Mirajul celor opt clase

Cu vreo oră înainte să răsară soarele, Aurica Radu iese zgribulită din camera pe care o împarte cu doi nepoți și cu fiica de 38 de ani cu handicap sever. Ia o cană de apă dintr-o găleată din curte, cheamă un pui de pisică la căldură și intră în bucătărie. Pornește butelia, toarnă apa în ibricul de cafea și o lasă la fiert.

Îngenunchează și se roagă pentru toți cei șapte copii ai ei și pentru zecile de nepoți. Plânge pentru fiecare. Pentru cele două fiice ale ei care n-au școală deloc. Pentru cea rămasă în satul natal, Valea Plopilor, la câteva case distanță, care are șase copii și le cheltuie alocațiile la magazinul căruia sătenii îi spun „privatizare”. Vânzătoarea-i pune „plusuri peste plusuri” de vreme ce ea întinde mâna în care ține banii și întreabă „Cât am aici?”.

Pentru Gigi, băiatul ei de 22 ani care lucrează cu soția în Anglia, la un abator, în frig, și care îi trimite bani de lemne și de varză ca să pună la murat. Își amintește cum îl întindea pe pat să-l îmbrace și să-l încalțe înainte de școală, că avea șapte ani și-și punea stângul în dreptul. Plânge Aurica și de dorul lui Tamango, bărbatul care i-a schimbat viața la 17 ani, când a plecat de acasă cu el. Ea nu știa o boabă de romani, iar el a dus-o cu căruța, i-a dat fuste lungi și i-a făcut copii. Tamango a fost un muzicant care și-a găsit respect și recunoaștere în ultimii zece ani de viață, după ce a înregistrat jingle-urile Radio Guerrilla și a cântat cu mai multe formații, printre care Hara și Shukar Collective. S-a stins în 2012, după patru ani de stat mai mult la pat, doborât de mai multe accidente cerebrale.

„Prea multe probleme. Numai și numai probleme”, își spune Aurica deseori, dar nu poate să abandoneze de tot, căci plânge și pentru Claudia și Tamangaș, cei doi nepoți de 11 și 12 ani pe care trebuie să-i trezească, să-i îmbrace și să-i ducă la școală. I-a crescut de la unu și doi ani, de când Isaura, mama lor, a plecat din țară. Îi e dor și de Isaura, care acum crește un băiețel de un an în Anglia împreună cu un nou soț. Știe că fata are inima frântă că nu-și are toți copiii aproape.

Diminețile până se luminează sunt ale Auricăi, singură, cum nu o știe nimeni. Atunci își dă voie să se amărască. De la o vreme e tot mai obosită și nu doarme bine, se trezește uneori și din oră în oră. Parcă nu era așa de chinuită nici când Tamango era la pat și trebuia să-l spele, să-l îmbrace, să-i dea supă pasată și să-l plimbe cu căruciorul. Pe atunci era veselă, ca să-l înveselească pe el.

Aurica își șterge lacrimile, aprinde radioul pe Antena Satelor, își toarnă o ceașcă de cafea și-și aprinde țigara. „Haide fă, încoace!”, îi spune pisicii care miaună subțire. „Haide, fata mea!”, adaugă blând și zâmbește. Mereu o înveselesc pisicile. Ascultă vremea, ca să știe cum să îmbrace copiii. Ascultă informații despre ceaiuri din plante. Și mai lăcrimează la câte un cântec popular de dor.

---

Tamangaș, nepotul de 12 ani, poreclit așa după bunicul, pentru că i-a semănat de bebeluș la ochii negri și rotunzi, e primul care intră în bucătărie. De obicei se scoală la șase și mai stă în pat cu telefonul Samsung cu ecran spart primit de la mama. Se uită pe Facebook și pe TikTok în timp ce Claudia, sora mai mică cu un an, doarme dusă. Pe la șapte fără un sfert își pune blugi, un tricou cu mânecă scurtă și un hanorac, își face freza cu apă, se spală pe dinți și-și ia ghiozdanul.

În bucătărie, Aurica îl ia în primire.

― Ia să văd cum te-ai îmbrăcat! îi spune și-i trage fermoarul la hanorac.

Tamangaș își dă ochii peste cap.

― Mă, ia-ți geacă c-o să mori de frig!

― Nu-mi iau!

― Ia-ți că a zis și la radio că o să plouă.

― Mă iau eu după radio…

― Știe, maică, radio!

― Nu vreau, nu-mi place geaca aia. E mare.

― Mi-ai mâncat zilele! Pune geaca pe tine! E fudul ăsta, îmi spune râzând și se duce s-o trezească pe Claudia.

---

Am venit așa de devreme în casa lor pentru că mă simt în largul meu aici. În anii după ce a murit Tamango, despre care am scris în 2011, am tot vizitat-o pe Aurica, i-am dus fotografii și CD-uri și cărți de colorat pentru copii. În 2014, am rugat-o să-i înscrie pe Claudia și Tamangaș măcar un an la grădiniță. Le plăcea mult să deseneze și stăteau cu cariocile și creioanele ore în șir în timp ce noi adulții povesteam despre bunicul lor. La 6 ani, Claudia mă întreba ce vede în poze cam așa:

― So?

― O sirenă, îi răspundeam la poza cu Ariel.

― O Nicoleta, zicea ea, cu gândul la fiica cea mică a Auricăi.

Mă ruga s-o învăț să numere, să-i spun animalele. Repeta după mine în română și îmi traducea în romani. Era, ca toți copiii la vârsta aceea, un burete care voia să absoarbă tot. Tamangaș era mai timid și vorbea greu, dar se apleca cu multă liniște asupra cărților și nu mă scăpa din ochi când le citeam o poveste.

