Război și pace

Crveno je, hajde.

„E roșu, hai”, aud un tânăr în Greisplatz zicând unei femei, probabil mama sa. Trec rapid piața, sub privirile usturătoare ale unui pâlc de bătrâne. Austriecii așteaptă la semafor și când nu e nicio mașină în zare, fapt ce-ar irita orice londonez sau newyorkez care se respectă, și vizibil și pe vorbitorii limbii care până nu demult se numea sârbo-croată, și care se aude din belșug pe străzile Grazului. Dacă în trecut era renumit ca „cel mai german oraș din imperiul Habsburgic”, o veche reședință imperială ajunsă un burg catolic conservator și provincial, blocat în umbra Cortinei de Fier, Grazul s-a schimbat mult în ultimele decenii.

A fost rebranduit „oraș al designului”, în jurul centrului vechi s-au înlănțuit arhitecturi îndrăznețe, muzee și poduri plutitoare, în timp ce dialectul stirian a fost dublat în anunțurile din tramvaie de o engleză americană comercială, iar în conversații de limbi balcanice, ceva română, mai multă turcă, dar peste toate, bosniaco-sârbo-croata.

Numele pe căsuțele poștale abundă în terminații cu „ić”, tipice fostei Iugoslavii. Nu e greu de înțeles de ce: orașul din extremitatea sud-estică a Austriei este cel mai aproape de țările ex-Yu dintre orașele mari ale vestului, iar după aproape o sută de ani de separare, a redevenit un magnet pentru cei din Balcani. În vremea imperiului, în piață vindeau țărani sloveni, iar la universitatea din Graz au studiat și Ivo Andrić, laureatul Nobel pentru literatură, din Bosnia, sau Nikola Tesla, inventatorul într-ale electricității, sârb din Croația. Acum, universitatea are un puternic centru de studii sud-est europene, și asta m-a adus aici, ca visiting  fellow, parte a doctoratului în care cercetez reconstrucția urbană post-conflict în Balcani. La sfârșit de iunie, când mă pregăteam de plecare, am vizitat o expoziție specială despre asasinate politice, organizată cu ocazia a o sută de ani de la asasinatul lui Franz Ferdinand, scânteia Primului Război Mondial.

În muzeul cu pricina, o placă memorială la intrare anunță că palatul e locul nașterii prințului moștenitor, amintind și că a fost ucis la Sarajevo, pe 28 iunie 1914. La o zi după vizită, la fix o sută de ani de la drumul lui Franz Ferdinand în Bosnia, am plecat și eu într-acolo.

---

Inițial am vrut, simbolic, să vin din Austria chiar pe drumul lui Franz și al consoartei sale, Sophie. Dar ceva cercetare prin cărți prăfuite în bibliotecă mi-a arătat că e cam greu. În primul rând, ei au venit din Cehia, unde Franz Ferdinand avea o întâlnire oficială. De acolo trebuia să meargă să verifice o unitate militară în Bosnia, cea mai nouă provincie a imperiului. Sophie a călătorit prin Budapesta și Croația, iar Franz a mers la Trieste, de unde a luat un vapor imperial la Metković, unde Dalmația se întâlnește cu Herțegovina, și a venit, deci, dinspre sud, ocolind Ungaria și teritoriile sale croate. Se spunea despre el că avea o aversiune față de maghiari și dorea, odată la putere, să creeze o a treia unitate a imperiului, formată de slavii de sud, pentru a contracara puterea maghiară în dubla monarhie. Planul acesta nu convenea însă celor care doreau un stat care să îi unească pe toți slavii de sub imperiile habsburgice și otomane, cu cei din Serbia și Muntenegrul deja independente. Pentru gruparea Tânăra Bosnie, care dorea crearea unui stat al slavilor de sud în jurul Serbiei, vizita prințului era doar un simbol al imperialismului austriac, pentru care Bosnia ar fi fost o simplă colonie. Plus că venirea lui, fix pe 28 iunie, era un afront. 28 iunie e Vidovdanul, zi sacră pentru sârbi, aniversând bătălia de la Kosovo Polje din 1389, iar gurile rele spuneau că fusese planificată expres de austrieci ca să-i irite pe sârbi și să poată motiva un atac asupra Serbiei. Așa că, în timp ce Sophie străbătea Ungaria, iar Franz era pe mare, Gavrilo Prințip și ceilalți tineri din grupul secret Tânăra Bosnie veneau din Serbia cu arme și planul de a-l asasina pe principele moștenitor.

