Unde să alergăm?

Ordonanțele spun că poți ieși să alergi pe-afară, dar nu e clar cât, așa că am întrebat mai mulți alergători ce-au ales să facă în perioada asta.

Strava, aplicația cu care-mi monitorizez alergările, îmi spune că n-am mai accelerat de două săptămâni. Puțin peste șapte kilometri ultima oară, în parcul I.O.R., cu o pantă pe final, pe care-mi place să bag tare. Ca să fiu sigură că mi-am dat sufletul, că-mi sare inima din piept. Apoi mă aplec, îmi pun palmele pe pulpele ușor flexate și gâfâi cu fața-n asfalt.

E o mică victorie căreia îi dau apoi drumul în lume. Harta pe care-am desenat-o cu adidașii de două ori în jurul lacului e-n formă de papion. Întind mâinile, apoi câteva aplecări cât să doară ligamentele și țin un pic acolo.

De la începutul anului, am bunghit un ritm de vreo două ture pe săptămână. Însă de când a venit coronavirusul peste noi, tot binele pe care mi-l făcea alergatul s-a transformat încet în ceva ce trebuia făcut pe ascuns.

Mă baricadam în buff-uri, încercam să alerg devreme, să bag viteză sau pas de jogging, ca să evit alți alergători. M-am gândit dacă să-mi las pe invizibil hărțile de pe Strava. Nu mai știam dacă e bine ce fac, dacă nu sunt un team player pentru că ies o oră în parc, în timp ce alții fac sport în casă. Îmi spuneam „uite, și alții ies”, „dar nu ating nimic”.

Fiindcă în seria de ordonanțe scrie că poți să faci activități fizice în jurul blocului, dar nu sunt specificate distanțe de vreun fel, m-am gândit că, în timp ce fac găuri în parchet de la mâncărimile din tălpi, e mai util să-i sun pe unii dintre alergătorii la care m-am uitat cu respect în ultimii ani, să văd ei ce fac.

Mai aleargă sau nu? Și de ce?

---

I-am sunat întâi pe soții Oana și Gabriel Solomon, alergători de cursă lungă pe asfalt sau pe cărări de munte, organizatori de concursuri și coordonatori ai unui program de alergare. Amândoi dau, în general, relaxați două ture de Herăstrău, adică aproape 14 kilometri. Oanei nu-i prea place să iasă din casă pentru mai puțin de 10 kilometri, așa că tot la atâția ajunge și în perioada coronavirus, de trei ori pe săptămână. Herăstrăul e de obicei cartierul lor general însă, de când cu starea de urgență, s-au retras să alerge mai aproape de casă, pe lângă Cora Lujerului, în Militari.

Oana nu crede că trebuie să luăm ad literam statul în casă 24/24, avem nevoie de mișcare; e cea care ne poate salva în perioada asta grea, e sănătate, e vitamina D, e senzația că te încarci de la soare. Strava l-a mai arătat pe Gabi alergând printre străduțele din cartierul lor. Oana a încercat, cât încă s-a putut, un tur de forță de vreo nouă kilometri pe marginea Lacului Morii, unde a dat de un polițist care a avertizat-o că alergatul n-ar fi activitate fizică. Și-a schimbat apoi traseul care însumează tot vreo 10 kilometri, a dat și pe cel nou de polițiști, dar de unii care au aplaudat-o că face mișcare. Cum dezbăteau alergătorii pe un grup pe Facebook spune și ea: „contează foarte mult peste cine dai”.

Oana și Gabi au și un folder comun pe Dropbox în care țin declarațiile pe proprie răspundere și pe care le arată pe mobil când e nevoie. Dacă ea pleacă și uită de declarație, îl poate suna pe Gabi să-i modifice data. În jurul blocului refuză să alerge, pentru că e o zonă în construcții și nu vrea să inhaleze azbest.