Pe măsură ce s-au apropiat de șapte și opt ani (vârstă pe care am aflat-o după ce ne-am uitat în certificatele de naștere, căci bunica nu știa când e ziua lor), am tot întrebat-o pe Aurica când îi dă la școală. Mi-a spus că i-ar da, dar n-are cu ce să-i îmbrace și din ce să le ia ghiozdane. Trăiau – atunci, ca și acum – din pensia de handicap sever a Marianei, fiica de 38 de ani, și din ajutorul social de 140 lei al Auricăi. I-am promis că le iau eu rechizite și-i îmbrac în fiecare toamnă, numai să-i înscrie. În vara aceea eram însărcinată cu primul meu copil și stăteam la povești în curtea din Valea Plopilor. Claudia mă îmbrățișa și mă mângâia, Tamangaș stătea mai rușinos și vorbea mai mult șoptit. L-am văzut că i-a spus ceva la ureche Auricăi, și ea mi-a tradus: „Auzi ce zice ăsta: mamo, o rogi tu pe Ana să mă boteze?”. M-am mirat și l-am întrebat dacă contează pentru el. A dat din cap plin de speranță. Aurica mi-a explicat că știa că sora lui a fost botezată de o artistă care îl întâlnise pe bunicul lor la un concert în Bruxelles. Lui Tamangaș i se părea că e mai prejos că el nu a fost botezat. Am zis OK și din 2015 îi sunt și nașă.

După insistențele bunicii, Tamangaș își pune geaca negru cu verde, nemulțumit, și pleacă spre șoseaua din Valea Plopilor, unde microbuzul școlar oprește la 7:15. Duce un ghiozdan greu, în care și-a îndesat toate cărțile și caietele, de frică să nu uite ceva. Anul acesta a trecut în clasa a V-a, spre disperarea Auricăi, care s-a rugat de învățătoare să-l mai lase repetent. Îi era teamă că o să-l arunce copiii de la etajul gimnaziului de la Ghimpați și o să-l piardă.

E aceeași teamă care a făcut-o să implore o altă învățătoare cu zece ani în urmă să-l lase repetent pe fiul ei cel mic, Gigi. Învățătoarea lui Tamangaș a spus însă că nu e de repetenție, așa că acum merge zilnic cu microbuzul școlar alături de alți copii din sat, majoritatea băieți. Ca el fac naveta vreo 10% dintre elevii de la școala cu clasele V-VIII din Ghimpați. Și tot ca el mai sunt 11% ai căror părinți au mai puțin de opt clase absolvite.

Vestea bună pentru Aurica a fost că școala cu etaj e în renovare, așa că elevii învață temporar într-o clădire doar cu parter, deci Tamangaș nu are de unde să cadă. Aici toți îi spun Fernando și parcă i se strânge stomacul de fiecare dată când își aude numele ăsta care nu-i place deloc. Însă neplăcerea cu numele nu-i știrbește pofta de mers. Ce l-o trage așa, Aurica nu știe. Îl bănuiește că și-a făcut vreo gagică, altfel de ce ar sări din pat cu noaptea în cap să nu care cumva să întârzie?

L-am întrebat și eu de ce crede că e importantă școala. Mi-a spus că vrea să învețe și să-și ia permisul.

Să fiu cineva în viață, să nu râdă lumea de mine, nașă.

E de fapt același lucru pe care li-l spune și Aurica: „Învățați, mă, să nu fiți amărâți, să aveți un viitor”. E conștientă că și ea și-a „stricat viitorul” după ce a plecat de la mama ei și s-a dus la noua soție a tatălui, care o scotea de la școală ca să aibă grijă de copii. Abia acum, la bătrânețe, se gândește că poate ar fi ajuns altcineva dacă ar fi mers la școală. Dar e un „altcineva” abstract; nu știe cum ar fi arătat o altă viață, dar îi place să creadă că ar fi fost cu mai puțină sărăcie și mai puține probleme.

---

În acești cinci ani de cumpărat rechizite și haine de școală pentru cei doi frați, am știut mereu că nu e suficient pentru „performanță școlară”. Dar a avea încălțămintea, ghiozdanul, manualele și gecile potrivite făceau diferența între a ieși sau nu din casă dimineața, a se simți sau nu mai prejos decât colegii lor – unii la fel de săraci, alții infinit mai bine mulțumită adulților plecați în străinătate.

Când au ajuns la școala din sat, Tamangaș și Claudia au fost speriați și s-au simțit străini. El a intrat direct în clasa I, pentru că avea deja opt ani, ea la clasa pregătitoare. Vorbeau foarte puțină română, iar în catalog aveau nume care nu însemnau nimic pentru ei: Radu Fernando și Radu Simona. Nu le spusese nimeni așa, nu le venea niciodată să răspundă prezent. Din fericire, învățătoarele le-au spus tot ca acasă. Doar desenele și lucrările au trebuit să învețe să le semneze cu acele identități străine.

Aurica i-a dus zilnic la școală și copiii au fost lăudați de toată lumea că sunt cuminți și respectuoși. După un an de școală, pe Aurica au numit-o președintă a comitetului de părinți și m-a sunat mândră. Mi-a spus că sunt mulți copii amărâți, că vin în papuci prin noroaie și zăpadă, și m-a întrebat cum ar putea să le cumpere tuturor încălțări.

