Cum ne-am învățat copiii să vorbească despre ei

După mai bine de 20 de ani, întâmplarea a făcut ca şedinţa cu părinţii să aibă loc în fosta mea sală de clasă, la etajul doi, ultima sală pe dreapta. Zâmbeam stingheri în băncile copiilor noştri de‑a VI‑a, nişte elevi puţin prea mari pentru băncuţele aliniate pe trei coloane. Am decis să stenografiez întreaga şedinţă pe iPad; nu mi‑a cerut‑o nimeni, dar m‑am gândit că mă va ţine ocupat. (Peste câteva zile am aflat că profesoara de matematică a povestit indignată că am fost părintele care s‑a jucat toată şedinţa pe tabletă.) La final, Dora, mama unui elev, ne‑a întrebat cu un licăr jucăuş în ochi dacă ştim că Radu al nostru coborâse cu câteva zile în urmă în albia Pokloşului.

Pokloş e un canal leneş din oraşul nostru, Târgu‑Mureş. E vulgar, are malurile îmbrăcate în dale  de beton şi e populat de mătasea broaştei şi pantofi desperecheaţi. E pârâul din cartierul copilăriei mele, în care am navigat, acoperit de ridicol, într‑o copaie de spălat rufe. De atunci şi‑a pierdut cu totul farmecul; ultima dată când i‑am dat cât de cât atenţie a fost când am încercat să simulez pe PC o transformare a pârâului într‑o promenadă verde.

Faptul că Radu a coborât în Pokloş nu m‑a deranjat. Știam deja cum să previn în viitor asemenea escapade şi mi‑am pus planul în aplicare imediat ce am ajuns acasă. Am instalat un plug‑in de Firefox care  îţi dă voie să editezi în timp real conţinutul oricărui articol din browser – poţi schimba şi pozele, şi textul în câteva secunde, minunea durând până la primul refresh. Am deschis pagina unui cotidian mureşean, am încărcat o poză cu Pokloşul şi am editat textul, transformând articolul într‑un comunicat din partea Sanepid care prevenea mureşenii că în pârâu au fost descoperite, în urma analizelor, bacterii periculoase.

Am chemat‑o pe Angela, soţia mea, şi i‑am citit cu voce tare articolul. De obicei, în momentul în care din camera copiilor nu se mai aude conversaţia lor animată, ştim că au devenit atenţi şi ne ascultă ca trei iepuri cu urechile ciulite. Ceva, probabil un cuvânt‑cheie, le‑a stârnit atenţia. Alexandra a venit prima şi s‑a uitat la ecran, Mircică, al doilea, iar ultimul a apărut Radu, tăcut, preocupat, aproape livid.

Deşi problema Pokloşului fusese rezolvată, ceva mic şi sâcâitor persista în minţile noastre de părinţi moderni: nu ne supărase sau speriase expediţia lui Radu, cât faptul că am aflat‑o de la altcineva.

Până acum, am fost mereu cu un pas în faţa copiilor. Și nu doar în faţa lor, dar şi la acelaşi nivel: lego, rock, filme, sexualitate, excursii, smartphones, concursuri de mate, înot, H&M, hipstereală, Guess Who, şireturi colorate, tricouri, dragoste, legume, carne, viitor, trecut, şotii, profi şi profe, coolness, Parov Stelar.

Pe toate le‑am bifat, discutat, întors pe toate feţele.

Să fii părinte de şcolar în anii aceştia şi să vrei să fii conectat la universul lor implică multe discuţii purtate pe picior de egalitate, înseamnă să menţii mereu un canal deschis spre întrebările lor în ciuda oboselii şi a tentaţiei de a scurta discuţiile.

Înseamnă să faci topuri (Mircea, ce alegi între Led Zeppelin şi R.E.M.?); să recomanzi filme (de ce nu mă laşi la John Carter, Ducu a fost); să povesteşti cum ai făcut tu pe vremuri în varii situaţii (mai povesteşte‑ne ceva hazliu din copilărie); să închizi uneori complice ochii la pragurile de vârstă recomandate la filmele de la TV sau cinema; să institui Ziua  Lego;  să  joci Activity fără să‑ţi foloseşti  exagerat  avantajele  cognitive; să faci troc când ai un avantaj tactic (Ale, fă‑mi cinci masaje cu picioarele şi voi scrie frumos despre tine); să cedezi; să recunoşti că ai greşit; să te prefaci slab ca apoi să câştigi zdrobitor la rummy; să vezi amuzat ochii înflăcăraţi de revoltă şi uimiţi că norocul poate  fi de partea unui începător.

După ce‑am terminat cu articolul, am privit în ochii Angelei şi amândoi, ca de atâtea ori, am rostit simultan: şedinţă. Una de apartament, în familie.

Angela şi cu mine suntem doi decreţei în plină floare, fiecare aterizat în braţele celuilalt după căsnicii anterioare din care am plecat fără glorie după câţiva ani. Sfârşitul săptămânii ne prinde pe toţi, eu, Angela, Mircică, Ale şi Radu în bucătărie, în jurul mesei. Scopul şedinţei de acum era să găsim o cale de a‑l face pe Radu să ne vorbească mai mult despre ce se petrece la şcoală, în special în afara orelor de clasă.

