Împreună de la distanță: de la happy hours la tăiat moțul copilului online

„Cum v-a fost ziua?”, întreabă Andreea Mottram dintr-o fereastră aglomerată din stânga ecranului. „Izolată”, se aude, și o altă fereastră prinde contur verde. „Relaxantă”, continuă altcineva, dar șirul răspunsurilor se pierde, pentru că unii ori n-aud, ori nu se văd. „Vezi că s-ar putea să ai o hârtie verde pe cameră.”

Sunt 16 oameni între trei și 64 de ani, aliniați pe două rânduri de ecran. Au intrat pe Zoom pentru același lucru: ziua de naștere a prietenei lor care face 43 de ani și vrea să se distreze ca și cum n-ar fi pandemie, nici în România, nici în America, unde a emigrat acum aproape șapte ani. Andreea e sora colegei mele Oana Sandu și mi-a dat voie să mă strecor printre invitați, să văd cum se întâmplă azi o zi de naștere.

Programul l-a anunțat în aceeași zi, pe Facebook: tortul în formă de hârtie igienică (pe care scrie „Wiping away another year”) îl taie la opt fix, iar până atunci ademenește curajoșii la cântat I will survive a Gloriei Gaynor și țopăit pe Ciocârlia celor de la Phoenix. „Și acum nici nu aveți vreo scuză să nu apăreți, că doar stați acasă!”

Nu se aștepta să vină atâția. S-a gândit c-o să-i sperie cu dansatul și cântatul, deși era imposibil să lipsească din programul ei de party. Oamenii au cântat urmărind versurile pe ecran, unii chiar s-au ridicat de pe scaun și au ținut ritmul cu palete și polonice, iar ea a făcut piruete de la 10.000 de kilometri distanță, ba cu fiul ei, ba cu fiica. „Îmi venea și să plâng”, a spus Andreea. „Nu mi-aș fi imaginat că se poate asta online.”

Ca ea sunt sute de milioane de oameni care încearcă să țină aproape de la distanța impusă global. Iar asta se vede și în cifre. Utilizatorii de Zoom au crescut de la 10 la 200 de milioane în ultimele trei luni. Houseparty este în topul celor mai descărcate aplicații din Marea Britanie. Microsoft Teams e acum gratuit șase luni. Facebook a făcut o versiune de desktop pentru Messenger.

Primele întâlniri care s-au mutat online au fost ședințele de la muncă și orele de școală. Apoi au urmat băutele de final de săptămână, board game-urile de vineri seară, lecțiile de balet, și chiar și ritualurile speciale, cum ar fi tăierea moțului unui copil sau organizarea unui priveghi online.

După o lună de stat în casă, oamenii caută să-și continue activitățile și relațiile, chiar dacă uneori e ciudat sau prea nou, chiar dacă deseori ne fentează conexiunea la internet. Cum ne iese? Și cum influențează conexiunea dintre noi?

---

„Matilda face un an vineri, pe 3 aprilie, în plină pandemie. […] Dacă o să mă port ca într-o întâlnire de lucru, să mă scuzați. E prima petrecere online la care particip! Mi se pare ciudat și interesant în același timp. Ce timpuri!”

Așa și-a invitat Nicoleta Fotiade prietenii la tăierea moțului fetiței ei – evenimentul de la care mulți avem fotografii în fața unei tăvițe cu pix, oglindă, carte, chei de la mașină, în funcție de creativitatea părinților. De la moțul tăiat în pandemie, Matilda va avea ceva în plus: o grămadă de screenshots.

Organizarea pe Zoom i s-a părut Nicoletei mai stresantă decât pentru un eveniment clasic, unde nu trebuie să te asiguri că știe toată lumea să acceseze tehnologia și nici să te rogi la zeii internetului să nu te lase la greu.

 „Ia, stai, că a mai intrat cineva!”, „Ce?”, „Ce-a zis?” – cam așa s-a auzit, printre frânturi, o conversație cu mulți adulți în același timp. Nicoleta și Robert, tatăl Matildei, au fost un soi de animatori ai după-amiezii și s-au agitat să întrețină și copilul, și invitații. Nicoleta s-a temut cel mai mult de plictiseală și timpi morți – grija oricărei gazde –, dar a meritat până la urmă, mai ales că pe Zoom au putut să ajungă și oamenii prinși prin alte țări.