Am rugat-o să facă o listă cu toți copiii care au nevoie de cizme și numărul pe care îl poartă, apoi mi-am rugat prietenii de pe Facebook să doneze. Pentru că s-au strâns mai mulți bani, am putut să cumpărăm 43 de perechi de ghete, 43 de perechi de mănuși și niște lădițe cu mandarine. Aurica i-a adunat pe toți la ea în curte și i-a încălțat. Erau atât de mulți pentru curtea mică vegheată de o statuie a lui Tamango din fibră de sticlă, încât s-au mai încurcat perechile. Aurica era mulțumită. Se gândea că dă de pomană pentru amintirea lui Tamango, despre care îmi povestise că mereu ducea plăpumi cu căruța pentru cei mai săraci. M-a întrebat ce-ar putea să mai facă, să-i ducă primăvara la teatru și la zoo, să mai vadă și copiii lumea?

Nu i-a mai dus niciunde de îndată ce i-au ieșit vorbe în sat: că nu a dat la toți, că n-au fost bune, că ghetele erau prea mici sau prea mari. S-a jurat atunci că nu mai face nimic, și nici nu a mai vrut să fie în comitetul de părinți. „E lumea prea rea și prea proastă, mă Ana”, mi-a spus după ce a plâns multe dimineți că au rușinat-o oamenii.

Copiii au continuat să meargă la școală, dar ceva s-a rupt în Aurica în iarna lui 2016. Nu s-a mai simțit apropiată de școală și și-a promis să o intereseze doar de nepoții ei.

În ultimii cinci ani, Tamangaș și Claudia au venit în București la zilele de naștere ale copiilor mei, uneori în vacanțe. Am făcut clătite și m-am rugat inutil de ei să nu mai dea cu mătura. Am fost împreună în parc și ne-am uimit când o doamnă de la o tarabă i-a spus Claudiei să ia mâna de pe jucării, că nu-s de furat.

Când am țipat la ea că sunt copiii mei și cum își permite să spună așa ceva, ne-a spus că nu a auzit Claudia bine. Cu obrajii arzând și-n pragul plânsului, Claudia m-a rugat să o cred. În satul lor nu o mai acuzase nimeni vreodată de așa ceva. Acasă a insistat să nu-mi fac griji, că ea nu pune mâna pe nimic. Învățase rapid cum stau lucrurile: românii te bănuiesc.

Amândoi copiii s-au mirat că fetița mea Alice, la patru ani, citește pe litere, numără și spune poezii. În schimb, ei se luptau cu puzzle-uri pentru preșcolari și cu fișe de activități cu forme geometrice pe care nu le recunoșteau. Le-am învățat împreună, dar vizitele lor la București de când au început școala le numărăm pe degetele de la două mâini. Un weekend în parc sau la bazin nu putea să suplinească faptul că citesc aproape exclusiv pe litere și nu știu tabla înmulțirii. În toți anii în care am scris despre sărăcie, am văzut studiu după studiu care vorbește despre decalajul pe care îl produce mediul în care cresc copiii. În primii trei ani, cei care cresc în familii sărace acumulează de patru ori mai puține cuvinte decât cei din clasa medie.

Odată ce ajung la școală, copiii ca Tamangaș și Claudia sunt în urma colegilor mai norocoși, iar educatorii ajung să-i trateze ca atare. Asta spun și cercetătorii români care au studiat segregarea în România. Copiii știu mai puțin, învățătorii n-au metode să-i sprijine să recupereze, ba mai mult, sunt și angajați temporar sau mai degrabă absenți din școlile sărace, scrie antropologul Simona Barbu într-un studiu recent al Centrului Român pentru Resurse Juridice. Toate astea se combină „cu o infrastructură slabă și lipsa de resurse materiale. Pe termen lung, copiilor romi le sunt negate șansele de a-și dezvolta stima de sine”.

Toamna asta am decis să văd ce se întâmplă la școală la Tamangaș și Claudia, în primul rând pentru că-i iubesc și simt că rămân tot mai în urmă. Am vrut să văd de ce se întâmplă asta, dacă școala e conștientă, dacă are vreun plan sau resurse pentru a umple golurile. În al doilea rând, în Valea Plopilor romii sunt majoritari și am vrut să înțeleg ce știe școala – care prin natura populației e segregată rezidențial – despre ce ar trebui să facă pentru incluziune, ce face și, ideal, ce și-ar dori să facă mai bine. Așa că am rugat-o pe Aurica să o întrebe pe învățătoarea Claudiei dacă mă primește la ore.

---

În camera încălzită cu lemne în care dorm cu toții vegheați de fotografii cu Tamango în concerte, Claudia se trezește mai greu. Parcă o doare burta, parcă tușește, parcă nu vrea. Aurica îi pipăie fruntea și-i spune că nu are nimic. Îi arată blugii și puloverul, peria de păr și periuța de dinți și o lasă să se îmbrace. Până e gata Claudia, îi face un sandviș cu salam și-i umple sticla cu apă. Unge cu săpun fermoarul unei geci roșii care nu se mai închide și-l testează mulțumită. Apoi îi împletește Claudiei o coadă groasă, lungă până la mijlocul spatelui.

„Aoleu, cubul!”, zice Claudia supărată. Îmi arată un cub multicolor de hârtie desfășurat. „L-am pictat de la copii, că eu n-aveam picturi să fac. Și trebuia să-l lipim, da’ n-am lipici. Astăzi iară cred că pictăm și nu am. O să cer dacă mi-or mai da.”

Aurica îi pune o căciulă și o conduce până la școala din sat unde și-a dus toți copiii și mulți dintre nepoți începând cu sfârșitul anilor ’70, când s-a stabilit aici cu Tamango. „Dă să-ți duc eu ghiozdanul”, îi spune și apucă de rucsacul roz cu prințese în care Claudia își ține toate cărțile și caietele.