Cum nu aveam vreme să merg la Budapesta ca Sophie, și nici resurse de un vapor imperial ca Franz, am zis să caut un drum mai direct. De la Graz la Sarajevo e un autobuz de noapte, așa numitul „Gastarbeiterbus”, un fel de Atlassib al lor. Dar am vrut să am ocazia să văd locurile astea ziua, să trec, simbolic, prin statele succesoare și să (re)văd cum se transformă peisajele de la Slovenia la Bosnia. Deși cu bagaje și papornițe, că doar mă mutam pentru toată vara, am asamblat un parcurs cu schimbări de trei trenuri și două autobuze, plecare la șase dimineața din Graz și ajuns la 12 noaptea în Sarajevo.

În Slovenia, la Zidani Most, e o schimbare de tren în două minute. Dar slovenii au un renume greu de îndoit, doar ceilalți iugoslavi zic mereu că slovenii, deși vorbitori de limbă slavă, sunt totuși nemți în apucături și au trenuri punctuale.

Slovenia alpină e foarte asemănătoare cu Austria ca peisaj și arhitectură, doar că după graniță, invazia PVC-ului, acele celebre tâmplării de plastic care au colonizat și România, dau de gol trecerea într-o Europă mai low cost. Cortina de fier e acum o cortină de PVC. Și de o parte și de alta, supermarketuri cu parcări generoase apar în mijlocul văilor de altfel aparent patriarhale. Doar numele sunt diferite: prezența Sparului și Billei e înlocuită de dominația Mercatorului sloven. Măcar în Croația sunt mai transparenți – la fiecare colț, ai supermarketul sincer numit Konzum.

Ajungem cu întârziere de 40 de minute la Zidani Most, iar legătura plecase. La revedere plan inițial. Dar diseară trebuie să ajung la Sarajevo și nu am răbdare să aștept alte trenuri. Cu geamantanul, ghiozdanul, geanta, o pungă cool de la bienala de arhitectură de la Veneția și două plase de plastic, epitom al uncoolului, mă așez la drumul mare. Bine, de fapt o șosea relativ modestă pe unde trec mai mult localnici, dar și ceva numere de Croația, aducătoare de speranță. Scriu mare pe un carton „Krško” (capătul de drum din Slovenia) și Zagreb, că cine știe, și stau. După o oră și ceva, un camion cu număr croat trage pe dreapta. Sui una câte una papornițele în tir, apoi pornim conversația. „Ja sam Gruia, iz Rumunjskoj”.

Șoferul e Hrvoje, vorbăreț și tatuat, anti-UE („abia ne-am luat independența și iar tre să ne-o pierdem? Poporul a votat împotriva aderării, dar politicienii ne-au adus în Uniune”), fan al fotbalului (așa am ajuns să povestesc în croată despre Steaua și Becali și corupția mondială în fotbal, subiecte pe care le cunosc foarte sumar), neiugonostalgic („cum poate o țară care are și catolici și ortodocși și musulmani să funcționeze?”) și critic la adresa lui Gavrilo Prințip, tânărul bosniac sârb care l-a împușcat pe Franz Ferdinand („păi ăla e un ucigaș, un criminal”). La controlul vamal, am fost mulțumit pe de o parte că totuși Croația e în UE (altădată, la trecerea din Slovenia în Croația, am dat de controale neprietenoase), și pe de altă parte că tirul lui Hrvoje era gol și nesuspicios. M-a lăsat la o benzinărie de la marginea Zagrebului, de unde, după ceva aventuri, am luat o ocazie (pe bani de data asta, după ce Hrvoje a refuzat să ia, evocând diverse organe când am adus vorba de plată), cu un bătrânel de data asta iugonostalgic („a, Tito, ce bine era pe vremea lui Tito. Tito, Ceaușescu, ăștia conducători”), și scârbit de lumea contemporană („totul acum e o mafie”), deși el însuși avea înțelegere probabil cu cei de la benzinărie să nu îmi dea niciun număr de taxi normal. M-a lăsat la capătul liniei de tramvai, dar am ajuns la timp pentru a lua autobuzul Zagreb-Sarajevo.

