost în sala de peste 350 de locuri de la Centrul Cultural Reduta, al Consiliului Județean, și la noul sediu al filarmonicii, Sala Patria, în sala de audiții de 53 de locuri. Dacă la Reduta atmosfera s-a animat în weekend, mai ales la proiecțiile mai noi și la filmul de închidere, proiecțiile de la Patria au avut o atmosferă stingheră. Niciuna dintre săli nu e gândită special pentru proiecție de film, iar lumina pătrunde în sală atunci când se deschide ușa.

Ca multe alte festivaluri de gen din lume, Dracula Film e programat în preajma Halloweenului, o sărbătoare importată și controversată. 30 de ONG-uri creștine au trimis în aceeași zi un memoriu prin care cereau ministerului educației să interzică Halloweenul în școli, fiindcă e păgân și satanist. Antena 3 a anunțat că „și moldovenii au sărbătorit Halloweenul. La numai o săptămână după ce au făcut coadă ca să atingă moaștele cuvioasei Parascheva, oamenii s-au costumat în diavoli”. Totuși, oamenilor pare să le placă. Spre seară, când restaurantele din centru erau pline de turiști, în fața unuia din Piața Sfatului un angajat bătea cu nădejde cuie într-un sicriu, în timp ce grupuri de vrăjitoare și monștri mergeau spre petreceri tematice.

Nu e un festival mare, cu 40 de lungmetraje proiectate în patru zile, dar tot e o mașinărie complexă, la care au tras 70 de oameni, trei luni de zile. Ideea a pornit de la revista de timp liber Zile și Nopți, care a înființat la începutul anului asociația culturală Fanzin, care deja a organizat un festival de teatru de comedie, unul de stand-up comedy și, în decembrie, face unul de jazz și blues. La festivalul de teatru au avut spectacole sold-out, chiar dacă biletele au costat și peste 50 de lei, în comparație cu Dracula Film, unde intrările au costat 5 sau 10 lei, sau au fost chiar gratuite.

Anca Grădinariu, directorul artistic al festivalului, critic de film și selecționer la TIFF, consideră că ediția pilot a fost făcută din entuziasm – dar de la anul ar trebui ca implicarea sponsorilor și a autorităților locale să fie mai mare. știe că nu doar ei se zbat să găsească bani. Festivaluri mari europene, cu tradiție de zeci de ediții par să aibă probleme. și TIFF-ul clujean, cu 150 de lungmetraje în 10 zile, despre care Grădinariu spune că este „indispensabil pentru cinematograful românesc”, se lovește de greutăți financiare, deși are 12 ani, are noroc de un oraș cinefil și aduce mulți spectatori din afara Clujului.

Publicul trebuie zguduit pentru a ieși din letargie, crede Grădinariu, de aceea Dracula Film a fost gândit ca un festival complet, cu proiecții întinse de dimineața până noaptea, cu petreceri (inclusiv una la castelul Bran), cu invitați internaționali. „Am încercat să facem o supradoză de la început. Vedem cum urmează.”

Eforturile organizatorilor au fost vizibile. Unul dintre sponsorii principali, Silva, a avut la Reduta un aparat care recompensa cu o bere și un tricou urletele de groază. Berea începea să curgă din dozator dacă urlai destul de tare și destul de lung. Producătorul de dulciuri Kron Bun a avut un pachet de jeleuri special împachetate, spectatorii au primit brățări de acces, iar moneda folosită a fost fanzinul – jetoane în valoare de cinci lei, folosite la toate evenimentele organizate de asociație. Barurile și restaurantele au fost și ele mobilizate, peste tot găseai fluturași, afișe și revista festivalului.

Totuși, oamenii n-au venit. La filmul din deschidere, The Wind (Vântul), din 1928, un film mut, cu acompaniament live care a subliniat teroarea de pe ecran, n-am fost mai mult de 30 de oameni. În a doua zi, la Dracula cu Bela Lugosi am fost în jur de 20 de spectatori. În a treia zi a festivalului, la 12 ziua, la Reduta ne-am strâns tot vreo 20 să vedem un grupaj de scurtmetraje horror românești. Printre ele, Bruiaj, despre niște fenomene neexplicate dintr-un cămin studențesc. Pe regizor, Bogdan Drumea, fan horror și heavy metal, l-am cunoscut după proiecție, când mi-a dat cartea lui de vizită: „scenarist, regizor”, ilustrată cu mâini de zombi, cu degetele întinse după carne de om. La masa de prânz a stat de vorbă cu Cristi Mărculescu, criticul de film care a făcut selecția scurtmetrajelor, doi tipi în tricouri cu cruci, popi și un Frankenstein, care au vorbit despre filme sârbești și belgiene, despre „clasicii” horrorului italian, punctând cu sentințe ca „o prostie atât de mare încât e aproape sublim”. Sau: „Urăsc chestiile pretențioase și plictisitoare. Dacă sunt pretențioase și demente sunt OK.”