O să-i spui doamnei să îți facă orar. Să nu le mai cari pe toate. Iei doar ce îți trebuie.

Școala e în capătul străzii Auricăi, la șosea. Pe drum, bunica salută puținii vecini pe care-i întâlnește. Satul i se pare tot mai pustiu, iar casa ei mică, pe acoperișul căreia s-a filmat videoclipul Malademna al Shukar Collective, e umbrită din toate părțile de construcții cu două-trei etaje, betoane uriașe cu porți masive de fier aurit. Sunt deja vreo zece ani de când, cum spune Aurica, „ne-a înnebunit Franța”. Mai toți din jurul ei, copii sau vecini, pleacă în străinătate și bagă tot ce strâng în casele-mamut care-i așteaptă pustii. Cine nu pleacă trăiește de azi pe mâine din muncit cu ziua sau din alocațiile copiilor.

Școala din Valea Plopilor e un vagon portocaliu cu șase ferestre mari, trei săli de clasă pentru școală, una pentru grădiniță și o cancelarie în care nu încap mai mult de cinci oameni în același timp: trei învățători, o educatoare și profesoara de franceză. Nu are mediator școlar sau profesor de limba romani, deși Strategia Națională pentru romi prevede „angajarea de mediatori școlari în toate cele 1.680 de unități de învățământ în care numărul de copii și elevi romi este de minim 15%, la finalul anului 2020”. Are un teren de fotbal și o curte cu iarbă. A fost construită în anii ’20, pe când satul se numea Bălăria și județul Giurgiu nu exista. Astăzi sunt înscriși aici 75 de copii la clasele primare și 35 la grădiniță, dar nu vin mai niciodată toți. E o școală fără director și personalitate juridică, arondată Școlii Gimnaziale din Ghimpați, de care aparțin alte trei școli și două grădinițe din satele Naipu, Stâlpu și Ghimpați.

La opt fără câteva minute, Aurica o bagă în clasă pe Claudia, care se așază în prima bancă de la perete, lângă două prietene de-ale ei. Îi spune „bună dimineața” învățătoarei care a preluat anul acesta și clasa a IV-a, unde învață Claudia, și clasa pregătitoare desfășurată pe rândul din mijloc și de la fereastră, la care predă simultan.

„Vă rog să-i faceți și ei un orar să nu mai care așa” și „să-i dați și ei de scris acasă!”, sunt cele două lucruri pe care Aurica i le cere învățătoarei. Doamna le spune copiilor să-i dea în pauză un orar Claudiei, să și-l copieze. Să dai ceva de făcut acasă înseamnă pentru Aurica să încurajezi un copil să lucreze în plus și să ai încredere în el că poate mai mult. Claudia spune des „mie nu-mi dă teme”, ca și cum ar fi niște bomboane împărțite preferențial, care nu ajung niciodată și la ea. Alteori, când Aurica o întreabă dacă are de scris, spune că tema e dintr-o carte pe care ea nu o are, o au doar doi copii și tema e doar pentru ăia. În niciunul dintre caietele ei nu am găsit notată cerința pentru vreo temă.

Am cunoscut-o pe învățătoarea Claudiei, o tânără absolventă de pedagogia învățământului primar care face naveta de la Giurgiu, într-o vineri de Mihail și Gavril. Și ea, și colegii din Valea Plopilor, și peste jumătate din cadrele didactice ale școlilor din comună fac naveta. Clasa era pe jumătate goală și atât copiii de pregătitoare, cât și cei de a IV-a care învață în aceeași clasă pictau peisaje de toamnă. Doamna le adusese suc și împărțise cu ei ciocolata și bomboanele pe care le primise de ziua de nume. Mi-a spus că-i e foarte greu să lucreze cu ei simultan. Că mai ales cei de pregătitoare nu știu să stea în bănci, să nu vorbească neîntrebați. Că părinții nu le pun în ghiozdan ce le trebuie. Că împart o foarfecă și o cutie de acuarele la toată clasa. Și că se cunoaște imediat când părinții le pleacă în străinătate, pentru că devin apatici și nu se mai concentrează, iar rudele care-i au în grijă nu se ocupă să-i pună să lucreze și acasă. „Găsesc lunea covrigii stricați de vineri, că nu deschid ghiozdanele.”

Aceleași probleme le întâmpină și fosta învățătoare a lui Tamangaș, care anul trecut preda simultan la trei clase în aceeași sală, iar acum a rămas cu clasa I și a III-a, pentru că școala a mai angajat un învățător care a preluat clasa a II-a. Ambele învățătoare mi-au spus că nu vor să apară în articol cu numele, și nici în fotografii. Cea a lui Tamangaș cunoaște școala de mai bine de 10 ani și mi-a spus că de la an la an îi e tot mai greu să-și facă munca, iar satisfacțiile sunt tot mai rare.

La începutul carierei i se părea că măcar jumătate de clasă merge spre bine, acum vede doar câteva excepții. „Poate unul-doi care merg bine și-n care pui speranțe. Pentru ei tragi.” Vorbea cu tristețe despre copii, pe care spune că-i iubește indiferent de etnie, dar despre părinți nu avea cuvinte prea bune. „Fac diferențe mari și între frați și se vede”, mi-a spus. Pe fete nu le lasă prea mult la școală, nu le cumpără rechizite, încălțări, chiar dacă învață. „La clasa a V-a, prea puține merg mai departe, 1%. Românii da, le trimit mai departe. Ei nu.”