---

Am fost de multe ori în Zagreb, dar de data asta nu am intrat deloc în centrul tipic austro-ungar. Zagrebul e capitala cea mai previzibilă din fosta Iugoslavie, oraș plăcut, dar fără energia și atmosfera care fac Belgradul și Sarajevo speciale, șarmul Ljubljanei, sau nebunia arhitecturală din Skopje și Priștina. Azi însă, ocazia și tramvaiele pe care le-am luat pentru autogară trec doar prin Novi Zagreb, orașul socialist foarte întins, cu blocuri gri și obosite, deloc interesante ca experimentele moderniste și post-moderniste din Novi Beograd. La autogară, am vreme să stau la o masă la terasa suspendată deasupra orașului. Am de ales între cevapi (micii pan-iugoslavi) și cârnați, Krajner sau Debreziner. Aleg Krajner. Nu din neconcordanțe imperiale – știu că mă aflu în partea regală maghiară a dublei monarhii, deci Debreziner ar fi cârnatul potrivit. Dar vin din Carniola, Slovenia veche și merg spre Krajina, regiunea de frontieră a imperiului, populată până în 1995 cu mulți sârbi. Mi se aduce cârnatul și sunt puțin surprins că e pus într-o pâine, cu muștar deja adăugat. Apoi îmi dau seama, pâinea este somun, tradițional folosit la cevapi. Am primit, deci, un produs de tranziție între cârnații austrieci habsburgici și somunul ce învelește cevapii bosniaci otomani. Ne aflăm în Croația, care cu atâta înverșunare a spus Europei că nu este în Balcani, că Balcanii încep la porțile ei, dar produsul ăsta tranzițional spune altceva. Îl savurez cu plăcere.

Iau autobuzul spre Sarajevo, care merge mai întâi pe autostrada Frăției și Unității, construită în timpul lui Tito ca să unească Slovenia de Macedonia, dar ale cărei semne rutiere sunt azi mioape și parohiale – în Croația îți indică direcția doar către Slavonski Brod și Osijek, în Serbia către Niš și Šid, niciodată Zagreb sau Beograd. Autostrada trece pe valea Savei, o largă câmpie. Pe aici locuiau mulți sârbi până în 1995, când armata croată a lansat operațiunea Furtuna, din cauza căreia majoritatea sârbilor au părăsit Croația. Către sud se văd maiestuos munții Bosniei. Acolo e Kozara, unde partizanii au luptat contra fasciștilor în al Doilea Război Mondial, acolo e Prijedor, unde în războiul recent din Bosnia au murit în jur de 3.000 de musulmani bosniaci în lagăre de concentrare sârbești. Acolo e acum Republika Srpska, entitatea sârbească a Republicii Bosnia și Herțegovina. Zone până mai ieri multietnice, azi exemple ale „curățării etnice” ale anilor 1990.

Văd un semn de ieșire către Jasenovac. Între sate și păduri, Jasenovac a fost în al Doilea Război Mondial cel mai mare lagăr de concentrare al Ustaša, mișcarea fascistă croată care a condus Croația independentă între 1941 și 1945. La Jasenovac au murit mii de evrei și romi dar și până la 700.000 de sârbi din Bosnia și Krajina, considerați, de către Ustaša, inamicii națiunii croate. După 1945, Jasenovac a devenit muzeu și memorial, sit de pelerinaj pentru școlarii iugoslavi. Expoziția a fost însă total refăcută după independența Croației, dar a fost criticată de însuși președintele Croației ca prea evazivă, pentru a nu leza mândria națională. Unii spun însă că imaginile teribile ale atrocităților din lagăr și cruzimea reprezentată în muzeul vechi ar fi inspirat resentimente, ură și ar fi eliberat energii negative în războaiele din anii 1990.