Gabi e îngrijorat de piața evenimentelor sportive, care încep să fie înghesuite, reprogramate în septembrie (asta dacă vor supraviețui toate). Semimaratonul București, programat în mai, a fost mutat pe 5-6 septembrie, la fel concursuri din alte orașe. Maratonul Internațional Sibiu, programat pentru 30 mai, încă nu a anunțat o amânare. Și Transylvania 100, un concurs care primea mii de alergători montani în abruptul Bucegilor a fost mutat în septembrie. Să nu mai vorbim de elefantul care e în colț de octombrie, Bucharest Marathon, care adună peste 30.000 de participanți anual. Și nu știm, oricum, spune Gabi, cum vom arăta după ce se ridică restricțiile – cu câte mii de oameni vom avea voie când? Tot anul competițional este pus sub semnul întrebării.

Gabi știe că din cauza asta se vor retrage sponsori (sau se vor orienta spre alte festivaluri mari), iar concursurile locale, care oricum supraviețuiau mai mult cu voluntariat, sunt cu semne de întrebare și ele, pentru că firmele mai mici care le susțineau vor fi primele afectate. Apoi, dacă nu ai alergat la tine-n oraș, mai greu te mobilizezi într-un oraș mai mare, se adună cheltuieli extra. Și dacă te mobilizezi, pe care-l vei alege?

Oana îmi scrie într-o seară că iar au încurajat-o polițiștii. Eu în continuare nehotărâtă să mai ies. I-am spus că mi-e teamă că mai mult stres aș acumula decât aș lăsa la fiecare kilometru. Am mai citit-o pe un grup de alergare și pe-asta: „nu ieșim la alergare în spatele blocului, facem rău celor care se uită de la balcoane”.

Una peste alta, Solomonii mi-au dat un soi de undă verde.

---

După prânz l-am sunat pe Andrei Roșu, sportiv amator de anduranță și coach, lângă care gâfâisem acum zece ani la o tură de Herăstrău, la o oră dintr-aia de nici nu se luminase de ziuă. Pe Andrei l-am găsit acasă și acasă avea să rămână. Spune că alergătorii care s-au trezit acum să se plângă de situația carantinei sunt fix cei care au descoperit alergarea de câteva luni.

Cei care recunosc importanța sportului, mi-a spus, găsesc soluții în casă.

El alternează între bicicleta staționară, exercițiile de stretching sau forță, sărit coarda în fața casei. Ba chiar au o oră în familie dedicată mișcării în casă, ca să nu le iasă din uz obiceiul. Pentru că împart o mică curte cu alte câteva familii, poate ieși și pe acolo, dar n-ar fi fost capăt de lume fără. Cu alergătorii pe care-i antrenează prin programul lui online, Andrei lansează în perioada asta challenge-uri – de sărit coarda de la un minut la o oră, până la sprinturi acasă (urmează unul de doi kilometri, în vinerea mare, în pijamale). El se folosește de o buclă de vreo 20 de metri între bucătărie și sufragerie.

Îmi expune cu tough love alte motive care m-ar fi putut ține în casă. „Și dacă ai fi avut o entorsă, nu tot în casă stăteai? Ai fi mâncat chipsuri o lună și te-ai fi ridicat de pe canapea cu 10 kile extra?”.

E o linie clară, mi-a spus. Alergătorii consecvenți se descurcă să facă mișcare și-n condițiile astea noi și înțeleg că, la final de zi, cel mai bine pentru noi e să fim răbdători, să ne întrebăm oamenii apropiați cum le-a fost, cum face și el, să ne bucurăm că e o perioadă în care realizăm că putem trăi cu mai puțin.

Diferă consecvenții de alergătorii romantici, care, cum spune și Oana, acum au scos treningurile de la naftalină. Intru și eu în a doua categorie, drept dovadă că de la ultima alergare din I.O.R. și o tentativă de yoga n-am mai făcut mișcare în casă. Am făcut doar clătite și m-am uitat la clipuri cu alții care aleargă maratoane înăuntru, în timp ce le mâncam. Andrei a comparat perioada asta cu o probă cu barca prin care a trecut el la un moment dat. Au terminat-o în 38 de zile, dar se pregătiseră pentru planul de avarie, de 120 de zile. Așa suntem și noi, toți într-un vas de croazieră, toți vrem să ajungem la mal. „Ne pregătim mental pentru cea mai lungă perioadă.”