Camera laptopului i-a arătat constant pe toți trei. S-a văzut chiar și ghirlanda festivă de pe perete. Cu ajutor de la bunică, s-au ținut și de ritual. Au rupt turta în patru deasupra Matildei – și au mâncat-o a doua zi la cafea. Apoi Robert i-a tăiat o șuviță de păr, pe care au lipit-o cu ceara de la o lumânare de botez pe un bănuț primit de la nașă. Ca la carte.

Pentru momentul cu tăvița, au avut nevoie de close-up, așa că tatăl a intrat de pe telefon, să aibă o fereastră doar pentru obiecte. Pentru că tot nu se vedea suficient de bine, a enumerat: carte, tobă, aparat foto, parfum, pană pentru chitară, șurubelniță, creion, cuțit, arzător de bucătărie, piatră, papiotă, carabină de cățărat, binoclu, bani. Matilda n-a părut prea impresionată. S-a uitat serioasă înspre toate, le-a pipăit și a ridicat de pe masă papiota, șurubelnița și cuțitul.

„Pe îndemânare așa”, au concluzionat invitații. „Cu picioarele pe pământ!”

Când a văzut înregistrarea, Nicoleta s-a ofticat puțin; i s-a părut c-a fost mai atentă la ecran decât la fetiță, dar s-a și distrat să revadă șirul evenimentelor din exterior. Abia atunci și-a dat seama că n-au făcut nicio poză. Noroc că au înregistrat.

Carantina nu o afectează așa tare pe Nicoleta. A avut o sarcină mai grea, iar un an și jumătate a stat mai mult în casă. Încă de pe atunci s-a gândit să dea tastatul pe video-call, dar a avut senzația că ceilalți erau reticenți. „Deși nimeni nu mi-a zis asta, nu simțeam că au disponibilitatea să-și arate fața la video. Acum e altfel.”

În izolare, când ieși din pijamalele de noapte și intri în cele de zi, nu prea mai contează fața cu care te prezinți la cameră. Pentru că nu mai e doar despre tine, ci despre a fi împreună.

„Ce era important pentru noi în offline o să fie și-n online”, o spune și trainerul Diana Ghindă, care ajută grupuri de oameni să aibă conversații cu sens. Ar zice chiar că în online e loc de și mai multă autenticitate și vulnerabilitate, pentru că nu mai sunt atâția stimuli din exterior – muzica din cafenea, zgomotul, fâțâitul pe ușă. Ba chiar mai apare în cadru un copil, o pisică, iar oamenii sunt adulți și spun: închid camera pentru că trebuie să hrănesc copilul. „În sala de training nu apucam să aflu despre copiii, pisicile, părinții de care trebuie să aibă grijă.”

Pentru Diana, conexiunea se întâmplă când îl aude „cu totul” pe celălalt. Îi aude întrebarea și înțelege de unde vine, de ce e importantă pentru el. Își suspendă vocea judecății și cea care-i spune că le știe pe toate. Îi e clar că e acolo ca să înțeleagă.

Când oamenii nu sunt însă obișnuiți să facă toate astea,  profunzimea conversațiilor suferă și mai mult când se lovește de un ecran. Atunci se întâmplă niște haos: toată lumea vorbește cu toată lumea, microfoanele nu se închid și sensul se pierde.

E adevărat că uneori nici conexiunea la internet nu prea ajută, cum a observat Cristina Tohănean în ultimele patru săptămâni, de când stă acasă cu familia și se vede săptămânal cu gașca pe Zoom. În total sunt cinci familii, iar fiecare are câte doi copii. Vă imaginați ecranul lor când intră toți?

Până să se restricționeze circulația, se întâlneau săptămânal și stăteau chiar și patru ore la unul dintre ei acasă. Acum nu rezistă mai mult de 50 de minute.

