Profesorul care predă moralitate

În loc de stemă și icoană, șapte litere colorate din carton tronează deasupra tablei într-o clasă de a IX-a de la Liceul Teoretic „Jean Monnet” din București. „Welcome”, un cuvânt cât o deviză pentru ce ar trebuie să fie școala românească. Când profesorul de logică intră în clasă, adună doi-trei elevi de pe hol. „Bună ziua, domnu’”, îi spun care cum apucă și zarva îl cuprinde și pe el, nevoit să facă liniște și cu vorba, și cu palma pe catedră.

Alexandru Mircea Fioșoiu are 27 de ani, e doctorand în anul III și profesor de logică și filosofie la Colegiul Tehnic „Mihai Bravu”, un liceu modest dintr-un cartier fără pretenții din Sectorul 3, și la Liceul Teoretic „Jean Monnet”, situat într-unul dintre cele mai bogate cartiere ale Capitalei, frecventat de copiii multor politicieni și oameni de afaceri. Are prieteni care-l ironizează – așa antimaterialist cum se prezintă, a ajuns tocmai la Monnet, „un liceu de copii de bani gata”. Fioșoiu le răspunde cu umor – „mă simt ca Aristotel pentru Alexandru cel Mare” – și recunoaște că s-a îndrăgostit de Monnet, aici a avut prima lui oră.

În timp ce elevii de-a IX-a fac exerciții câte trei, pe grupe, el se plimbă printre ei ușor aplecat în față, cu mâinile la spate. E în al treilea an de predare și deja a înființat un club de dezbatere, iar anul acesta va preda și patru ore din opționalul de „Dezbatere, oratorie și retorică” la clasa a XI-a și a XII-a. Spune că se gândește să înceapă chiar cu Retorica lui Aristotel, să îi îndrume pe elevi pe o cale mai filosofică. „Nu mă mulțumește că știu logică, vreau mai mult, vreau să-i fac morali.”

Nu știam dacă neapărat de filosofie, dar aveam de mic ideea asta de a fi profesor, de a-i ajuta pe ceilalți. Nefiind un elev extraordinar, mi-am dat seama cât de importantă e educația pentru oameni. Am realizat că petrec șase-șapte ore la școală și că profesorii sunt modele de urmat. Și ăia buni – care se chinuie foarte mult, vin cu materiale de acasă, se apucă și desenează, rup foi, fac inimioare, draci, laci, numai ca să le placă elevilor –, și ăia care reprezintă modele negative, te uiți la ei și știi ce să nu faci. Eu am avut experiența ambilor.

Primul lucru care m-a șocat, mie plăcându-mi filosofia la nebunie, a fost că nu mă așteptam să fiu nevoit să-i justific utilitatea. Chiar anul trecut am avut o elevă la Colegiul Tehnic care voia să dea la Drept. M-a întrebat, în timp ce făceam dilema trenului* cu ei, la ce îi folosește chestia asta, că pe ea o interesează legile, nu ghicitorile abstracte cu trenuri. Așa că i-am explicat distincția dintre lege și morală, în sensul că unele legi nu au fost morale de-a lungul vremii, vezi sclavia care a fost legală o vreme, vezi Hitler care a făcut și el niște lucruri imorale, dar nu și ilegale.

Mie mi se pare crucială filosofia. Pentru că în viață nu trebuie doar să exiști, ci să și trăiești, să ai componenta asta meditativă. Asta încerc să le insuflu.

La Colegiul Tehnic „Mihai Bravu” eu predau și la clasele de seral. Acolo nu sunt oameni care vin la școală de bunăvoie, nu sunt îndrăgostiți de școală care au pierdut trenul dar acum vor să urce. Sunt cei care vor să se înscrie în armată și au nevoie de zece clase, ori vor să se facă șoferi de TIR și le trebuie mai mult. Să stai să le predai silogismul… e ca și cum le-ai vorbi altă limbă. În prima zi le-am prezentat raționamente simple: „Dacă plouă, îmi iau umbrela. Plouă, deci…” „Deci ce, domn’ profesor?” îmi spun. Am început să fac exerciții simple de logică cu ei, cum ar fi libra puzzles, unde ți se dă o pagină de informații, unele mai ușoare, altele mai grele, iar în funcție de datele pe care le ai și deducțiile logice pe care le faci vezi cine are acvariul de pești sau cine e hoțul sau cine a furat mașina. 