În clasa Claudiei, în timp ce copiii desenau, doamna le-a pus întrebări celor de pregătitoare despre animale domestice și sălbatice și i-a rugat să dea exemple. Le-a spus să pună capul pe bancă celor care au terminat de desenat – „ca să stea cuminți”. În paralel, a rugat o fetiță de la clasa a IV-a să citească din caietul special de limbă și comunicare prima strofă din Muma lui Ștefan cel Mare, apoi le-a citit întrebări despre însușirile lui Ștefan cel Mare și ale Mumei. „Cum era Ștefan cel Mare?”. „Bun”, a răspuns Claudia. „Drăguț.”

Copiii lucrează după caiete auxiliare la toate materiile, caiete comandate la începutul anului școlar contra unei taxe de 120 lei. Întrebările din caiete și faptul că pot completa răspunsurile direct în pagină scurtează timpul de care învățătoarea ar avea nevoie ca să își facă planul de lecție și să dicteze cerințele. Ai nevoie de orice fărâmă de timp când predai simultan la grupe de vârstă atât de diferite.

Dar pentru familii ca ale Claudiei, suma de 120 de lei a fost prohibitivă. Toamna asta îi lăsasem Auricăi 100 de lei când le-am dus rechizitele, căci m-am gândit că vor apărea cheltuieli la școală. Pentru că Tamangaș a primit gratuit manuale la gimnaziu și nu lucrează cu auxiliare, a mai pus ea 20 de lei și i le-a plătit Claudiei. Cine nu a plătit, trebuie să ceară de la colegi, dar e greu de lucrat așa. Unul dintre băieții Mamuței, fiica rămasă în sat a Auricăi, e și el clasa a IV-a, coleg cu Claudia. Vine rar și pentru că nu are caiete și pentru că, spune mama lui, a fost așezat în spatele clasei din cauza asta. Aurica spune că dacă e cald, băiatul e mai mereu cu căruța după fiare.

După poezie, doamna le-a cerut să-și scoată vocabularele și să noteze definiții după dictare pentru cuvintele „aeronautică”, „pionier”, „brevet”. Claudia a rămas în urmă, căci scrie doar cu creionul și șterge la fiecare greșeală. În pauză a transcris de la colege în vocabular, un pic alandala, pentru că nu-și dădea seama unde începea definiția și care erau cuvintele noi. După două cuvinte și definițiile lor a obosit și a început să se foiască. O durea mâna și nu mai putea să stea pe scaun.

N-am înțeles legătura dintre animale, peisaje de toamnă, poezie și termenii pe care copiii i-au scris în vocabular în acea vineri. Păreau mici demonstrații de lecție, ca și cum aș fi fost în inspecție și doamna simțea nevoia să le pună întrebări ușoare și să-i aleagă să citească pe cei mai buni dintre ei. Mi-a explicat și că lipsesc așa de mulți pentru că era hramul bisericii din sat și făcuse mai multă română și matematică cu o zi în urmă, ca să nu piardă toți.

Deși îi spusesem că aș vrea să revin și să mai particip la ore, când a văzut că m-am întors peste trei zile și că mai e și un fotograf cu mine, doamna s-a schimbat la față. Mi-a spus că n-aș fi avut voie să particip la ore și nu vrea să aibă probleme. Ileana Marin, directoarea gimnaziului de la Ghimpați, a fost la fel de stresată când i-am cerut acordul. Nu voia să‑și asume decizia de a ne da permisiunea. Am garantat că nu fotografiem niciun copil fără acordul părinților și că e decizia cadrelor didactice dacă vor să fie în poze, dar răspunsul a fost „Am o strângere de inimă”.

Învățătoarea Claudiei a ieșit din clasă și ne-a lăsat cu copiii și cu unul dintre cei mai iubiți oameni ai școlii – „Mamaie”, adică Verginica, doamna care face curățenie. Când a văzut-o, Claudia a întrebat-o „Ai lipici?” și i-a arătat rușinată cubul desfășurat. „Dacă găsesc, îți aduc”, i-a răspuns îngrijitoarea. Colegii își uitaseră cuburile, doar unul îl lipise și Claudia a răsuflat ușurată că nu era singura.

După cinci minute, învățătoarea a revenit și ne-a rugat să ieșim din clasă. Am așteptat în cancelarie telefonul directoarei de la Ghimpați, care mi-a spus că nu știe ce intenții am de fapt și că nu se poate deplasa să constate personal. Am obținut prin SMS acordul primarului să o fotografiem pe Claudia la școală, iar directoarea ne-a dorit „succes” și „o zi bună”. Profesoara de franceză Ioana Muscalu, care era și ea în cancelarie, s-a mirat și ne-a spus să venim la ora ei, că nu are nimic de ascuns. Că nu are manuale și lucrează greu cu toții pe o singură carte cumpărată de ea, dar asta e realitatea. „De ce să nu spunem?”

Ar fi ușor să spun că școala ascunde ceva și refuză comunicarea. Dar realitatea e că vorbim de un director, profesoară de matematică și de TIC, formator de cadre didactice și responsabilă pentru 635 de copii, dintre care 208 sunt romi, împărțiți în mai multe „structuri”, adică grădinițe și școli primare din mai multe localități ale comunei.

Directoarea se luptă cu efectele migrației părinților și anul trecut avea oficial în grijă 34 de copii care trăiau cu alte rude. În realitate, numărul e incert, pentru că nu toți anunță școala când pleacă. Gestionează probleme complexe de transfer, când apar copii care spun că au învățat în Canada și solicită să fie înscriși la clasa a V-a. Pentru asta trebuie să implice Inspectoratul Școlar Giurgiu, să-i lase să audieze clasele, apoi să le testeze nivelul pentru a vedea unde pot fi integrați. Se luptă și cu absenteismul. Media anuală de absențe pentru un elev din comuna Ghimpați este de 50. Prin comparație, copiii de la o școală din sectorul 6 al Capitalei lipsesc anual în medie de 4,45 ori.