Cartea cu care a început totul pentru Drumea a fost Christine, în care Stephen King scrie despre o mașină rea. Înainte de asta se uita la filme horror „fără o bază”. A continuat să citească romanele celebre ale lui King (The Shining și celelalte). A terminat UNATC la secția Comunicare Audiovizuală și acum face un masterat de scenaristică și lucrează la ultimele finisaje ale scurtmetrajului horror Lumină firavă, scris de el și regizat de Florina Dumitrache, pe care vrea să-l lanseze anul viitor la primul festival care îl acceptă.

„Estetica urâtului e dintotdeauna, de la Baudelaire încoace”, mi-a spus el. Despre horrorurile de seria B crede că sunt filme proaste care au prins însă o imagine, un parfum, mai ales cele americane și italiene. La noi au pătruns destul de greu pentru că la noi ajungeau doar casete VHS cu Rambo. Dar primul lui horror l-a văzut la televizor, într-o epocă – anii ’90 – în care televiziunile începuseră să difuzeze horror. A văzut It, după King, la TVR, în ’96, când avea cinci ani. I-a rămas de atunci figura clownului în minte. Nu crede că a fost singurul, judecând după discuțiile de pe forumuri. Spune că sunt foarte mulți fani de horror în România. „Bine, nu te gândi la sute.”

Acum vede filme descărcate de pe net, iar clasice găsește integral și pe YouTube. L-am întrebat despre idoli și primul pe care l-a spus a fost David Cronenberg. Apoi John Carpenter, Lucio Fulci, Dario Argento, George A. Romero, Wes Craven. În Bruiaj, două personaje se uită la Zombie Flesh Eaters (Zombi 2) de Lucio Fulci la recomandarea unui prieten pe care îl cheamă Bogdan.

Drumea crede că un public cinefil înțelege mecanismele pentru care filmele de acest gen au fost făcute. Publicul de masă nu e interesat nici de filmele elitiste, nici de cele horror, serie B. „Fără o bază, nu înțelegi nici Bergman, Fellini sau Kurosawa.” Filmele de nișă însă au viață mai lungă decât blockbusterele. Încă se vorbește despre horroruri de acum 30 de ani – „cât putem vorbi despre Armageddon?”.

---

În a treia seară, de la 22:00, am mers la Sala Patria, proaspăt renovată de primărie cu fonduri europene, la Night of the Living Dead (Noaptea morților vii). Mărculescu, selecționerul scurtmetrajelor, îmi spusese că e „unul dintre puținele filme care a aruncat cinemaul complet de pe orbită”. În 1968, toate filmele horror vorbeau despre amenințări din exterior pentru familia americană ideală. Romero și echipa lui au făcut un film cu un microbuget având în centru o amenințare chiar din America. „Americanul era amenințat pentru prima oară de vecinii lui care voiau să-l sfâșie și să-i mănânce carnea.”

Evoluția horrorului a fost influențată de lipsa banilor alocați genului, mi-a spus el. Ceea ce a fost și un blestem și o binecuvântare: studiourile mari nu și-au exercitat controlul uniformizant asupra acestui gen, dar standardele estetice sunt destul de joase. „Există decenii întregi de filme de serie B care sunt delicios de kitschoase și există și filme foarte multe de horror care sunt pur și simplu scârbos de kitschoase”.

În fața sălii Patria, un grup de șase liceeni se distrau făcând „arrr!”, ca zombii, abia ieșiți de la proiecția de la 20:00, Warm bodies (Iubitul meu e zombi). Le-am spus că urmează clasicul filmelor cu zombi și nu le venea să creadă – dacă ar fi știut, ar fi venit abia acum. Dar de ce au venit? Au aflat unul de la altul că e ceva horror – nimic precis. N-au mai rămas la film, din lipsă de bani, poate și din alte motive. Cele două fete s-au dus acasă, câțiva băieți au mai rămas în oraș.