Au început întâlnirile online odată cu aniversarea unuia dintre prieteni. Fiecare părinte avea câte un copil ba în brațe, ba în cap, ba pe lângă, în timp ce se chinuiau să aibă în grijă și un pahar. Iar dacă adulții aveau un pic mai multă disciplină în a se aștepta unul pe altul în conversație, copiii răbufneau spontan – era și aproape de ora lor de culcare.

„Când mai facem un haos?”, se întreabă acum pe WhatsApp. „Haos” i-a rămas numele.

După prima încercare, s-a întâmplat și niște fine tuning. Cei cinci copii mai mari de șase ani și-au făcut propriul Zoom și se văd mai des decât părinții lor. Ba chiar se joacă Centrate-Necentrate, un joc în care trebuie să ghicești cifre în funcție de indiciile celorlalți. Folosesc aplicația în principal ca să se audă; văzutul e bonus și interacțiunea e cam aceeași.

În lumea adulților însă, conexiunea cu ceilalți nu iese mereu. Se aude cel care vorbește mai tare, iar uneori se întrerupe de tot. „După o vreme în care te tot chinui să te auzi, se pierde entuziasmul”, spune Cristina, căreia îi lipsește lejeritatea unei conversații normale și ciocnitul unui pahar vin „de-adevăratelea”. „Dar e ceva, măcar e ceva. Înțepăturile și glumițele au rămas. Am depășit și momentul în care vorbeam doar despre coronavirus.”

Cristina a observat că i se întinde mai des mâna spre telefon acum, chiar și la muncă. Decât să dea un mail unui colaborator, mai bine sună. „Reaching out spunând că o să fie bine, de cele mai multe ori înseamnă că primești înapoi cam același lucru. Probabil e și nevoia mea de a auzi asta.” 

Nu mai avem contexte să ne ciocnim unii de alții – pe stradă, la cafeneaua preferată, în parcuri cu copiii –, așa că ni le creăm noi. Cu intenție, cu timp alocat, cu scop. Iar asta nu e mereu ușor. O spune și Corina Anghel, specialist în resurse umane la Avon, unde gândește permanent contexte prin care să aducă oamenii împreună și să-i bucure la locul de muncă. Numai că acum nu mai poate să ia pulsul organizației plimbându-se pe hol. Trebuie să îi scrie fiecăruia în parte, să sune fără să deranjeze și să pară totul natural. „Nu prea poți să spui «M-am gândit așa random să văd ce mai faci… », lumea se așteaptă să existe și un pentru că după prima propoziție”.

Dacă înainte strângea colegii pentru lansări și testări de parfumuri, mascara sau rujuri la birou, unde aducea specialiști să le vorbească, acum îi implică online, într-un grup de Facebook. Îi ademenește să participe printr-un like, un tag, un mesaj, însă nu-i același lucru. Se dezgheață în schimb alte procese.

Reprezentanții Avon sunt mult mai deschiși să treacă pe digital, așa că echipa îi învață să folosească Zoom, broșura interactivă sau cum să-și promoveze produsele pe Facebook. Au lansat și o opțiune nouă – direct delivery to customer, ca reprezentantul să poată sta acasă și să trimită comanda prin curier. „Există meme-uri despre cine a ajutat cel mai mult la digitalizarea organizației”, glumește Corina. „Directorul de IT, CEO-ul, nu știu mai cine sau coronavirusul”.

Iar asta nu s-a întâmplat numai la nivel de companii. Pentru un profesor de 59 de ani care a pus mâna pe calculator pentru prima dată la 37 de ani, mutarea orelor în online e o noutate și o provocare. Ceea ce a simțit și Sonia Ardelean, când și-a ghidat tatăl în noua realitate.

Prima încercare de a-i instala Zoom de la distanță a fost mediată prin WhatsApp – ca să-i vadă ecranul în timp ce dă indicații – și a durat două ore. Atunci s-a prins Sonia că trebuie să uite tot ce știe și să înceapă de la zero. Ce înseamnă colțul din stânga sus al ecranului pentru cineva care nu îl folosește deloc și nu face diferența dintre colț de ecran și fereastră? Efortul a fost să anticipeze tot ce i-ar putea părea ei evident și să explice și asta.