Trecem Sava pe la Brodși și intrăm în dealurile și munții Bosniei. Case distruse de război se înlănțuie kilometri întregi, cu buruieni și chiar copaci crescând printre ziduri. O imagine dezolantă, clișeu, dar care îmi face încă pielea de găină. E totuși rar în Bosnia să vezi astfel de ruine la 20 de ani după război, dar zona aceasta a fost părăsită de croați, care doar au trecut râul și nu s-au mai întors să treacă prin aceleași procese de reconstrucție prin care a trecut întreaga Bosnie. Ajungem pe valea râului Bosna, unde se mai văd urmele inundațiilor catastrofale din mai, care au făcut zeci de victime, distrus case și recolte, comparate de mulți cu războiul ca efecte asupra zonei. Pe la Maglaj, intrăm în partea populată azi în majoritate de bosniaci musulmani. E deja întuneric.

---

După câteva ore sub întuneric, din toate părțile se văd luminițe de la casele cățărate pe munți și dealuri. Am sosit la Sarajevo, și, ca întotdeauna, nebunia asta de lumini și siluete de munți îmi spune că după lungile ore pe drum, ajung într-un loc tare special. Vin aici de vreo șase ani, câteodată cu autobuzul ce ia opt ore de la Belgrad printre văi, văgăuni și fantomele Republicii Srpska, alteori fac șapte ore de la Zagreb sau de la Split prin Herțegovina stâncoasă și mediteraneeană. Vin doar rar cu avionul: aeroportul din Sarajevo e deservit de puține zboruri, și alea scumpe. Sarajevo e un loc în care se ajunge greu, dar de îndată ce ești aici dispare simțul izolării. Ești înconjurat de straturi urbane bine definite, un centru vechi otoman, la vest de acesta un centru tipic habsburgic, și apoi kilometri întregi de cartiere socialiste, peste tot plin de lume, un oraș care e greu să nu te atingă.

Trec cu gazda mea Nedžad pe bulevardul principal. Un nou mall, la care s-a lucrat cam doi ani, e acum deschis și orbește cu un ecran strălucitor cu litere arabe și apoi cu o urare de Ramadan fericit în limba locală. Este Al-Shiddy Sarajevo City Center, una din investițiile saudite pe care mulți sarajevani mi le bârfesc ca făcând parte dintr-o agendă de a islamiza în stil wahabi populația bosniacă. Dar da, începe Ramadanul chiar pe 28 iunie. Iar lângă Podul Latin, scena asasinatului, pe lângă pregătirile pentru concertul de mâine, văd mulțimi de femei acoperite cu văl islamic. Prin 2008 erau foarte puține, în ultimii ani numărul e în creștere, turiste din țări musulmane, dar și femei în vârstă din satele Bosniei refugiate în oraș sau tinere care au ales să îl poarte. Primesc un SMS de la un prieten american obsedat de Balcani: „Enjoy Ramadan in Sarajevo! Plus celebrating the assassination of a Catholic by an atheist-Orthodox in a Muslim land on their holiest of days”.

Mă întreb cum li s-a arătat lui Franz Ferdinand și Sophiei acest avanpost al imperiului. Bosnia și Herțegovina a fost ultima provincie alipită Austriei, în mai mulți pași, în 1878 și apoi 1908, preluând de la Turcia un teritoriu muntos și verde – Bosnia –  și unul arid și mediteraneean –  Herțegovina. Ambele erau populate de slavi care vorbeau aceeași limbă, dar care erau diferențiați prin religie. Atunci era o majoritate relativă de ortodocși, aproape la fel de mulți musulmani, slavi convertiți la Islam odată cu venirea turcilor și în genere grupul privilegiat, și o minoritate de catolici. Deja după 1800, ortodocșii se identificau ca sârbi, catolicii ca croați, iar Serbia și Croația (sub coroana maghiară) vedeau musulmanii ca pe sârbi sau croați de credință islamică. Singurii care s-au bucurat inițial de sosirea austriecilor catolici au fost croații, musulmanii fiind nemulțumiți de pierderea statutului privilegiat. Elitele lor au fost însă curtate activ de habsburgi, printre altele și prin construcții monumentale ridicate într-un stil așa zis oriental, precum noua primărie, Vijecnica. Între noi fie vorba, arhitectul adus din Cehia a făcut-o într-un stil maur, de Spanie arabă, nimic în comun cu ce se construia de fapt în Balcanii otomani. Dar a devenit simbolul orașului. Iar orașul nou, austriac, a fost construit imediat lângă cel otoman, care nu a fost atins, pentru a nu supăra elitele musulmane. În aceeași perioadă, în capitalele vecine, Belgrad sau Sofia, aproape tot ce era oriental a fost ras. Așa se face că în Sarajevo treci ușor și azi de la un iz de Istanbul cu cafea turcească la unul de Viena – ce-i drept de provincie – cu cafea cu frișcă. Iar moscheile sunt la doi pași de biserici ortodoxe, catolice sau sinagogi, ceea ce i-a făcut pe mulți să-l denumească „Ierusalimul Europei”.

