Școala de sprijin

Sunt mama unui băiat de 12 ani, astăzi elev în clasa a VI-a, diagnosticat cu ADHD (tulburare hiperactivă cu deficit de atenție) și deținătorul unui certificat de orientare școlară pentru cerințe educaționale speciale (CES). CES este un acronim rece care se referă la o lipsă, un neajuns, o incapacitate sau chiar o dizabilitate. Atunci când CES apare în relație cu propriul copil, devine dureros, rușinos pe alocuri, în orice caz ceva despre care nu vrei să vorbești la socializare în parc, cu mămicile. Cerințe educaționale speciale este o etichetă necesară pentru integrarea în școlile de masă a copiilor cu limitări determinate de boli precum ADHD, autism și altele. Copiii care nu țin pasul cu clasa, care scriu mai încet, gândesc mai lent, se agită mai mult, se exprimă mai bine verbal decât în scris, citesc cu dificultate, calculează ca și când ar traversa Everestul, copiii cu retard ușor, cu un coeficient de inteligență mai mic, cu discalculie, cu dislexie, cu disgrafie, se adăpostesc sub umbrela CES și sunt sprijiniți de stat, prin lege, în parcursul lor școlar. Teoretic.

Fiul meu s-a adăpostit sub CES în clasa I.

Deși suntem niște părinți informați, conectați, educați, care trăim în Capitală și avem ceva resurse, am aflat despre CES abia la clasa I.

Știam că are un retard ușor, cauzat de lipsurile din primii ani de viață. (Noi l-am adoptat la trei ani și jumătate, când nu verbaliza pentru că nimeni nu vorbise cu el. Lucram acasă, în privat, cu un logoped.) Clasa pregătitoare a fost un an de iad și toți am ieșit mutilați din asta. El nu a învățat nimic (alfabetul, cifrele), eu m-am ales cu primele atacuri de panică, soțul, pentru a face față situației, a decis că nu este nimic în neregulă cu copilul, este doar răsfățat iar școala prea exigentă. În acest timp, părinții celorlalți copii, mobilizați de o învățătoare depășită de situație, ne cereau să ne luăm handicapatul și să plecăm din școală.

Toți eram victime. Într-un sistem fără mijloace reale de sprijin, a fost greu pentru învățătoare, a fost greu pentru fiul nostru și a fost greu pentru părinții celorlalți copii, pentru că nu înțelegeau ce ni se întâmplă.

Un an mai târziu, învățătoarea își dădea demisia din învățământ iar majoritatea copiilor fuseseră mutați de către părinți care încotro.

Logopedul privat a fost cel care, când a apărut eșecul școlar, ne-a condus la textul de lege, ne-a ajutat cu informații și ne-a spus despre Centrul Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională (CMBRAE), o instituție subordonată Ministerului Educației Naționale și coordonată de Inspectoratul Școlar.

Noi am solicitat, în scris, cu număr de înregistrare, o soluție din partea conducerii școlii, făcând apel la dreptul constituțional al fiului nostru pentru a fi educat. Conducerea școlii ne-a consiliat și sprijinit. Fiul a fost mutat la o învățătoare pregătită să facă față nevoilor lui. Apoi, ne-am îndreptat către CMBRAE pentru a obține un certificat de CES care aduce cu sine dreptul la un profesor de sprijin și o programă adaptată. Teoretic.

Am evaluat atunci copilul la un psiholog, iar după patru ședințe și 700 de lei cheltuiți am avut un document. (O astfel de evaluare este astăzi obligatorie, pe atunci nu era.) Apoi, cu trimitere de la medicul de familie, am mers la un psihiatru pentru o altă evaluare, de unde am obținut un certificat medical cu diagnosticul ADHD. Înarmați cu dosarul necesar, am făcut o programare la CMBRAE. După o lună, am mers să ridicăm certificatul de CES și l-am dus chiar noi la școală, altfel ar fi ajuns mult mai târziu. Era necesar urgent pentru a avea cadrul legal pentru „tratamentul special” de care beneficia fiul nostru (clemență față de agitația lui permanentă, ridicatul din bancă, plimbatul prin clasă în timpul orei etc). Trebuia înarmată învățătoarea cu instrumente în gestionarea relației cu ceilalți părinți. Eram hotărâți să nu mai ajungem în situația din anul școlar precedent.