Directoarea spune că nu respinge pe nimeni și că nu există diferențe sau bariere din partea școlii față de copiii de etnie romă. Repartizarea la clase se face aleatoriu prin liste alfabetice cu numere pare și impare. Știe că nu are resurse suficiente. Își face orele de TIC ajutându-se de telefoanele copiilor. Crede că un program de școală după școală ar putea ajuta enorm, nu doar pentru copiii de etnie romă, ci pentru toți cei care vin din familii sărace și s-ar bucura enorm de o masă caldă. Dar când conduci structuri atât de diferite și răspândite la kilometri distanță, nu știi ce să faci mai întâi – să înlocuiești centrale, să schimbi ferestre, table. Fără oameni care să aibă timpul și motivația de a fi atenți în primul rând la copii și la relația lor cu școala, abandonul e garantat pentru cei mulți, care îți scapă printre degete, pentru că ai zeci de alte responsabilități birocratice și organizatorice.

O cercetare Roma Education Fund arată că elevii romi au șanse de șase ori mai mari să abandoneze școala decât elevii români. Raportul Semestrul European 2019, care monitorizează în ce măsură România și-a atins țintele asumate în Strategia Europa 2020, menționează că rata persoanelor care au părăsit timpuriu sistemul de învățământ a fost de 18,1% în 2017, cu aproape opt puncte procentuale peste media UE. Procentul este și mai ridicat în zonele rurale (27,1%) și în rândul populației rome (77%). Concluzia raportului e sumbră: „Se întreprind doar eforturi sporadice de îmbunătățire a calității învățământului în școlile cu rate ridicate ale abandonului școlar”.

„Sporadic” este cuvântul care descrie cel mai bine șansa de a fi cuprins în vreun program de prevenire a abandonului sau de îmbunătățire a calității educației. Mai multe primării din județul Giurgiu au accesat fonduri europene și au creat grădinițe și școli de vară care să crească competențele copiilor vulnerabili, after-schooluri sau campanii de conștientizare împotriva discriminării. Inclusiv primăria Ghimpați derulează un program de școală după școală pentru câteva zeci de copii care învață la școala primară din proximitatea unei comunități de romi.

Georgiana Lincan, facilitator local în cadrul Asociației E-Romnja, care discută cu tineri și familii din Prahova, Bacău și Giurgiu despre importanța educației, spune că familiile nu au încredere în puterea școlii de a deschide niște uși, dincolo de a-și lua „băiatul permisul, iar fata să știe să scrie și să citească”. „E foarte greu să le schimb percepția”, spune Lincan. „Mă întreabă ce salariu am după atâția ani de școală. Inclusiv fostele mele profesoare mă întreabă dacă mai lucrez la asociație și dacă văd vreo schimbare.”

Lincan s-a născut într-un cartier de romi din Mizil și crede că educația ei a ținut de noroc. Că a avut o învățătoare care a crezut în ea într-atât încât în primul an de facultate la București i-a plătit căminul. Că profesoara de franceză din școala lor, în care învățau 90% romi, era atât de drăguță încât copiii își spuneau că poate e și ea romă, că altfel n-are cum să le vorbească așa. Lincan spune că nu informațiile de la ore au motivat-o, ci faptul că au fost profesori care i-au spus constant că poate. O vedeau și credeau în ea. Un astfel de om pare a fi și profesoara de franceză a Claudiei.

Ioana Muscalu e profesoară de geografie și franceză, face naveta de la Giurgiu și e în primul an de predare la Valea Plopilor. Pentru că la Ghimpați sau Giurgiu nu a găsit un post de profesor de geografie, a ales să predea franceză în două sate. Când o vede pe coridor sau în curte, Claudia se luminează toată și o întreabă: „Avem franceză azi? Yess!”.

Când a început orele aici, Muscalu nu știa care era nivelul copiilor. I-a luat cu recapitulări la gramatică și nu înțelegea de ce nu mergea nimic. „Copiilor le era rușine să recunoască că nu au făcut aproape nimic până acum, deși profesor existase și în anii trecuți”, spune ea. După câteva ore și-a dat seama că nivelul la franceză al copiilor de-a IV-a era spre zero și i-a părut rău că nu s-a adaptat mai repede. „I-am luat de la culori, de la zilele săptămânii și numărat până la 10, și a început să meargă.”

Muscalu pare a fi unul dintre puținii oameni ai școlii care crede în potențialul copiilor de la Valea Plopilor de a recupera lacunele pe care le au și de a-și găsi un drum prin educație. „Când am venit aici, i-am văzut ca pe niște copii abandonați, fără sprijin moral, și am zis: acești copii au nevoie de ajutor, să fie ascultați, să le fie înțelese sentimentele.” Mi-a povestit că unii colegi i-ar fi spus că pierde vremea cu ei. „O spun cu tristețe, dar nu au fost nici sprijiniți și nici ajutați suficient de mult ca să nu mai ajungă în stadiul de a veni la școală doar ca și prezență fizică. Nu le-a spus nimeni în mod cert care este potențialul lor, că pot mai mult și că vor reuși.”