Azi „Ierusalimul Europei” amintește și de alte lucruri, căci după asediul de trei ani (1992-1995) de către paramilitarii sârbi și acordul de la Dayton, orașul este divizat între cele două entități ale Bosniei: Federația croato-musulmană și Republika Srpska (RS, „republica sârbească”). Municipalitățile sunt acum grupate în Sarajevo, capitala Federației, și Sarajevo de Est, în RS. Dacă înainte de 1992 orașul era pe bună dreptate descris ca multicultural, acum în Sarajevo locuiesc aproape 90% bosniaci musulmani, cu o minoritate croată, iar de partea cealaltă, în Sarajevo de Est, stau sârbii, dintre cei care au părăsit orașul la sfârșitul asediului și care nu au plecat spre Banja Luka, capitala RS, sau Belgrad.

Dar când Franz și Sophie au venit în Sarajevo, orașul era un amalgam de religii, culori și stiluri.

Pentru Sophie, vizita aceasta era nu numai exotică, dar și specială. Exact la aniversarea căsniciei lor, Franz a făcut tot posibilul să o ia pe nevasta lui, considerată de curtea de la Viena de origini prea modeste pentru a deveni împărăteasă, la o primă ieșire împreună în public. După sărbătorirea în ajun în băile termale de la Ilidza, urma o zi importantă pentru cuplu, baia în mulțimea entuziastă din Sarajevo. Dar pe drumul spre primărie – da, cea maură de care povesteam –, un foc de pistol l-a ratat pe Franz. Nedeljko, sârbul care a încercat să-l ucidă, a înghițit conform planului cianură și s-a aruncat în râu, dar din nefericire pentru el a supraviețuit și a fost imediat arestat. Ajuns la primărie, primarul, tremurând, a ținut discursul deja pregătit, în care vorbea despre dragostea tuturor sarajevanilor pentru cuplul princiar, la care Franz a răspuns vizibil enervat că primirea cu împușcături nu e chiar călduroasă.

E 10 dimineața și alerg pe chei să fiu acolo, clișeistic, chiar la ora asasinatului. Mașina celor doi a continuat de la primărie, dar șoferul a greșit drumul și a luat-o la dreapta în dreptul Podului Latin, unde se afla Gavrilo Prințip. Deși nu era el cel planificat să îi vină de hac lui Franz, a profitat de situație și i-a împușcat pe toți cei din mașină. Acum, 100 de ani mai târziu, se află acolo o mulțime pestriță: ceva accente americane, mulți vorbitori de germană, inclusiv un ofițer în uniformă austriacă, așezat ostentativ pe locul lui Prințip. O mașină de epocă sosește de pe chei cu un șofer costumat și doi tineri în tricouri, pesemne jucând rolul cuplului. Cei doi băieți par însă tare plictisiți. De fapt, foarte puțini din mulțime sunt localnici, mai mult străinii s-au entuziasmat să vină la exact 100 de ani în acest loc, unde pe un poster mare scrie: „În acest colț de stradă, acum 100 de ani, a început secolul XX”. Aud și ceva română și îi recunosc pe băieții de la baza militară a forțelor EUFOR. Intru în vorbă cu ei și zic că e interesant ce o să fie diseară în Sarajevo. Dar e interesant și faptul că cei din RS au cu totul un alt program, la Višegrad, la două ore depărtare. Acolo, Emir Kusturica alături de președintele Republicii Srpska și de premierul Serbiei inaugurează Andrićgrad, un experiment urbanistic care celebrează istoria care lipsește a Serbiei. Deja confuzi? Păi, hai să mergem să vedem ce e pe acolo. Și duși am fost.