Pe baza acestui certificat de CES, școala specială din proximitate alocă un profesor de sprijin elevului respectiv.

Pentru ca să aibă efect, ar fi necesar un profesor la un elev. Dar un profesor de sprijin itinerant are ca normă didactică 8-12 elevi, pe care cel mai adesea o depășește. În fapt, are două-trei școli arondate și copii cu vârste școlare diferite.

Pentru un elev, statul alocă 4 ore/săptămână din partea unui profesor de sprijin itinerant. Asta înseamnă că, în practică, un profesor lucrează simultan cu mai mulți elevi, de vârste școlare diferite, cu nevoi diferite. Fiul nostru lucra, în clasa I, în bibliotecă, unde era vânzoleală, alături de elevi de clasa a III-a, a IV-a și chiar a VII-a. Când ai deficiență de atenție, asta nu ajută la nimic.

Profesorul de sprijin trebuie să întocmească programa individual adaptată (PIP) pentru fiecare elev cu CES în parte, pentru materiile de bază (română și matematică, în clasele primare). La noi, profesorul de sprijin a apărut în școală la trei luni după certificat, iar programa adaptată, la încă trei luni distanță, adică spre finalul anului școlar. Asta în clasa I. Apoi, în anii ce au urmat, s-au schimbat cam doi-trei profesori de sprijin pe an. Fiecare venea, evalua și apoi dispărea. Nu ajungeam să vedem programa adaptată sau vreun raport de progres. Nici direcțiunea și nici învățătoarea nu erau informați în legătură cu aceste schimbări. De fapt, școala nu poate verifica activitatea profesorului itinerant și nu are dreptul să-i solicite nimic.

În situația dată, noi am făcut front comun cu învățătoarea. Ne-am sfătuit și am decis împreună ce ne propunem în materie de achiziții pe un an școlar. Trei adulți și un copil am pornit pe acest drum al școlii primare. Eu nu am lipsit de la nicio ședință cu părinții, ba am fost prezentă în școală săptămânal. M-am oferit să sprijin cu ce puteam și știam, ba cu niște activități extra curriculare în Săptămâna Altfel (grație ajutorului dat de colegi din alte ONG-uri), ba cu sprijin pentru cabinetul de consiliere, ba cu niște traininguri pentru profesori. Astfel, am oferit tuturor elevilor din același an de studiu cu fiul meu cursuri de educație pentru sănătate, ateliere de creație, atelier despre drepturi și obligații cetățenești, cursuri de prim ajutor, ateliere despre discriminare. În fiecare an. La solicitarea consilierului școlar, am ghidat elevi ai școlii, pentru care nu existau resurse, către servicii gratuite de consiliere psihologică. Profesorilor le-am oferit, din poziția de conducere pe care o ocupam atunci într-o organizație, cursuri gratuite anti-discriminare. Am fost prezentă și activă în relația cu școala pentru că mi-am dorit un parteneriat real, în care eu să ofer ceva iar școala să facă eforturi pentru integrarea fiului meu. M-am poziționat ca o resursă, ca un părinte intelectual activ, stăpân pe sine și pe legislație. Am făcut asta pentru că am putut, pentru că nu am fost singură în demersul meu și am avut mereu oameni care m-au sprijint.

Nu știu ce m-aș fi făcut dacă eram o mamă singură, fără școală și fără serviciu dintr-un sat uitat de lume. Nu știu cu ce bani ajungeam la oraș la psihiatru, la psiholog, la CJRAE. Nu știu ce m-aș fi făcut dacă nu știam să citesc, dacă nu aveam acces la apă, să mă spăl și să miros frumos la întâlnirile de la școală, dacă îmi era rușine de Doamna și consideram că e rușinos să ai CES și refuzam evaluarea copilului pentru că teama de stigmat era mai mare decât dorința ca fiul meu să treacă clasa.

Pentru că certificatul de CES obligă cadrele didactice la efort suplimentar și copiii nu pot fi lăsați corigenți cu una, cu două.