Franceza e în orar joia și vinerea, la ultima oră. De la 11 la 12 e destul de haos în clasă, pentru că asta se întâmplă când combini pregătitoarea cu a IV-a. Pe cei mici îi pune să numere până la 10 odată cu ea. Pe cei mari trebuie să-i adune pe rând, în grupuri de câte patru-cinci la o singură bancă, în jurul singurului manual. Scaunele și băncile huruie infernal până când se așază toată lumea. Copiii aleargă prin clasă și se tot mută. Ies la baie fără să ceară voie. Se mai împing, se mai lovesc cu alte cărți. Din prima bancă, Claudia țipă „Liniște! Respectați-o!”. Un băiețel îmi explică că nu face liniște pentru că doamna nu țipă. Nu-i place de ea, că e prea blândă. Oricum nu poate să transcrie din carte, că nu știe să scrie. A locuit ani de zile în Franța, numără graseind impecabil, dar ora asta nu-i place deloc.

Când se sună, doamna întreabă: „Cine vrea să mai rămânem o oră să mai recuperăm?”. Claudia și alte două fete de a IV-a ridică mâna și strigă „Eeeu”. Câteva mame care au venit să-și ia copiii de la pregătitoare pufnesc în râs: „Voi sunteți cele mai studioase!”.

Muscalu ar putea preda orice și tot ar avea doi-trei elevi care ar vrea să mai stea la școală de la 12 la 1, înainte ca profesoara să plece spre microbuzul care o duce acasă la Giurgiu. Copiii nu rămân suplimentar pentru că au o pasiune secretă pentru franceză, ci pentru felul în care doamna e atentă la ei. Muscalu nu țipă, nu dă cu bățul roșu în catedră sau în bănci, așa cum mai face doamna învățătoare dacă e gălăgie. Merge din bancă în bancă și citește cu fiecare. Le dă calificative de „foarte bine” (FB) când îi vede că lucrează cu interes. Le corectează pronunția. Le scrie pe tablă sau îi pune să transcrie din manual, ca să rămână ceva în caiete, poate se mai uită acasă.

Când clasa se golește în pauză și doamna pleacă până la cancelarie, Claudia spune ca pentru ea: „Ce liniște e! S-a limpezit creierul. Haide să facem curat!”. Fetele nu ies în curte, nu se joacă. Duc gunoiul. Șterg tabla. Îi aranjează doamnei cărțile, geanta, agenda și geaca să arate frumos pe catedră. Mătură toți covrigii împietriți fărâmițați pe jos, cotoare de măr, cutii de lapte căzute. Mai niciun copil nu mănâncă covrigii primiți în fiecare dimineață la școală. „Mâncare de porci”, îi numesc.

E greu de zis în cazul Claudiei, care încă citește greoi în română și nu recunoaște litera „q”, dacă e realist să învețe despre ecologie cu Jojo, personajul din manualul de franceză, care decuplează aparatele electronice din priză ca să economisească energie. Nu pare să aibă vreun sens textul nici în franceză, nici în română. Dar îl recită cu mândrie și face eforturi să se corecteze când greșește. Repetă după doamna numerele în franceză și în română de la 1 la 60. O roagă: „Putem să zicem și zilele săptămânii?”, „Putem să facem și lunile anului?”.

Când transcrie de pe tablă, vrea să fie fără greșeală. Cere des guma de la o colegă și corectează literele mâncate. Caietul de franceză e cel mai muncit dintre toate pe care le are și e mândră de cei șase FB pe care doamna i-a trecut cu roșu pe lecțiile transcrise bine. Față de septembrie, când m-am îngrozit de cât de puțin citea Claudia, după două luni de rămas suplimentar la franceză citește ceva mai repede în română și a început să intuiască în gând sensul cuvintelor fără să mai recite fiecare literă.

La ora de franceză Claudia primește stimă de sine, aprecierea efortului depus, atenție unu–la–unu pe ce și cum spune. Învață ambiție și un strop de competiție cu efortul, nu cu colegii. Se uită la tablă sau la pagina din carte pe care trebuie să o copieze și spune tare: „Nu mai e așa de mult”. Numără rândurile. „Nu e așa de greu”.

Lucrurile pe care le scrie nu au sens sau aplicabilitate, căci nu știe să‑ți spună despre ce e lecția de ecologie, dincolo de faptul că trebuie să punem gunoiul la coș. La școală sau acasă nu sunt pubele pentru colectare selectivă. Dar aprecierea doamnei o face să vrea să termine odată cu toată lumea. Obosește, dar nu abandonează, așa cum face când trebuie să scrie cuvinte noi în vocabular și rămâne în urmă.

La finalul orei suplimentare de franceză e mândră de ea. Apoi vine și partea cea mai bună, când doamna le propune să facă fotografii împreună.

---

Când ajunge acasă de la școală, Claudia își scoate blugii și‑și pune o fustă lungă, apoi se duce glonț la mătură. Adună gunoiul și frunzele uscate, scutură covoarele. Nu o pune Aurica, face ea pentru că vrea să o ajute. Apoi mănâncă și așteaptă să vină Tamangaș de la Ghimpați, ca să o lase să‑și facă poze cu telefonul lui și să se uite pe TikTok, să o sune pe mama pe Messenger și să se uite pe Facebook dacă a mai postat vreo poză cu fratele lor mai mic.

Îi povestește Auricăi că „Mamaie” a pupat‑o și i-a mulțumit că a măturat clasa. „Nici n-a mai trebuit să facă ea! I-a plăcut mult.” Îi spune și de doamna de franceză și ce cuminte e, cum nu țipă niciodată și ce gălăgioși sunt copiii. Îi place să se uite la Soy Luna, o telenovelă de pe Disney Channel, și să admire hainele actrițelor. Plânge de fericire când vede casele de lux. Nu pentru că și le dorește și crede că ar putea să le aibă vreodată, doar ca o fugă de realitate. Uneori, la școală se joacă de-a fotomodelul și defilează cu un pulover șui pe umăr, face o piruetă și-și trage o mutră încruntată, apoi moare de râs.

