„Cel mai mult avem nevoie de cei care spun adevărul”

Lumea în care vom păși când vom ieși din izolare va fi altfel decât cea știută. Pandemia nu rearanjează doar economia mondială, ci ne va remodela societățile. Ca să înțelegem în ce direcții am putea s-o luăm am discutat cu oameni care au viziuni diferite asupra situației de-acum și a ce avem de făcut în momentul ăsta. De-a lungul acestei luni veți găsi gândurile lor, într-o serie coordonată de Vlad Odobescu.

Seria de materiale publicate până acum este aici. 

Constantin Vică este lector universitar la Facultatea de Filosofie (Universitatea București) și coordonator de programe la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată. Consideră că un cercetător nu trebuie să rămână doar în spațiul academic, de aceea scrie adesea pentru publicul larg despre subiecte actuale.

Care ar fi principalele întrebări legate de moralitate pe care le aduce actuala criză?
Pandemia generează și o criză, care, prin definiție, e un timp al judecății, al punerii în balanță și evaluării, în interiorul vieții morale a fiecăruia dintre noi, nu o criză a moralității per se, ca sistem de valori, principii și convingeri la care oamenii aderă. Nu exclud nici revelații – oameni care descoperă că, de fapt, sunt credincioși sau credincioși care acum văd slăbiciunea credinței în fața răului biologic –, dar nu este un timp al contestării sau negării moralității, o vreme a amoralilor.

Mai mult ca niciodată, lumea va crede, optimist, dar nerealist, că panaceul universal este etica. Pentru unii în sensul exersării excelenței caracterului, mai ales într-o vreme în care presiunea de a „trișa” crește, pentru alții în sensul acceptării respectului pentru persoane ca fundament egalitar al vieții-împreună. Suntem în plin exercițiu utilitarist, chiar dacă o vrem sau nu: câte vieți salvăm și câte acceptăm că vor fi pierdute, dar după ce principiu? Al celei mai mari fericiri agregate sau al meritului? Putem prioritiza astfel categorii de persoane sau chiar indivizi? Multora această prioritizare – de la efectuarea de teste care să depisteze bolnavii la deciziile grele, de viață și de moarte luate de medici în Italia (probabil și în alte state) – li se pare cinică. Și, în condiții normale, ar fi. Dar acum probabil o doctrină a dublului efect este mai adecvată în înțelegere.

Atunci când vrem să facem bine e posibil să facem și răul, neintenționat, prin acțiunea noastră care are bune temeiuri să fie urmată. Probabil Machiavelli e un sfetnic mai bun azi, când îndeamnă principele să vrea să fie rău, adică să ducă o „politică a mâinilor murdare”. Deciziile politice ale acestei perioade vor fi toate eșecuri morale, dar unele chiar nu pot scăpa de umbra necesității. Mai pot fi ele judecate după principiile și normele morale interpersonale sau ale unei ideale și imaginare comunități morale? Deciziile care lasă pe cei bătrâni să moară pentru că sistemul medical e suprasaturat, deciziile care duc la restrângerea libertăților pentru a limita răspândirea virusului – toate sunt exemple de dileme morale, a căror „rezolvare” presupune sacrificiul și sacrificarea unora sau altora.

Imparțialitatea, trăsătura de bază a judecății și normelor morale, are și ea limitele sale. Pe care le vom vedea și acum, în perioada de criză: în mod imparțial se impune regula distanțării sociale, în mod imparțial se iau deciziile privind tipurile de tratament, dar părtinirea va fi pretutindeni, de cele mai multe ori dintr-o empatie crescută, în timp de catastrofe, pentru cei apropiați și asemenea nouă. Și, prin urmare, străinul, diferitul va fi iar găsit drept țap ispășitor.

Responsabilitatea și a fi de încredere sunt acele trăsături de caracter pe care le căutăm, inclusiv la noi, și ne speriem că nu le mai găsim.