La ieșirea din Sarajevo, dincolo de fortăreața impunătoare, se înalță munții și apare semnul „Bine ați venit în Republika Srpska”. Linia care separă cele două entități împarte astăzi etniile, regrupate după Dayton în entități omogene, sisteme școlare, alfabete (cel latin preponderent folosit în Federație, cel chirilic în RS), televiziuni, parlamente, memoriale ale victimelor, versiuni și cărți de istorie, și sărbătoriri de 28 iunie. Gavrilo Prințip a fost văzut în Iugoslavia regală și apoi în cea socialistă ca un erou care a luptat împotriva dominației străine și pentru eliberarea popoarelor slave. Aceeași este perspectiva asupra sa și azi în Serbia și în Republika Srpska. Dar ceea ce povestea camionagiului Hrvoje reprezintă bine părerea ce domină în Croația sau Federație: Prințip a fost un criminal, un terorist care a atacat moștenitorul legitim al tronului. De fapt, perspectiva asta nu e nouă: în ziua de după asasinat, considerat un act nesăbuit, croații și musulmanii au atacat magazinele sârbești din Sarajevo și au pornit un pogrom anti-sârb. După războiul recent din Bosnia, Prințip a fost reimaginat în Federație ca un exemplu al naționalismului sârbesc și a devenit un terorist. Monumentul dedicat lui, în forma urmelor pașilor lui, a fost înlăturat și există chiar discuții să se reconstruiască memorialul lui Franz Ferdinand, ridicat de austrieci și demolat de iugoslavi la sfârșitul Primului Război Mondial. Iar pentru centenar, în vechea primărie, Vijecnica, va cânta filarmonica de la Viena, probabil ca act de reconciliere cu Austria.

Așa că partea sârbă a hotărât să boicoteze ceremoniile din Sarajevo și să le facă pe ale sale. În Sarajevo de Est a fost dezvelită o statuie a lui Prințip, dar sărbătoarea principală are loc la Višegrad. Acolo deschide Kusturica orașul pe care l-a construit din nimic, Andrićgrad. Kusturica e iubit de unii dintre prietenii mei români, dar în Bosnia este o figură controversată. S-a convertit la ortodoxie, a părăsit Sarajevo pentru Belgrad, și-a luat numele de Nemanja și strigă în concerte „Nu dăm Kosovo”. Fostul Emir a declarat că s-a întors la credința străbunilor, care ar fi fost convertiți artificial la Islam, și cum și-a pierdut orașul în război Islamului, vrea să își construiască altul. A ales un loc în Višegrad, faimos pentru podul peste Drina, construit de un pașă cu rădăcini acolo, pod imortalizat într-un roman de câștigătorul de Nobel, Ivo Andrić. Visegradul de după război, cu moscheile distruse și populația musulmană dispărută, e trist și jerpelit, dar se vede forfotă în noul și sclipitorul Andrićgrad.

Parcăm pe un deal lângă Drina, râul imposibil de albastru, și trecem podul, acum monument UNESCO aflat în renovare, și blocat vizual dinspre centrul orașului cu un gard de lemn. Fiind ziua lansării Andrićgrad, un pod otoman nu dă probabil bine. Andrićgradul a fost imaginat nu numai ca un omagiu adus lui Ivo Andrić, dar și ca o expresie arhitecturală a ceea ce orașul nu a putut să fie din cauza otomanilor. Arhitectură renascentistă și barocă, ceva case în stil dalmatin, toate aduse împreună în ultimii doi ani într-un ansamblu bizar. E un trecut reinventat, plin de lume, dar, spre deosebire de mulțimea internațională din Sarajevo, aici toată lumea vorbește sârbă. Mașini cu numere de Serbia și Bosnia, cevapi și bere, trupe cântând muzică tradițională, Milorad Dodik, președintele RS alături de Kusturica, bărbos și relaxat. Programul oficial începe la patru, dar, pentru a ajunge la cealaltă ceremonie din Sarajevo, trebuie să plecăm după scurta baie în mulțime.

