Bucureșteanul: Înălțimile Bucureștiului

Un arhitect cartografiază orașul de la înălțimea ultimelor sale etaje.

Pentru Ștefan Tuchilă totul a început cu un mozaic. În primăvară lui 2004, pe când avea 22 de ani și era student în anul trei la arhitectură la Ion Mincu, se plimba des prin București, colecționându-i fotografic detaliile interesante. Pe atunci era atras de holurile și scările clădirilor de locuit. Când a ajuns în zona Universității, pe Hristo Botev, a văzut un bloc cu intrarea îmbrăcată de sus până jos într-un mozaic din bucățele de piatră, de diferite culori și texturi. Era cu totul altceva decât intrările anoste, gri ale majorității clădirilor din oraș. Tot blocul, ce părea să fi fost construit pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, arăta destul de eclectic. A intrat și a început să-l exploreze și, cum n-a dat de nimeni care să-l întrebe de sănătate, în câteva minute era la ultimul etaj, în fața unei ferestre. De-acolo, pe fundalul unui cer înnorat, clădirea roșiatecă a Bursei de Valori (fostul hotel Modern, una dintre primele clădiri înalte din București) domina un amestec de clădiri cu stiluri, înălțimi și vârste diferite. Panorama l-a fascinat și l-a făcut să se întrebe: Oare cum arată Bucureștiul de la înălțime? Și-a dat seama că cei mai mulți locuitori ai orașului nu au prea des ocazia să-l vadă așa.

Au trecut 10 ani de atunci și Ștefan, acum arhitect la un birou din Paris, a urcat pe 170 dintre clădirile care oferă o privire de sus a Bucureștiului, cartografiindu-i vizual orizontul într-un proiect căruia i-a spus Ultimul Etaj. Crede că a adunat peste 30.000 de imagini de pe acoperișurile orașului. Nu a reușit niciodată să le numere, dar știe că, până în clipa asta, proiectul îi ocupă cam 2 TB de memorie. Unele sunt pe ultimul-etaj.ro și pe pagina de Facebook (care are peste 15.000 de fani), iar acum doi ani au ajuns într-o expoziție la Muzeul Național de Artă Contemporană – inclusiv o panoramă de 18 metri lățime în fața căreia mulți vizitatori au stat minute bune încercând să-și găsească propriile case, birouri sau alte repere. (Era făcută de pe Bucharest Tower Center din apropierea Pieței Victoriei, a doua clădire ca înălțime, și cuprindea sudul și vestul orașului.)

Înainte de acea expoziție din toamna lui 2012, organizată împreună cu revista Zeppelin, cu care colaborează de mai mulți ani, și cu sprijinul financiar al AFCN-ului, nu știau prea mulți oameni de proiectul său. „Succesul a fost nesperat”, spune astăzi Ștefan, din Paris, unde s-a stabilit după ce a terminat École nationale supérieure d’architecture de Paris-Belleville (s-a transferat acolo în septembrie 2004, cu o bursă Erasmus). „Nu mă așteptam să am un retur atât de pozitiv, mai ales în București, un oraș care prezintă o relație foarte conflictuală cu locuitorii lui.”

Tot atunci a cunoscut alți pasionați de București: pe Cristian Radu, de la Rezistența Urbană, pe Cristian Vasile (Igu), de la București Optimist, sau pe Andrei Bîrsan, de la Bucureștiul meu drag. Oameni cu care a păstrat legătura și care îl ajută să continue proiectul. „Pentru mulți dintre cei care au vizitat expoziția sau au vizionat imaginile pe internet, Ultimul Etaj a fost ocazia de a cunoaște și înțelege altfel orașul în care trăiesc.” (Una dintre fotografiile sale a ajuns anul acesta pe coperta romanului Uranus Park, scris de arhitectul Mihai Duțescu.)