În primul an chiar am încercat să fiu un profesor de seminar, dar nu mi-am dat seama că premisele de la care plecam erau greșite: la facultate lumea își dorește să vină la școală, la liceu – mai ales tehnic, unde mulți copii nu vin și au situații materiale și familiale destul de proaste – nu prea, și trebuie să te faci cumva plăcut. Mă ajută faptul că sunt, într-un fel, miștocar. În sensul că folosesc niște exemple mai cretine câteodată, de genul: „Toate persoanele dispărute sunt moarte; Elodia e dispărută; deci Elodia e moartă”; sau „Niciun gândac nu este pantof” sau „Toate pufoșeniile sunt roz”.

Mă bucur și când îi văd așa extenuați după oră. Am la ora de filosofie la Mihai Bravu un elev care-mi zice: „Băi profu’, mie-mi place ce faci, dar mă doare capul”. Și e cel mai bun compliment pe care ți-l poate da cineva, pentru că asta înseamnă că și-a folosit capul.

Eu le-am spus de la început că pot mânca la mine la oră, și nu pentru a câștiga popularitate. Mi se pare o chestie de bază – ți-e foame, doar nu o să stai acolo să suferi. Și asta cu ridicatul mâinii, le spun că nu e nevoie să ridice mâna, doar să aștepte să termine colegul. La început chiar am avut o aversiune față de lucrurile astea, apoi mi-am dat seama că își au și ele rostul puțin. Pentru că ei înțeleg respectul mai degrabă prin aspectul lui formal, de genul vin la oră, mă ridic că vine proful sau cer voie la baie, nu prin a fi atent la oră sau a încerca să înțeleg.

Aș vrea să am o clasă de dirigenție, să le arăt că nu e OK să fure idei sau altceva, nu e OK să copieze chiar dacă nu știu nimic – să fiu mai aproape de ei și să îi modelez cumva. Pentru că una dintre probleme e cum să-ți predai materia ca să ajungi să faci performanță, dar să nu abandonezi componenta asta umană, să îi asculți, să încerci să-i ajuți.

După ce i-am dat notă mică pentru că nu învățase la test, un elev a încercat să mă mituiască cumva, întrebându-mă dacă nu vreau să fac meditații cu el. Și i-am zis că nu, fac tot ce trebuie la școală și tot acolo pot să-i explic ce nu înțelege, unde ar avea nevoie de ajutor. Dacă am intrat în învățământ e clar că nu banii mă interesează. I-am zis să vină la clubul de dezbatere, unde putem să stăm și după cele două ore să facem exerciții, gratis. Le-am zis mai multor elevi, dar poate au impresia că dacă e gratuit se diminuează calitatea.

Planul meu e să aduc și filosofia pentru copii ca opțional în clasa a III-a. Dar aștept să mai cimentez un pic terenul, nu vreau să creadă că le fac doar pentru a obține ore în plus. Iar aici prima barieră e că trebuie să-i convingi că filosofia nu se face stând în turnul de fildeș. Poate că unii profesori sau părinți au fost traumatizați pe la filosofie ori n-au făcut, când aud de filosofie au impresia că e o chestie super obscură, mistică, așa că trebuie să-i conving că e utilă.

Cred că să fii un profesor bun înseamnă în primul rând să îți știi materia, să fii în stare să o predai astfel încât să o înțeleagă elevul. Pentru că poți să fii un om foarte inteligent, poți să știi materia cu desăvârșire, dacă elevul spune că nu înțelege, iar el a fost atent, e o mare problemă. Trebuie să vorbești pe limba lor. Nespunând că eu sunt unul, cred că un profesor bun trebuie să-și facă treaba cu plăcere, nu doar ca să-și încaseze salariul sau pentru că nu a avut alte posibilități în viață.

Eu mă consider un om foarte fericit că mă duc la ore mereu cu zâmbetul pe buze. Doar când îi aud că spun „Domnu’, îmi place logica, vreau să dau logică la Bac” sau „Sunteți super, de ce nu facem și anul viitor, nu puteți să ne predați tot dumneavoastră?” și faptul că pot să mă duc în fața lor și să fac o glumă știind că ei vor râde și nu se vor simți ofensați, că și ei vor face o glumă cu mine, nu de mine sau între ei – mie mi se pare formidabil.

* Un tren rulează scăpat total de sub control. În calea sa se află cinci oameni care au fost legaţi de şină de un răufăcător. Din fericire, există un macaz şi o linie ocolitoare, dar pe care e un alt om legat de şină. Ştii că numai de tine depinde soarta acestor oameni. Vei schimba macazul? Dacă nu faci nimic, trenul va ucide cinci persoane. Dacă schimbi macazul, va ucide una şi cinci vor fi salvate. E moral să ucizi o persoană pentru a salva cinci?

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.