De la podul peste Drina ne întoarcem la podul din Sarajevo. În fața primăriei vechi s-a instalat un ecran mare pentru curioși – doar vreo 200 de invitați vor fi înăuntru să vadă filarmonica live. Este un eveniment special pentru Vijecnica, refăcută timp de douăzeci de ani după ce a fost incendiată de paramilitarii sârbi, împreună cu toată colecția de arhive a orașului și a Bosniei. La intrare stă o plăcuță care menționează atacul făcut de „criminali sârbi”, plăcuță ce i-ar fi motivat pe președintele și premierul Serbiei să nu accepte să vină la această ceremonie oficială.

Afară, peste râu, suntem o mulțime mare în jurul ecranului. Intrăm live, iar directorul filarmonicii ține un discurs. Nu sunt subtitrări în limba locală și mă gândesc la actul ironic al puterii coloniale care se întoarce în fosta colonie și vorbește pe limba metropolei, fără ca organizatorii locali să se gândească la plebeii de afară. Nu cred că directorul știa că nu există traducere. Se cântă imnul Bosniei, apoi imnul Austro-Ungariei. Din întâmplare, știam că imnul monarhiei era identic cu cel folosit azi de Germania, faimosul Deutschland über alles. Dar nimic nu e scris pe ecran, iar un bătrân de lângă mine îi spune nevestei, confuz, „sunt eu oare tâmpit, dar ăsta nu e imnul Germaniei?”. Urmează un așa zis Vals al Păcii, despre care directorul filarmonicii spune că exprimă cum „Austria era obosită de război și nu dorea decât pace”. Sigur, doar contrazici o mie și ceva de istorici. Dar oricum numai o parte din mulțime înțelege germana. Mulți, inclusiv doamnele din fața mea, au venit ca la un eveniment monden, sunt îmbrăcate de „ieșit în oraș” și povestesc ce au făcut săptămâna aceea. Separați de un zid și un ecran de comemorarea oficială, piața rămâne o piață, un loc de întâlnire și de promenadă. În jur, Sarajevo vuiește de lume, de la ecranele cu fotbal de la Cupa Mondială, de unde Bosnia, la prima participare, fusese eliminată cu câteva zile înainte, la primul iftar, masa de după apus din timpul Ramadanului, la plimbarea ritualică zilnică. Orașul își continuă ritmul fără a fi prea marcat de aniversare. În fața unui mall, părinții unor gemeni bombănesc un tânăr care trece pe roșu pentru a ajunge, probabil, să vadă meciul zilei.

---

Alerg și eu acasă să văd, în direct pe televiziunea Republicii Srpska, momentul mult așteptat: înscenarea lui Kusturica a momentului asasinatului. O mașină cu un Franz caricatural și o Sophie vizibil entuziastă conduce un alai pe străzile Andrićgradului, care joacă rol de Sarajevo, dar care arată ca o butaforie de hârtie, și mai artificial decât pe viu. Un GPS cu o voce iritantă repetă în germană „achtung, achtung”. Niște tineri înaripați, pesemne îngeri, coboară din ceruri, iar unul, ușor mustăcios, trage în cuplul princiar. Urmează o scenă a procesului, în care Prințip, mustăciosul cu pricina, apără unitatea iugoslavilor și fapta comisă, un moment serios și cu multe argumente interesante pe ambele părți. La final, judecătorii taie masa de judecată cu o drujbă, simbolizând, mă gândesc eu, descompunerea imperiului. Dar nu, ei taie o cruce, pe care i-o pun în spate lui Gavrilo și îi dau foc. Înflăcăratul Gavrilo părăsește Andrićgrad martir al națiunii. Mă întreb dacă actorul are asigurare de incendiu.

