Bucureșteanul: Transvulcanicii

Patru prieteni, 16 zimbri și ultramaraton pe o insulă.

La 7 jumate, razele dimineții de sfârșit de aprilie se întind încă alene printre copacii din parcul Titan, pe deasupra lacului. La ora asta, aleile sunt ale mașinilor de curățenie, ale proprietarilor de câini și ale alergătorilor.

Andrei Mîță, în pantaloni scurți, bluză de trening albastră și șapcă neagră, urcă și coboară în fugă un delușor cu înclinație de vreo 25 de grade, conturând un oval de 40-45 de secunde în jurul unei scări. Scrâșnetul fin al pământului de sub adidașii lui se împletește cu sunetele zecilor de antrenamente matinale de pe malul lacului: suflul pronunțat al unui bărbat în vârstă, galopul unui tip în colanți și tricou mulat, vocea aplicațiilor mobile: „8 miles. Average pace, one hundred…”. Andrei își continuă urcările și coborârile, zdravăn pe picioare, neîncetinind vizibil ritmul nici măcar după primele 20 de ture.

Stă la cinci minute de parc și, de când aleargă la maratoane montane, nu mai are timp de lenevit înainte să se ducă la birou, la Oracle: se trezește pe la 6, 6 jumătate, își plimbă cei doi câini, îi duce acasă, merge la antrenament. De obicei, dă 3-4 ture de parc, cât să se strângă 8-10 kilometri. Urcările și coborârile de azi nu-i sunt foarte folositoare – ar avea nevoie să simuleze o urcare constantă de 1 km – dar sunt maximul de alergare în pantă de care poate avea parte în București. „Mă învârt pe dealuri mici ca un hamster”.

Andrei se pregătește de Transvulcania, una din cele mai importante competiții de alergare din Spania, care are loc pe 9 mai în La Palma, Insulele Canare, și unde participă anual maratoniști celebri, precum multiplul campion Kílian Jornet Burgada. Andrei s-a înscris împreună cu trei prieteni: Vali, Sergiu și Ioana – băieții vor alerga ultramaratoane (73.3 km), iar Ioana, maraton (44.3km). Pentru toți, e prima participare la o competiție din străinătate. Și, pentru toți, dorința de a alerga asemenea distanțe a venit alergând.

Valentin Borș, programator IT, era într-un teambuilding în Piatra Craiului când un coleg i-a spus că există „niște ființe mitice care aleargă pe munte”. Nu l-a crezut, dar a promis mai în glumă, mai în serios, că dacă există o competiție montană, se va duce și el. Un an mai târziu, în 2011, s-a înscris la Maratonul Piatra Craiului și l-a convins pe Sergiu Blidea, un fost coleg de muncă cu care se știe de prin 2007, să i se alăture.

Sergiu, care acum e curier pe bicicletă, mai participase la o competiție de mountain bike. Maximul de alergare pe care-l făcea Vali erau 2-3 kilometri prin Parcul Circului, cât să transpire un pic odată la câteva zile. „Am făcut absolut toate greșelile posibile,” spune el despre primul lor maraton. Sergiu a avut dureri groaznice și a terminat competiția cu jumătate de picior despielițat, pentru că nu-și luase încălțări cu un număr mai mare, așa cum ar trebui. Vali a rămas fără apă vreo 10 km, pe porțiunea cea mai grea, și a trebuit să ceară de la alți concurenți. A terminat printre ultimii din cei 300, dar a terminat și abia își luase avânt. „Cu toate că tot drumul eram: n-o să mai fac asta never ever, am ajuns, am trecut finishul, m-am calmat un pic și mi-am dat seama că trebuie să mai fac asta, că e foarte tare.”

Treptat, și-au făcut temele: și-au luat haine tehnice (spre deosebire de cele din bumbac care rețin umezeala și se lipesc de corp, cele tehnice se usucă repede și elimină frecarea), și-au găsit pantofii potriviți, au început să se antreneze constant, și-au schimbat și modul de viață: „Nu mai ieși la bere la fel de des, îți schimbi alimentația, renunți la multe lucruri care-ți dai seama că sunt nocive pentru tine.” Anturajul nu a trebuit să și-l schimbe, spun ei, pentru că tot mai mulți prieteni de-ai lor s-au apucat în ultima vreme de alergat.

Andrei și Vali au amândoi 28 de ani și se știu din gimnaziu. Andrei a făcut mult sport în copilărie, la Bârlad, dar după primul an de facultate, a devenit omul ăla care bagă Mc și KFC la job și-și încheie seara la cămin, bând cu băieții. Într-o dimineață în care a trebuit să se așeze ca să-și poată încheia șireturile, a decis că trebuie să facă ceva. Așa că anul trecut, în ianuarie, s-a apucat de alergat, cu planul ca în toamnă să alerge primul lui semimaraton. N-a fost să fie, pentru că Vali, la o bere, i-a deturnat ușor planul. „Am băut, am promis că mă înscriu și a doua zi m-am înscris la primul maraton pe munte, care era în patru luni.”

Ioana Bîrdu, copywriter și fotograf, l-a însoțit pe Vali la câteva competiții ca suporter, și atmosfera de acolo, fotografii, talăngile de încurajare, bucuria generală i-au făcut poftă să încerce și ea. La primul ei semimaraton, Hercules în iunie 2014, a terminat a 20-a.