Mulți bucureșteni, spune Ștefan, mai ales cei care se mută aici pentru studii sau muncă au o reacție violentă față de oraș, pentru că li se pare violent. Se duc la facultate, la muncă, merg mereu în aceleași câteva locuri și li se pare că nu are și altceva de oferit. „Cu imaginile astea își dau seama că orașul e interesant și are ceva dincolo de stereotipul că e un oraș mizerabil.” Crede că dintre toate orașele din România, Bucureștiul are cel mai bogat patrimoniu, dar că nu e deloc valorizat. Ce face el, ca și restul oamenilor, deloc puțini, care în ultimii ani au pornit proiecte similare, e să-l readucă în fața locuitorilor săi.

Ștefan a crescut la etajul patru al unui bloc de opt etaje, în mijlocul cartierului Tineretului. Casele din vecinătate se vedeau bine de pe acoperișul pe care a urcat de multe ori, inclusiv de când a început proiectul. N-a avut niciodată probleme cu înălțimile – cel mai înalt punct în care a urcat până acum e un zgârie nori din Shanghai de peste 500 de metri – dar recunoaște că are mici rezerve de a urca în structuri cu „vocație temporară”: schele, macarale. „Prefer să am un planșeu solid sub picioare.”

A ales arhitectura pentru că îi plăcea foarte mult să deseneze când era mic, iar mai târziu a descoperit că-i place și designul. Și-a luat diploma de arhitect la Paris. Prin 2008, când încă se vorbea despre boomul imobiliar, se gândea să se întoarcă în România. Apoi a venit criza și a preferat să rămână acolo.

De când s-a mutat din București, Ștefan revine cam de patru ori pe an, special pentru a continua proiectul de cartografiere. Are o listă lungă cu clădiri de pe care oameni care i-au văzut proiectul îl invită să fotografieze, așa că programul e strict: urcă pe minimum trei clădiri în fiecare zi. Până acum, are la activ în jur de 240 de vizite la înălțime (pe unele clădiri a urcat de mai multe ori, la câțiva ani distanță, pentru a surprinde transformările prin care a trecut orașul).

Are și o listă de „cod roșu”, clădiri pe care nu a reușit să urce, deși de ani buni insistă cu telefoane și mailuri pe lângă cei care i-ar putea deschide ușile. (Una dintre ele e Turnul Parașutiștilor, din parcul de pe lângă Arena Națională.) Totuși, în ultimii ani a mai scurtat-o puțin, reușind să cucerească înălțimi precum Cathedral Plaza, Palatul Telefoanelor sau blocul turn de la Sala Palatului.

De-a lungul timpului a primit tot felul de refuzuri, unii i-au spus că vrea să le fure din casă, alții că „nu vreau să te sinucizi de la mine de pe bloc”. Unii chiar îl întreabă sincer: „De ce ai vrea să fotografiezi Bucureștiul? E urât, du-te și fotografiază Ateneul și Casa Poporului”. Dar are parte și de oameni care îl ajută să urce sau chiar stau cu el câteva ore ca să-și facă fotografiile, în frig, în ploaie sau în soarele care vara pârjolește acoperișurile orașului.

Își amintește de un bloc de nouă etaje, de prin anii ’70, de pe strada Viișoarei, la intersecția cu Lascăr Catargiu, care domină o zonă cu clădiri nu mai înalte de cinci etaje. „Cred că i-am dat târcoale timp de trei ani, încercând toate formulele de politețe și explicațiile posibile pentru a convinge pe cineva să mă lase să fotografiez orașul din scara comună.” Nu a reușit niciodată să treacă de ușa de la intrare. „Totul până când, trecând din întâmplare prin cartier, l-am zărit în fața blocului pe un domn care aștepta.”

Ștefan și-a zis că n-are nimic de pierdut, s-a dus la el și și-a început pledoaria. Nu voia decât 15 minute în scara blocului. „Dar nu crezi că e mai bine să mergem pe acoperiș?”, l-a întrebat bărbatul mai în vârstă. Era meșterul blocului, omul cu toate cheile. Au urmat trei ore de fotografie și discuții despre București, pe fundalul unei panorame asupra centrului și nordului orașului. Bărbatul lucrase în construcții pe vremuri, locuise în bloc de la început și văzuse întreaga zonă transformându-se. „Mi-a povestit ce clădiri dispăruseră, când au apărut altele, toată povestea zonei. Rar găsești astfel de oameni.”