Copywriter de profesie, a deschis un PowerPoint și l-a umplut de screenshots și indicații. Timpul de muncă s-a redus la jumătate.

Tatăl ei este conferențiar la Facultatea de Litere de la Universitatea din București și primul curs la distanță l-a ținut pe WhatsApp. Adică a trimis documente pe mail și apoi a tot tastat. Gheorghe Ardelean a fost surprins să vadă cât de bună era totuși interacțiunea cu masteranzii. Parcă răspundeau mai mulți, parcă erau mai implicați în discuție pe WhatsApp decât în clasă. Problema era că îi înțepeneau degetele de la cât butona.

Pe Zoom, în schimb, totul i se pare extrem de rapid. Parcă ar fi „în viața reală”. El vede studenții – pe cei ce vor să se arate la cameră –, ei îl văd pe el și se aud bine dacă nu vorbesc unii peste alții. A avut niște bâlbe tehnice la început, dar s-a bucurat când a văzut că Zoom îi cere să aprobe intrarea altora în video-call. Auzise zvonuri despre oameni care făceau rost de link și intrau aiurea, așa că nu voia să aibă și grija trollilor.

Ce nu poate face totuși nici pe Zoom la Teoria și Practica Editării e să le ducă masteranzilor ediții speciale de beletristică, teorie literară, memorialistică, pe care să le dea din mână în mână prin sală. Le mai fotografiază pe cele din biblioteca personală și le trimite pe WhatsApp, dar nu e chiar același lucru.

Dacă tatălui ei îi lipsește interacțiunea din fața clasei, Sonia se bucură încă de micile revelații pe care i le-a adus pandemia. I se pare mai simplu să se organizeze acum cu prietenii – dispar deciziile despre locul de întâlnire, dispare și drumul în sine, și parcă-i vede mai des. „Plus că o întâlnire online poate să dureze și 30 de minute. O ieșire consumă patru ore cu tot cu drum, îmbrăcat, machiat.”

Într-unul din grupurile de prieteni care se numește „show must go on” (cu cei care urmează să se mute din țară), obiectivul e să vină fiecare cu o propunere de ce pot face împreună online. Cu ei a jucat Țomapant într-o seară, dar și Fibbage, un fel de trivia de petrecere, pe care îl jucau pe TV când mergeau în vizite. „N-am simțit că s-a pierdut din experiența reală.”

Ce-i lipsește însă e drumul spre birou, alea 45 de minute în care nu putea decât să se relaxeze – să se uite pe geam, pe drum, pe TikTok. „Acum tot timpul simt că aș putea să fac ceva mai deștept cu timpul meu. Mi se pare că e și o presiune de la toți oamenii ăia care zic «n-am nimic de făcut, așa că azi am învățat să croșetez».”

Adevărul e însă că cei mai mulți dintre noi nu prea suntem în stare să învățăm lucruri noi în criză, spune Flavia Cardaș, psihoterapeută stabilită în Danemarca și voluntar la o linie de consiliere psihologică. Crede, în schimb, că pandemia ne oferă oportunitatea de-a analiza importanța conexiunii.

„Avem șansa să conștientizăm ce loc sau rol au relațiile cu ceilalți și să acordăm mai multă (sau mai puțină) importanță acestora. Pentru că poate unii dintre noi aveam tendința să evităm să fim singuri și să folosim interacțiunile sociale pentru a fugi de ceea ce se întâmplă în interior.”

Ca să-i ajute pe oameni să se conecteze cu ei înșiși, a pornit pe 27 martie Trezire cu dans (online), un eveniment de 30 de minute care se întâmplă de luni până vineri pe Zoom, unde poate intra oricine. Prima sesiune s-a întâmplat cu 7 oameni, apoi 8, apoi 13, unii recurenți.

După salutul de bună dimineața, Flavia ne roagă să fim blânzi cu corpurile noastre, „să le mulțumim pentru tot ce fac pentru noi zilele astea”. Începe o muzică lentă, fără versuri, dar cu ciripit de păsărele, de parcă s-au deschis deodată cinci ferestre în mijloc de luminiș. Fiecare se întinde, se rotește, se plimbă prin ecran. Uneori se vede doar un braț unduindu-se în partea dreaptă, alteori niște genunchi care ajung vioi la piept.