Am auzit în ultima vreme oameni care vorbesc despre criza de acum ca despre una a capitalismului. Cum vezi tu lucrurile?
Dacă ar fi doar una a capitalismului, am putea sta mult mai liniștiți. Capitalismul este, istoric, o înlănțuire de creșteri și crize, de inovație și stagnare, de transformări rapide și monopoluri greu de destructurat. Există o varietate de capitalisme care împart „asemănări de familie”, cum ar fi necesitatea unor piețe cu minime reglementări statale și a drepturilor de proprietate. Este o criză a globalizării, pentru că granițele se închid (cel puțin pentru o perioadă), dar nu s-au oprit fluxurile financiare globale. Se schimbă doar actorii din pozițiile dominante. Pe un fond deja existent de protecționism economic, de blockalizare (configurarea unor noi blocuri economice), SUA lasă locul Chinei. Această criză nu face decât să accelereze și să confirme o tendință existentă.

Capitalismul poate coexista și cu un stat care ia decizii masive asupra pieței sau e chiar un jucător puternic pe piața pe care ar trebui doar s-o reglementeze (ca judecător imparțial). Alianța între state și capital se poate transforma într-una de tovărășie, în defavoarea cetățenilor. Amplificarea puterii celor două cadre care determină societăți va avea efect asupra democrațiilor. Acestea pare că au primit lovitura fatală a „stării de urgență”. Dar și aici, în această criză, în momentul de turnură, apare șansa de a regândi o democrație a participării directe, bazată în egală măsură pe agregarea cunoașterii colective, cât și pe cea prin date și cercetare științifică. Cum am putea pune aceste noi dimensiuni ale democrației împreună, rămâne de văzut. Desigur, dacă nu se va termina totul în noi forme de dictatură și guvernare prin supraveghere și algoritmi.

De data asta amenințarea pentru țările lumii nu este un „celălalt”, iar ecuația politică e ciudată din punctul ăsta de vedere, mai ales pentru liderii politici cu tendințe autoritare. Cine ar putea acumula capital politic de-aici?
Până în acest moment, China a capitalizat politic cel mai mult. Prin felul în care a gestionat răspândirea virusului pe teritoriul țării și prin mâna întinsă către statele în nevoie. Totuși, merită să ne uităm și la mișcările financiare globale ale Chinei din primele trei luni ale anului 2020, să vedem că succesul gestionării crizei a stat tocmai într-o capacitate de supraveghere și control nemaivăzute, că ne entuziasmăm, de fapt, de moartea drepturilor omului. Acest virus politic va fi fatal.

Responsabilitatea și a fi de încredere sunt acele trăsături de caracter pe care le căutăm, inclusiv la noi, și ne speriem că nu le mai găsim.

Ar putea duce criza de-acum la o confruntare între sisteme ideologice? Cum ne-ar putea remodela lumea?
Confruntarea există, istoria n-a stat niciodată pe loc, nu a avut vreun sfârșit. Nu mai există „sisteme ideologice” pure, așa cum nu găsim nici structuri de bază (economice) unidimensionale. Ce vedem astăzi, martie 2020, este că puterea executivă, guvernele, alături de președinți (de cele mai multe ori, în funcție de regimul politic), devine neîngrădită, neechilibrată și de nesupravegheat, odată cu intrarea în „starea de urgență”. Această depolitizare a cetățenilor și pierdere a suveranității lor ca fundament al statului, efecte ale unei „stări de excepție”, țin de noua ordine, a conducerii prin decrete care nu pot fi contestate. Giorgio Agamben, chiar dacă a evaluat greșit pandemia ce s-a instaurat, este cel care încearcă de mult să arate că nu mai avem democrație, că guvernarea dictează, iar Parlamentele sau Curțile superioare consimt. Iar populația participă mai departe la jocul democratic, însă acesta e doar jocul dobândirii puterii.

Arbitraritatea puterii adusă de „starea de urgență” e devastatoare pentru libertățile și drepturile noastre. Cu cât ea va continua, cu cât piața va fi mai distorsionată, cu cât resursele vor fi mai naționalizate, cu atât dispozitivul puterii va fi mai dur, va marginaliza, exclude sau chiar elimina categorii de cetățeni. Primele victime vor fi, ca întotdeauna, cei lipsiți de orice apărare, care nu mai pot nici măcar să-și exerseze libertatea sustrăgându-se puterii politice, plecând sub o altă guvernare. Cei care până acum erau ținuți într-o dublă dependență, asistați de stat și refuzați chiar și de exploatarea capitalistă, vor fi cei mai afectați.