Înainte de a urca pe un acoperiș, Ștefan se pregătește reperând pe hartă orizontul pe care urmează să-l fotografieze. Ani de zile de „consumat” hărți ale orașului l-au făcut să-l cunoască foarte bine și de la sol. „Mi se întâmplă să mă încurc doar în cartiere din periferie, pe care le-am explorat mai rar.” Uneori, cu toate planurile de acasă, când ajunge pe acoperiș are parte și de surprize, multe chiar plăcute. Clădiri, suprapuneri sau detalii neașteptate, precum Sinagoga Mare, o clădire foarte greu de găsit și pe jos, pe care a văzut-o și fotografiat-o de pe un turn de pe bulevardul Coposu, sau „castelul Disney”, construit într-o curte privată, pe care l-a descoperit din clădirea Europe House, de la Victoriei.

Își stabilește prioritățile, găsește locurile care-l interesează cel mai mult și, atunci când e cazul, calculează traiectoria soarelui ca să știe când și ce va putea fotografia fără să-l încurce. Ca să se orienteze rapid, se uită după clădirile care domină orizontul Bucureștiului, indiferent de pe ce acoperiș l-ai privi: Turnul de Ascensoare, Intercontinentalul, Casa Poporului, SkyTower sau Asmita Gardens.

Fiecare bucățică din oraș are particularitățile ei. „Panoramele din nordul orașului sunt mult mai aglomerate și mai complexe, prezintă multe straturi istorice care se ciocnesc și se suprapun – presiunea imobiliară nu e un element asociat numai perioadei post ’89, era un fenomen și în anii 30.” În schimb, spune Ștefan, dacă urci pe o clădire înaltă în sud, perspectivele sunt mult mai aerisite și în crescendo, regimul de înălțime urcând treptat către nord. Un caz special sunt cartierele de blocuri construite în anii ’70, unde peste tot ai cam aceeași înălțime.

Privindu-l de sus atâta timp, Ștefan a mai realizat un lucru surprinzător despre București: în ciuda eforturilor din ultimii 25 de ani, rămâne un oraș foarte verde. Are o verdeață care îi lipsește în Paris, un oraș „mineral, de piatră și beton”. În mare parte, verdele Bucureștiului se datorează vegetației care crește între case sau blocuri sau în spațiile rămase încă goale după demolările din anii ’80. Dar și acest spațiu verde întâmplător riscă să dispară foarte ușor: „de fiecare dată când o casă veche este dărâmată și se construiește o clădire înaltă, nu dispare doar o construcție, ci și grădina ei”.

Cel mai important lucru pe care l-a înțeles în toți anii în care i-a cartografiat transformările de la înălțime, când în boom, când în criză, este că haosul e principalul atribut al Bucureștiului. De aici i se trag și marile defecte, și marile calități. „E un oraș care s-a format prin ciocnirea foarte violentă între mai multe epoci, care au încercat să se anihileze una pe alta.” De multe ori, lupta e dureroasă, iar pierderile, imense. De pe acoperișuri, a văzut cum sunt distruse multe clădiri pe care le admira. Moara lui Asan e cea mai importantă dintre ele. „E clădirea de care m-am atașat cel mai mult în anii ăștia și pe care o fotografiez an de an, și an de an o văd dispărând.”

Ștefan nu are de gând să se oprească prea curând și speră că la un moment dat va putea face comparații între panorame aflate la zeci de ani distanță una de cealaltă. Ultimul Etaj, spune el, va continua cât timp va fi capabil să urce pe acoperișurile acestui oraș atât de plin de contraste. ●

Bucureșteanul, o serie de articole despre oameni și întâmplări din Capitală, este o rubrică susținută de prietenii de la Intercapital Invest și din donații strânse în cadrul proiectului Big Lunch. Poți citi despre alți bucureșteni în arhiva rubricii.