Fiecare piesă e o etapă. Ritmul se întețește, iar muzica ne ghidează. Încep piruetele și mâinile se ridică în aer. Unele, că suntem numai femei acum, simt să închidă ochii și să întindă capul pe spate, în voia muzicii, altele să privească la ecran. „Fiți atente la exterior – în jurul vostru, cu cine dansați – și apoi în interior – la ce vă spune corpul.”

„Mă bucur mult că am dansat împreună”, spune Flavia la final. „Ne vedem mâine!”

„De ce nu mai putem sta?”, întreabă una dintre cele două fetițe de pe ecran.

„În fiecare zi câte puțin”, îi răspunde Flavia.

A știut că e bine ce face când feedback-ul a venit necerut: cineva i-a spus că avea genunchii blocați și nici nu realizase, altcineva i-a scris că și-a dat seama cât de critică a fost cu propriul corp toată viața. Pentru că oamenii au mai puține ancore în perioada asta, conexiunea cu experiențele similare ale altora îi ajută să normalizeze ce trăiesc.

Dacă există un lucru bun pe care pandemia l-a adus, acela e înțelegerea faptului că avem nevoie să simțim că nu suntem singuri, că aparținem unui grup – poate și mai mult atunci când trăim momente triste. O dovadă este Lumea lui Vintilă, un grup de Facebook ca un priveghi online pentru Vintilă Mihăilescu, poate cel mai iubit antropolog și profesor, care i-a învățat pe mulți să vadă antropologia ca pe „exercițiul zilnic de a nu-l disprețui pe celălalt”.

Ideea i-a venit antropologului Bogdan Iancu, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi, după ce a redescoperit o „pastilă” a profesorului din 2008, despre moartea online: „«priveghiurile online» (pe care nu ştiu să le numesc deocamdată altfel, dar care sînt deja cu totul altceva) pot fi citite şi ca prime semne ale unui soi de resocializare, de readucere a morţii în comunitate”.

Sute de oameni au împărtășit – cuvântul preferat al profesorului – povești despre privilegiul de a-i fi fost studenți, despre cum au învățat să nu meargă pe căi bătătorite, despre aroma de narghilea din biroul său de la Muzeul Țăranului Român. Au curs poze de la conferințe, de pe teren, din sate și din cârciumi, unde se legau cele mai înfocate discuții.

Pentru că starea de urgență n-a permis trecerea pe la capelă sau participarea la înmormântare, pe 24 martie la prânz fiecare a aprins o lumânare – lângă raftul cu cărți scrise de el, pe biroul de lucru, lângă o fereastră cu vedere la cer.

„Să îl petrecem cum se cuvine, în vremuri care nu se cuvin.”, a scris Bogdan Iancu pe grup.

Asta e ce facem acum. După ce experimentăm cu tot ce poate fi mutat sau încercat online, probabil vom intra și într-o perioadă de filtrare și reset. „Ai nevoie și să te uiți la un lucru și să te întrebi, ăsta merită mutat în online?”, întreabă Diana Ghindă. „Mai are sens în noua realitate? Pentru cine?”

Poate că s-a strecurat și niște zgomot în spațiul în care oamenii se adună să împărtășească cu alții. Poate că ne va crește dependența de tehnologie sau, din contră, vom aprecia mai mult contactul uman. Poate vom face exces de Zoom și ne vom întoarce la digital detox. Suntem însă abia la început. Câte o să păstrăm din toate noile obiceiuri, o să ne dăm seama pe parcurs.

---

Deschiderea articolului în varianta de mobil e o ilustrație de Paula Rusu. Deschiderea pe desktop e un clip video de la aniversarea online a colegei noastre Anca Țenea. Iar aici ai un mic cadou din partea echipei DoR, căci și noi ne-am mutat de o lună încoace ședințele pe Zoom. Aici recităm poezia asamblată de Silvia Grădinaru din răspunsurile primite de la cititori într-un takeover pe Instagram. Se numește „O zi întreagă, când pandemia va trece”.

---