Săracii vor sărăci și mai mult, clasa de mijloc (așa indeterminat cum e conceptul) se va conflictualiza și mai mult, capitaliștii vor accelera automatizarea și trecerea la o economie fără producție umană. Deja într-o primă săptămână avem contururile, vagi uneori, a ceea ce va urma: limitarea libertății, creșterea șomajului, lipsa de protecție sau confiscarea proprietății. Elementele constitutive ale cetățeanului modern – libertăți și drepturi, un loc de muncă care să asigure supraviețuirea și chiar dezvoltarea și proprietatea privată care să asigure o independență minimală – sunt sub atac.

Ca o ironie, „omul nou” nu va mai fi produsul unei ideologii, ci al răspunsului politic autoritar la o criză de origine biologică. Dar dacă acest om va mai avea totuși puterea să se solidarizeze, trans-statal, global, și să ceară acum o guvernare mondială (această pandemie a făcut dovada incapacității statelor de a răspunde la problema acțiunii colective; pe de altă parte, știm asta din incapacitatea de a răspunde schimbării climatice) și Universal Basic Income (venit universal de bază)?

Trebuie să punem de acum întrebarea: cine va deconta costurile acestei crize? E vremea unei taxări suplimentare pentru cei bogați? Nu din considerente de reducere a inegalităților, ci tocmai pentru că cei mai bogați profită cel mai mult de o lume liberă, în care există destulă forță de muncă, iar instituția proprietății private le asigură o viață bună. Cei care dețin cel mai mult au un interes în a salva lumea. Din păcate, sunt sigur, extrem de puțini înțeleg că nu ai cum să fugi (nici geografic, nici de responsabilitate). Că nici în gaură de șarpe nu vei fi ferit. Poate norocul și imunitatea te țin departe de virus. Dar nu și de frica de moarte a celorlalți.

Deciziile politice ale acestei perioade vor fi toate eșecuri morale, dar unele chiar nu pot scăpa de umbra necesității. Mai pot fi ele judecate după principiile și normele morale interpersonale sau ale unei ideale și imaginare comunități morale?

În fața unui asemenea fenomen obișnuim să punem tot felul de întrebări legate de propria existență. Pare asta o schimbare profundă sau mai degrabă trecător?
Dacă are vreun rost această criză, o are exact în ceea ce numim planul metafizico-moral al vieții noastre. Reconsiderarea locului nostru în lume, ca indivizi, identități și specie. Înțelegerea că suntem de fapt vulnerabili, nu doar în plan biologic, ci mai ales în dimensiunile sociale și instituționale ale existenței noastre. Suntem tot mașinării biologice, care încep să piardă șansa alegerii diverse a destinului propriu. Pe de altă parte, magma „conservatoare” devine iar un teren ferm: avem nevoie de familie, ea dă atât sens, cât și protecție (dacă, cu adevărat, îți iubești familia, ai spune adevărul și te-ai auto-izola); avem nevoie și de comunitate, ca angajament reciproc, ca țesătură de datorii reciproce; avem nevoie de prieteni. Cel mai mult avem nevoie de cei care spun adevărul, care sunt empatici și care își asumă riscuri pentru ceilalți.

Mai important decât să facem predicții – greu de făcut, căci nu avem datele sau modelele teoretice care să ne ofere posibilitatea unor predicții, motiv pentru care nici cercetarea în Inteligență Artificială nu a venit până acum cu rezultate, soluții – este să analizăm moral viața noastră de acum și cum ne dorim să fie sub diverse scenarii. Să răspundem întrebărilor: cine vreau să fiu, ce este important în relațiile mele cu ceilalți, cum vreau să arate comunitatea mea, care sunt fundamentele contractului nostru social? N-ar strica nici să acceptăm că în fața COVID-19, suntem cetățeni ai lumii, nu doar ai statului, orașului sau cartierului nostru, chiar dacă practic suntem „sinistrați” în propriile case și orașe. Lumea e o mare rețea și a fost nevoie de un virus să arate cât de ușor suntem prinși împreună, dincolo de granițe politice și geografii naționale.

Recluziunea poate fi o formă de detoxifiere socială, după cum s-a mai observat. Merită să ne reamintim vorba poetului: „dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.”