Pentru noi au fost patru ani de școală primară cu suișuri și coborâșuri. Doamna l-a iubit, l-a valorizat, l-a integrat fără ca ceilalți copii să fie conștienți de limitările lui. A fost un efort fantastic de ambele părți ale baricadei. Incapacitatea de a ține pasul cu ceilalți naște frustare. Fiul simțea că e diferit și ne spunea des că el nu e la fel de deștept ca ceilalți copii. Pentru că vedea că nu face progrese școlare, nu înțelegea de ce mai merge la școală și uneori refuza. Alteori devenea furios la clasă. Ne înțelesesem cu doamna ca atunci când îl simte că devine furios să-i distragă atenția și să-l pună să șteargă tabla sau să-l trimită cu o sarcină la cancelarie sau la secretariat. Asta a funcționat. În cele mai negre zile, fiul meu mergea la cabinetul de consiliere, unde se liniștea, pentru că era iubit și valorizat. Toate pârghiile existente în școală au fost puse în mișcare în slujba integrării lui și a progresului școlar. Copiii cu deficiențe de atenție nu aud de la distanță, deci e inutil să țipi la ei, nu se pot concentra cu ochii în ceafa elevului din față și de aceea trebuie să stea mereu în prima bancă.

Noi nu am mituit pe nimeni, nu ne-am rugat de nimeni, nu ne-am certat cu nimeni. Am solicitat, mereu în scris, cu număr de înregistrare, mereu demn, dar ne-am și înarmat.

Ne-am evaluat, în privat, anual, fiul la un psiholog. Mereu altul pentru a avea o opinie corectă. Am strâns la dosar evaluări psihologice care demonstrau că fiul meu are profilul necesar pentru școala de masă, că nu e agresiv ci doar reactiv dintr-o extremă sensibilitate. Am cerut referințe scrise de la cursurile de cercetășie, de la cursurile de chitară și în general am pus la dosar toate hârtiile care documentau integrarea lui în colective, de orice tip. Mă temeam mereu de ceilalți părinți. Îmi umbla prin cap, ca un ecou, replica unei mame, spusă prin scrâșnet de dinți: „luați-vă handicapatul și plecați din școală”. Eram hotărâtă ca nimeni niciodată să nu mai îndrăznească să gândească asta.

Am făcut slalom printre cariera mea profesională, obligațiile familiale, nevoile școlii și nevoile fiului meu. Progresul s-a arătat lent, uneori deloc. În patru ani am plâns mult. Uneori singură, alteori pe umărul soțului sau al învățătoarei. Am absolvit școala primară în depresie, și eu și fiul meu. Cu evaluarea psihologică în mână m-am prezentat în cabinetul directorului și am cerut ajutorul. Venea clasa a V-a, cu teze și profesori la fiecare materie, iar fiul nu credea că va face față. Credea că va rămâne repetent pentru că tezele sunt niște munți de netraversat. Cu cerere, număr de înregistrare și dosar complet ne-am adresat formal școlii. Apoi, în prima lună, m-am întâlnit cu fiecare profesor în parte, i-am înmânat un dosar și i-am recitat în 10 minute povestea fiului. Niciunul nu a plecat de la întâlnire fără o lacrimă și promisiunea că vom lucra împreună la succesul lui școlar. Eu cred în promisiunea lor, dar asta nu mă face să încetez să veghez, să mă tem și să mă înarmez cu dosare.

Copii cu CES beneficiază și de drepturi bănești – alocația de hrană precum și drepturile la îmbrăcăminte, încălțăminte, materiale igienico-sanitare –, dar și ele trebuie solicitate în scris, cu număr de înregistrare, iar și iar, pentru că vin greu. Scriu des la primărie pentru că nu trimite banii către școală. Scriu și la Minister, atunci când primăria dă vina pe el. Scriu pentru că știu să scriu, nu mă tem și știu la ce m-am înhămat. Dau modele de scrisori și părinților care-mi cer ajutorul.

Fiul meu își dorește să fie tătic atunci când va fi mare. Acum știe că asta nu e o meserie de la care primești salariu dar tot tătic vrea să se facă. Eu îmi doresc ca el să traverseze anii de școală fără depresii și să devină independent și acceptat. Speranța mea secretă este să-l iubească și pe el o fată și să lucreze ceva legat de animale sau de copii, pentru că e un om foarte bun, empatic, preocupat de ceilalți și iubitor de oameni și de animale.

Până atunci, am ales să trăiesc în pași. Acum vreau să treacă clasa și să-l duc până la clasa a VIII-a, dar nu oricum, ci pe meritul lui. Să fie cinciul lui curat.

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.