---

Cu statutul meu de alergătoare trezită de trei luni, l-am sunat și pe Radu Restivan, fondatorul comunității 321sport, un grup de sute de alergători amatori, care în fiecare marți și miercuri aleargă împreună în Herăstrău, respectiv pe pista de atletism de la Lia Manoliu.

Mă rog, alergau.

La mijloc de martie, Radu abia se întorsese în București dintr-o vacanță în New York, unde trebuia să alerge și la un semi-maraton. Semi-ul s-a amânat, iar el a aterizat direct într-o autoizolare de 14 zile, în care s-a apucat să alerge pe loc, apoi în jurul mobilei din casă (a alergat 10 kilometri pe zi, zece zile la rând), apoi și-a comandat o bandă.

O să dureze, e un maraton, nu un sprint, și-a spus. E ceva ce tot auzim și noi zilele astea, dar Radu deja simte că mergem spre un ultramaraton. Pentru prima oară în cinci ani a trebuit să anuleze antrenamentele în parc, unde fie ploaie fie vânt, ei erau acolo. Făceau mereu o poză post-încălzire și asta doar pentru că lumea întârzia mereu la încălzire.

Dacă primele dăți Radu a alergat cu live-uri pe Facebook, nu i s-a părut corect raportul: el alerga, alții se uitau. A mutat antrenamentele pe Zoom: în fiecare marți de la 19:30, poza a devenit un screen-shot și fiecare aleargă în jurul a ce poate: canapea, scaune, din hol în sufragerie, după ce Radu conduce o încălzire fulger, pentru că după 40 de minute, aplicația oprește întâlnirea. Tot el a scris un articol pe site-ul lor pe care l-a numit „dacă iubești alergarea, oprește-te din alergatul în aer liber”, pentru care spune că și-a luat și hate.

Articolul mă pusese pe gânduri prima oară chiar după o tură-n I.O.R.

Poate ar trebui să pun și eu stop.

Acum, carantina i s-a terminat, dar Radu spune că va rămâne să facă sport acasă (i se pare perioada asta un test de fairplay pentru noi toți), alături de comunitatea 321, unde au început și evenimentele pe Facebook să circule, cu promisiuni din 2015: „seara de marți să rămână sfântă pentru alergători.”

Radu vrea să alerge kilometri în casă și ca să strângă bani pentru o cauză utilitară. Provocarea începe cu o leapșă mai mare pe care-o dă alergătorilor: un maraton caritabil și simbolic acasă (sau în jurul casei), iar înscrierea constă în orice sumă donată către Asociația Zi de Bine, care pune umărul la construirea Unității de suport medical Bucureștii Noi. Fiecare aleargă unde și cât poate, pe 11 aprilie, de la ora 12:00. Tot atunci, Radu o să alerge pe bandă câte o oră pentru fiecare 1.000 de lei strânși. Câtă vreme donațiile curg, el continuă să alerge. 

---

L-am lăsat la urma telefoanelor pe Robert Hajnal, ultramaratonist montan care în 2018 a ieșit pe locul doi la una dintre cele mai dure curse de alergare, Ultra Trail du Mont Blanc: 170 de kilometri în 21 de ore și jumătate, cu 10.000m diferență de nivel.

L-am prins într-o carantină într-un Airbnb în București (locuiește de regulă în Brașov), în buza parcului Cișmigiu. Venea din Insula Madeira, post un alt ultramaraton și abia ce-și comandase niște gantere ca să facă sport în casă. Special își căutase însă cazarea în buza parcului, ca să poată alerga pe-acolo.

Însă odată cu închiderea parcurilor pe 28 martie, pauză. Între timp, carantina s-a transformat într-o izolare socială la domiciliul prietenei lui, unde și-a transferat lucruri de la Brașov și o bicicletă de casă, unde a dus și ganterele comandate. Fac amândoi sport prin casă și se trezesc cu febră musculară, iar el își mai ocupă timpul cu gătit lucruri care arată ca-n reviste. A alergat printre străduțele din jurul blocului ei, a furat și-o tură pe o cărare din Brașov, când și-a luat lucrurile, cam o oră de fiecare dată.