Dorința de a alerga e strâns legată pentru ei de finalități și (auto)depășiri. „În viață, ca să poți să trăiești,” spune Sergiu „ai nevoie de un scop. Dacă nu ai un țel, devii trist și nu mai ai pentru ce trăi. Când ești la maraton, ești fericit, pentru că ai un scop. Acel scop e acolo, poți să-l atingi, este clar, este în fața ta. Scopul tău este să termini. Și până când termini, un alt scop este să te depășești pe tine ca timp. Minunat e că pentru a te depăși pe tine trebuie să-l depășești pe cel din fața ta.”

Are legătură și cu Zidul, un bau-bau al alergătorilor de cursă lungă, care se spune că le taie calea după 30 de km și care-i face pe mulți să renunțe. Pe Andrei, primul Zid l-a prins la Moeciu, pe urcare, în vârful muntelui. Era frig, tricoul de bumbac pe care se încăpățânase să-l poarte era fleașcă. S-a oprit, a băut un ceai cald, și-a pus pe el o bluză tehnică pe care i-o dăduse Sergiu, a stat jos vreun sfert de oră, apoi a început să meargă: un kilometru, doi, trei. Are legătură cu momentul în care descoperi că poți să treci prin zid. Că atunci când simți că nu mai poți, mai ai o groază de energie rămasă în corp, resurse pe care le accesezi doar dacă depășești pragul durerii. Și odată depășit, te bucuri de micile plăceri chimice, când serotonina și alte substanțe amplifică delirant senzațiile, când mirosul florilor de pe o pajiște te fac să vrei să-ți suni familia, să urli de fericire. „Eu devin de multe ori extatic pe coborâre,” spune Sergiu. „Îmi place să mă duc cât mai repede și-mi pierd complet controlul, țip, chiui.”

Toți preferă maratoanele montane celor pe asfalt, care li se par mai agresive pentru corp și mult mai monotone – oricât te-ai uita în spate față, stânga, dreapta, ajungi să te închizi în propria minte. Pe munte n-ai timp să te adâncești prea mult în gânduri, pentru că trebuie să știi unde calci. Și apoi sunt priveliștile: „Oricât de clișeu sună toate chestiile cu natura,” spune Ioana „e o stare de bine incredibilă.”

După vreo 11 maratoane prin țară, Vali își dorea să participe la un eveniment mare de afară. „Voiam să fac și eu o cursă cu greii.” Așa a descoperit Transvulcania și nu i-a luat mult să-i convingă și pe ceilalți să meargă, chiar dacă asta îi lăsa cu o gaură în buzunare.

Andrei, care a plătit primul înscrierea de 90 de euro, i-a convins să alăture participarea lor și susținerii unei cauze WWF, organizație în care crede și pentru care a alergat în 2014 două maratoane, la diferență de câteva ore. Cei patru nu fac caz de asta. Știu foarte bine că „nu ajuți pe nimeni dacă te duci pe munte și alergi”, dar s-au gândit că dacă tot le atrag atenția prietenilor cu realizările lor, pot cupla expunerea asta cu promovarea unei cauze și chiar cu strângerea de fonduri.

Alergăm pentru zimbri la Transvulcania promovează readucerea în sălbăticie a zimbrilor, dispăruți din munții României acum 200 de ani. WWF are în prezent în grijă 16 zimbri pe care, după o perioadă de aclimatizare în semi-libertate, intenționează să-i lase liberi, în speranța că ei vor popula pădurile în mod natural. Mesajul celor patru prieteni e simplu: Cu 10 lei, poți asigura hrana unui zimbru pe o zi. Dacă se strâng 5000 de lei, zimbrii vor avea mâncare pentru o lună.

Până una, alta, doar câteva zile îi despart pe alergători de Transvulcania. Andrei și Vali, care sunt la primul lor ultramaraton, și-au luat adidași pentru alergări mai lungi de 40 de km – mai comozi pe distanțe lungi, cu crampoane mai mici decât ale celor de maraton și foarte ușori. Sergiu face zilnic 50-100 de km pe bicicletă prin natura jobului, aleargă pe bandă înclinată la sală și boxează. Pentru prima oară de când aleargă, Andrei a adăugat proteine din zer pentru refacere musculară la shake-urile lui matinale cu fructe de pădure congelate. Săptămâna care începe va fi de carb-loading (cu exces de pizza, paste, cartofi) și water loading (Ioana încearcă să bea 2 litri pe zi, Vali, 4).

Dar niciunul nu știe cu adevărat ce-l așteaptă. Transvulcania l-a încercat din greu chiar și pe Kilian, care a leșinat spre sfârșitul cursei din 2012. Aici nu se mai aleargă 4-5 ore ca la maraton, ci peste 17. Vor fi 20 și ceva de grade pe insulă, dar Andrei a citit că alergătorii le resimt ca 40. N-ai umbră, n-ai pădure, unul din cinci alergători abandonează, de multe ori din cauza insolației. Diferența totală de nivel va fi de peste 8000 de metri.

Andrei nu știe ce se va întâmpla cu corpul lui dincolo de 44 de km de alergare, nu știe cum e al doilea Zid, despre care se spune că e groaznic. Dar n-are ezitări, își cunoaște resorturile. „Să văd dacă se poate. Asta e motivația nr.1 tot timpul. Și gloria de după. Să știi tu că ai făcut chestia aia și e suficient.”  ●

Urmărește-i pe Vali, Sergiu, Andrei și Ioana pe Facebook.