Planul era s‑o facem atacând unul dintre punctele lui slabe: App Store.

Înlocuisem de câteva luni bune masa dreptunghiulară din bucătărie cu una rotundă, albă, şi acum trei perechi de ochi se uitau întrebătoare la noi. Mircică, în dreapta mea, opt ani, tuns scurt, se scobea gânditor în nas. I‑am aruncat o privire scurtă şi‑a coborât vinovat mâna. Alexandra, 10 ani, ochi gri‑albaştri ca marea de dimineaţă, adoră şedinţele, discuţiile şi conflictele. Se hrăneşte cu acţiune şi detestă să stea singură. E copilul care ne‑a scos din zona de confort şi care ne forţează zilnic să fim un alt gen de părinţi – activi, în dialog, la mintea lor. Radu stătea în faţa mea, pe diagonală, următorul centru de putere peste nişte ani. Deocamdată e slab, nesigur, şi, fără să o prevadă, urma să fie subiectul şedinţei.

În 2011, le‑am luat băieţilor câte un iPod de Crăciun. După euforia iniţială, a trebuit să ne gândim cum să avem cât de cât sub control cumpărăturile din App Store şi am început prin a‑mi instala contul de Apple pe ambele gadgeturi: de fiecare dată când băieţii vor să‑şi instaleze ceva, trebuie să vină la mine să le introduc parola. După nebunia primelor săptămâni, solicitat zilnic să instalez aplicaţii, am propus regula instalării unui singur joc pe săptămână. Dincolo de puzderia de aplicaţii gratuite stau jocurile pe bani, mai bine făcute, mai atractive, iar bugetul lor pentru ele e limitat.

Acolo ţinteam în momentul în care am pus mâinile pe masa albă, am privit‑o pe Angela, am deschis discuţia şi am anunţat că avem un nou sistem de creditare pentru jocuri: vom plăti în eurocenţi informaţiile legate de şcoală, mai ales pe cele extraşcolare.

Să fii părinte de școlar în anii aceștia și să vrei să fii conectat la universul lor implică multe discuţii purtate pe picior de egalitate. Ca să fie şi mai clar, am anunţat şi o ierarhie a valorii informaţiei. Alexandra era atât de surescitată încât se clătina scaunul sub ea. Culmea, e singura care nu are iPod. Radu asculta atent şi încerca să înţeleagă.

Mircică se entuziasme futil: fiind de‑abia într‑a II‑a, lucrurile sunt deocamdată calme la el în clasă. În nebunia momentului, ca întotdeauna, mi s‑au cerut exemple şi, pentru că nu eram pregătit pentru asta, am improvizat:

Radu, uite, dacă o vedeţi pe dirigintă trecând după ore pe Aleea Bucegi cu un bărbat de mână, asta valorează cinci eurocenţi de App Store.

Alexandra a sărit brusc de pe scaun:

– Dar diriginta lui Radu e măritată!!! Am simțit tensiunea şi‑am strigat şi eu, supralicitând:

– 10 eurocenţi!

A urmat un moment de stupoare după care am izbucnit cu toţii în râs.

Planul a funcţionat. În câteva zile am aflat de la Radu că o colegă a chiulit. Că în unele pauze e încolţit şi spălat cu zăpadă de elevii din altă clasă, că altă colegă a insistat să vină cu el într‑o zi acasă, dar el a evitat‑o pe cât s‑a putut, timid şi emoţionat. Că un coleg detestă ungurii, că altul vinde petarde, face bani şi umblă cu fete. Că profa de biologie face bancuri pe seama reproducerii, iar cea de franceză miroase a fum de ţigară.

De atunci aflăm tendinţele clasei în materie de muzică, ce filme şi ce smartphone‑uri circulă. De cele mai multe ori, fiecare informaţie e dezbătută cu umor, se caută soluţii, comentăm. După entuziasmul inițial, i‑am sugerat lui Radu să nu ne inunde cu informaţii banale despre certurile dintre fete, modă sau feluri de mâncare şi să le ţină pe cele relevante pentru şedinţele de final de săptămână.

Alexandra şi Mircică îl ascultă atenţi de fiecare dată când sunt şi ei în cameră. Cântărim aprecierile, aruncăm în discuţie informaţii şi păreri din care ei să‑şi aleagă doar ceea ce le este necesar. Fiecare culege ce are nevoie din experienţele lui Radu, care e deschiză‑ torul de drumuri. Atât pentru ei, cât şi pentru noi.

Mircea Drăgoi este designer şi ilustrator la o companie de software. Trăieşte, desenează şi grădinăreşte în Târgu Mureş. A început recent cronica familiei sale pe mdragoi.wordpress.com. Îi plac, într‑o ordine aleatoare: rigoarea germană, moştenire vagă de la o bunică săsoaică, murăturile, segmentul de autostradă Transilvania, scenele casnice de la ferestre luminate seara şi prietenia româno‑maghiară. I‑a povestit recent lui Radu de metoda articolului editat în browser, ca parte a schimbului cinstit de informaţii.