Cu Robert, primul telefon s-a transformat repede într-o discuție despre viitor, fiecare aruncând cu neliniști, cu „dar tu când crezi că se termină?”.

El, abia picat în realitatea asta și ahtiat după aerul de munte, mă întreba cum e pulsul prin rural, pentru că despre lumea asta scriu de ceva timp. Dacă s-ar duce să alerge pe dealuri, printre sate, cum ar reacționa localnicii văzându-l?

I-am spus ce știam. „Viața merge înainte, câmpul nu se lucrează singur”, însă s-ar putea să-l și întrebe dacă nu cumva vine din Italia. Am început să vorbim despre alte traversări de creste pe care le visează și am început să visez și eu cu el în telefon.

Mi-a recunoscut că era trist. Simte că i-a furat cineva un timp, fără să-l întrebe dacă vrea să-l dea. Simțeam la fel, de pe canapeaua mea. Am încercat să fiu optimistă. Măcar în perioada asta, i-am spus, m-am reapropiat de unii oameni, iată, ne bucurăm că vorbim unul cu altul, după un an jumate.

Mi-a dat dreptate, poate va face și el asta.

Gândurile au zburat repede spre altele, spre cursanții din școala lui de alergare, cărora nu le spune ce-ar trebui să facă – nu vrea să le influențeze deciziile. Unii aleargă în jurul blocului, alții în casă, alții evadează în păduri apropiate, iar el le-a adaptat planurile de antrenament. A început să scrie despre ei pe site-ul școlii lui pentru că și scrisul e o bună parte din ce e el astăzi și vrea să facă mai multă poftă de alergare în jur.

---

La început de aprilie am primit un mail de la Strava cu un Kudos pentru cei 64 de kilometri în opt zile active din martie. Chiar dacă it wasn’t my biggest month, every workout is a small victory, now as much as ever. L-am închis repede. Articolele din publicații din afară spun că alergatul solitar e în regulă, dacă nu atingi nimic și nu te apropii de nimeni (e discutabil și puțin probabil să iei ceva din aer). Dacă nu forțezi un semimaraton sau un pas foarte rapid, sistemul imunitar chiar are de câștigat, dar depinde de restricțiile locale.

La noi e vag stipulat „activitate fizică zilnică”, pe când francezii, spre exemplu, știu clar că au voie să alerge doi kilometri pe zi. Strava răspund și ei într-un Q&A la întrebări despre corona, despre afară și înăuntru. „Încearcă un antrenament de forță, urcă și coboară scări (…) ne va ajuta să ne restructurăm rutinele”; „șapte dintre cele 31 de activități de pe Strava pot fi făcute în casă”. Tot ei spun să luăm perioada asta ca șansă să ne întoarcem mai puternici, să susținem un business local, să spunem unei persoane că ne pasă de ea, să fim parte din acest colectiv sportiv.

Asta mi-am luat eu din Q&A, dar nu Strava m-a convins să rămân acasă.

Poate nu-mi doresc suficient de mult încât să insist acum. Știu că alergam în jurul unui lac pentru că-mi plăcea să dau peste lebede, peste alți alergători, să mă pierd în luciul apei, să mă așez pe-o bancă la final. O romantică, cum bine mi-a spus Andrei.

Îmi plăcea să mă pot urca într-un tren pentru o tură de-o zi prin Bucegi, parcul de suflet.

Nu-mi place alergatul printre mașini parcate, chiar dacă aerul e o idee mai curat. Niciodată n-am pornit Strava în afara unui parc, iar sentimentul de vinovăție m-ar mânca puțin câte puțin. Și eu sunt încă tristă și nu-mi găsesc tragere de inimă. Adidașii noi sunt pe un raft, clătite o să mai fac, sper că și sport.

---