Între timp, în Sarajevo se pregătește ultimul act. Podul Latin a devenit o scenă unde are loc la 23:45 un spectacol numit După 100 de ani de război, 100 ani de pace. Publicul este numeros, pe ambele maluri ale râului. Se cântă și au loc performance-uri de dans, actorii joacă răniți de război, soldați, femei violate, refugiați. Imaginile sunt grafice și crude. Un lucru ar fi să arăți asta în Paris, Berlin sau București, la o sută de ani după un prim război mondial unde au murit milioane și s-au creat multe povești cu eroi și solidarități naționale. Dar pe podul din Sarajevo mi-este foarte greu să înghit ce văd, gândindu-mă câți oameni din jur au trecut prin asediul orașului, moartea celor apropiați, armată, refugiu, violuri. Imaginile sunt imposibil de directe. La sfârșit vine un tip la vreo 60 de ani și mulțimea scandează. E unul dintre cântăreții de șlagăre din vremea trecută și cântă un cântecel ușurel în care spune să credem în iubire. O imensă inimă roșie apare pe pod. Mă foiesc în spațiul mic și strâmt dintre oameni. Adică răspunzi ororilor războiului cu o dragoste erotică, romantică. Bine, poate în forma aceea de agape, de dragoste existențială între oameni, pe care anumite religii o exprimă. Dar mi se pare prea facil felul în care, după șiruri de orori, ni se prezintă o inimioară care ar vindeca totul.

Sau poate că vindecă. În orașul ăsta, mulți au povești incredibile de supraviețuire, după niște orori greu de imaginat. Să stai trei ani prins sub asediu, cu împușcături în fiecare zi din toate părțile, fără apă și căldură, fără speranță după ce comunitatea internațională doar parașutează conserve de carne dar nu intervine pentru a opri violența, să vii ca refugiat din satele arse de gherile, să trăiești sub umbra amintirilor violurilor și violenței e inimaginabil de greu. Dar orașul ăsta și țara asta au mers mai departe. Oamenii sunt blocați într-un sistem politic dificil și ineficient, o economie falimentară, un șomaj endemic, și post-traumă, dar orașul este mereu plin de viață, iar oamenii își trăiesc poveștile. Reconstrucția orașului și cum arhitectura poate să ajute procesul de reparare sunt doar unul din motivele care m-au adus aici. Orașul și oamenii săi sunt motoarele care mă fac să mă întorc.

Dar rezistența, protestul și utopia sunt altă poveste. Memoria și comemorarea din 28 iunie țin de alt registru, al blocajului și diferențelor aparent ireconciliabile. Iar felul în care ne amintim trecutul are mult mai mult de-a face cu politica prezentului decât cu faptele în sine. Așa se face că tânărul de 19 ani a fost, pe rând, ucigaș pentru Imperiu, martir al luptei naționale în Iugoslavia regală, erou al solidarității anti-imperialiste în cea socialistă, și este acum fie terorist naționalist în Federație, fie martir al națiunii sârbe în Republika Srspka. În Serbia și RS, orice portretizare a lui Prințip ca terorist, de presa internațională, se prinde foarte bine în povestea națiunii, veșnică victimă neînțeleasă și lovită de toți pe sub centură. Iar cartea recentă a istoricului de la Cambridge, Christopher Clark, Somnambulii, care prezintă istoria Primului Război Mondial pornind de la Serbia este subiect de conversații în autobuze și talkshowuri la televizor.

Cartea lui Clark e bestseller în Germania în anul centenarului Primului Război. Dar e ceva care m-a iritat nespus în primele sale pagini, un argument că nu putem să ne uităm la fel la Serbia în Primul Război Mondial după ce s-a întâmplat la Srebrenica și în războiul din Bosnia din anii 1990. Dar a privi istoria influențați de prezent mi se pare o alunecare periculoasă. Deși comemorarea asasinatului lui Franz din 2014 este o expresie directă a politicii prezentului, faptele în sine, motivațiile și contextul din 1914 sunt altele și trebuie să le privim ca atare fără a proiecta din perspective contemporane. Sau, cum spunea scriitorul englez L.P. Hartley, „Trecutul este o țară străină: lucrurile se fac altfel acolo”.

La o sută de ani de la Primul Război Mondial, naționalismul în Europa, est sau vest, e în creștere, în Parlamentul European avem partide extremiste de dreapta, Ucraina este într-o situație pe care bosniacii o văd similară cu cum a început totul la ei, Siria arde. Și ne spunem, precum Billy Joel la Europa FM, că nu știm cine a pornit focul. Doar că acum nu e niciun Gavrilo Prințip pe care se poate da vina.