În sală au fost peste 30 de oameni. A fost cald și atmosferă relaxată, așa încât după film am aflat că mulți au adormit. și eu cred că am moțăit câteva secunde. M-am speriat la o singură scenă; poate că în ’68 a fost un film scârbos, dar pentru 2013 a fost digerabil. S-a râs la multe scene și bloggerii de pe rândul din fața mea au recitat replica „they’re coming to get you, Barbara” împreună cu actorul.

În ultima zi am fost să văd cetățuia Brașovului, unde era în plină desfășurare un târg de meșteșugari, cu căciuli de piele și blană de vânzare, kürtőskalács, halva, mici și bere, concurs de cavaleri medievali, cu dresaj de cai, arcuri, săbii și blazoane. „Săptămâna medievală în orașul coroanei” purta sigla Administrației Fondului Cultural Național, de la care Dracula Film n-a obținut finanțare.

De pe zidurile cetățuiei pot fi fotografiate două panorame. Într-una e centrul vechi, cu cei doi munți care îl încadrează, cu Biserica Neagră și cu Aro Palace în prim-plan. În cealaltă sunt blocurile nenumărabile și coșul de fum care e mai înalt decât orice altceva.

---

În ultima seară de festival am mers la Domnișoara Christina, premiera primului horror românesc, unde râsetele și murmurele celor peste 100 de spectatori au punctat dialogurile de plastic și zâmbetele prinse cu agrafe. Sau poate publicului i-a fost greu să intre în atmosferă, pentru că ultima parte a filmului – mai intensă și mai densă – a părut mai credibilă și nu a mai primit același tratament din partea sălii. Un film bine făcut, nu întotdeauna bine jucat. Apoi, World War Z (Ziua Z: Apocalipsa), care a făcut atâția bani anul acesta încât a dovedit că zombii nu sunt morți deloc în cultura mondială.

Dar în țara pe care unii străini o percep ca tărâm al vârcolacilor, un oraș transilvănean se chinuie să impună un festival de film horror și fantasy. Legarea festivalului de numele lui Dracula a fost un lucru pe care organizatorii și l-au asumat, convinși că e cel mai faimos personaj fictiv care vine din România, un brand puternic al țării, rămas neexploatat. Chiar dacă unii sponsori au refuzat să se asocieze unui eveniment cu acest nume, chiar dacă unora li se poate părea de prost gust. 

Reticența manifestată de români în legătură cu mitul Dracula nu e nouă. Cel mai batjocorit pe această temă a fost un fost ministru al turismului, care a propus un parc tematic Dracula. Ministrul actual al turismului, Maria Grapini, a avut, recent, o revelație legată de contele vampir. Ea a declarat la un târg de turism de la Londra că mitul Dracula nu va fi abandonat și că turismul istoric va fi promovat în străinătate avându-l în centru pe Dracula. „Oriunde m-am dus, din Coreea și până în SUA, toată lumea m-a întrebat de Dracula. Nu putem să renunțăm la acest mit.”

Dar alții cred că Dracula ar putea și să deschidă calea spre turism de mase, ignorând specificul cultural tradițional. Prezentat astfel, Dracula e un fel de cianură, fără de care nu pot fi exploatate zăcămintele de aur turistic ale Transilvaniei.

Dar, ca și kitschul din horror, Dracula poate fi cultură autentică atunci când e consumat în cunoștință de cauză, când e înțeles ca un obiect de cult, când e îmbrățișat, deși e urât, ca un personaj al culturii universale, cu rădăcini – deloc istorice – în România. Ăsta e pariul celor care fac Dracula Film: că, în timp, pot schimba atitudini și comportamente. Poate că Brașovul nu e încă pregătit pentru filme de nișă, dar vorba lui Mărculescu, „Clujul e un oraș comatos dar uneori viu, Sibiul e o butaforie ieftină, Brașovul e mai puțin rafinat, dar are o senzație de trăire, de viață”.

Niciunul dintre organizatori nu se aștepta la săli pline de la prima ediție și niciunul nu mi-a spus că n-ar vrea să se implice în organizarea următoareia. știu că e greu – nu imposibil – să readucă lumea la cinema. Poate vor avea o echipă mai mare. Poate vor reuși să strângă banii de care au nevoie. și poate vor avea și public pe măsura eforturilor. Important e să readucă la viață orașul.