Îi place mult să deseneze, e mândră de desenele ei cu struguri și dovleci care sunt lipite pe perete la școală dar, pentru că i s-au terminat acuarelele, se schimbă la față când doamna le spune că vor picta. O doare când nu are ce-i trebuie și e nevoită să ceară de la colegi. Cel mai rău suferă când un coleg o face „miloagă” sau „orfancă”. S-a întâmplat de mai multe ori și nu prea vrea să-i spună Auricăi, ca să nu vină să facă scandal.

E multă confuzie între ce vede Claudia în seriale și online, ce vede în jurul ei și ce spune busola ei, Aurica. Media îi arată fete care merg la liceu, au ghiozdane frumoase, găști de prietene cu care își serbează ziua, iubiți. Ea nu cunoaște nicio fată romă din satul ei care să fi terminat opt clase. Nu a întâlnit vreo fată romă care să fi mers la liceu. Bunica îi spune să învețe și să fie serioasă, să nu-și mai uite caietele speciale în bancă, că doar n-a dat banii degeaba pe ele și că, dacă n-are de gând să învețe, mai bine să stea acasă.

Apoi, când vine vorba de ce o să se întâmple cu ea după clasa a IV-a, discursul Auricăi se schimbă. „N-o las, Ana, la Ghimpați, că mi-e frică! Mai bine să mai stea aici, să mai facă a IV-a o dată că oricum nu știe bine”, mi-a spus Aurica într-o zi și Claudia a început să plângă. „Tamangaș de ce merge?”, a întrebat-o. „Că e băiat și tu ești fată, e!”, a venit răspunsul. Când i-a văzut lacrimile, Aurica s-a sucit. „O las cât e Tamangaș acolo să aibă grijă de ea, dar dup-aia nu.” Tamangaș a promis imediat că va fi cu ochii pe ea.

Într-o altă zi, când mergeam spre magazinul din sat, Claudia mi-a spus că-i e rușine de niște băieți care treceau pe lângă noi. N-a reușit să-mi explice de ce, dar nu putea să-i privească în ochi. I se strângea stomacul de teamă. Frica asta o face și pe ea să nu vrea la gimnaziul din Ghimpați, căci din povești pare un loc unde ți se pot întâmpla numai rele.

Nici acasă nu e sigură că i-ar fi bine. Și-a văzut deja verișoare cu doi ani mai mari măritate și divorțate după ce n-au rezistat în mariaje aranjate de tații lor. A auzit povești că și tatăl ei, ieșit de vreun an de la închisoare și stabilit într-un sat apropiat, ar vrea s-o mărite ca să ia niște bani pe ea. Știe că Aurica nu e de acord și s-ar lupta cu el cu poliția, dar obiceiul e că dacă tata a luat bani, ca să poți să te întorci acasă trebuie să fii răscumpărată. Claudia nu știe cine ar plăti pentru libertatea ei. Planul ei e să nu se căsătorească niciodată, să rămână lângă mamaie și să aibă grijă de ea toată viața. Așa spunea și Isaura, mama ei, la 14 ani. Bătea și-n lemn să nu se mărite.

De fiecare dată când mi-a împărtășit Claudia fricile astea m-am întrebat cum ar fi fost ca școala să aibă un discurs suficient de puternic și de asumat ca să i le îmblânzească. Dacă la școală s-ar fi simțit în siguranță? Dacă ar fi putut să-și găsească acolo și reziliența și capacitatea de a crede că ar putea fi propria stăpână? Adică genul de discurs care „strică fetele”, după cum mi-au spus băieți din sat, pentru că le bagă în cap prostii și nu le mai face soții și nurori bune, supuse și vrednice.

Am simțit că în fata de aproape 12 ani s-a cam pierdut fetița care la cinci ani îmi cerea creioane și cărți și părea că vrea să știe tot, chiar dacă nu vorbeam aceeași limbă. Am regăsit-o doar când am rugat-o să mă învețe romani și mi-a dictat mai multe propoziții pe care le-am scris greșit, spre distracția ei. Avea putere, știa ceva ce eu nu știam și putea să mă învețe. În general e însă rușinoasă, apatică și într-o stare de nesiguranță pentru că nu pare să poată să-și facă vreun alt plan în afară de a nu se mărita. Se mai gândește uneori că i-ar plăcea să se facă maseuză, căci îi face uneori masaj Auricăi când o doare spatele. M-am simțit impostoare vorbindu-i despre cum și ea are dreptul la educație, ca și Tamangaș, și că o diplomă de opt clase i-ar putea aduce un serviciu, o școală profesională, o meserie. Nu am legitimitatea acestui discurs în fața ei, pentru că nu fac altceva decât să-i ofer niște rechizite și îmbrățișări ocazionale. Nu o pot proteja real.

Aurica îmi înțelege dilemele astea, dar nici ea nu vrea să-i dea speranțe false. Știe că, realist, abia au de mâncare și curent, eu ajut cu rechizitele, dar de la școală apar mereu alte cheltuieli, pe care îi e foarte greu să le susțină pentru amândoi. Părinții sunt chemați să dea bani inclusiv pentru hârtie igienică, săpun sau produse de curățenie. La gimnaziu se mai fac excursii, fotografii de Crăciun, de Paște, de Ziua Mamei. Nu vrea să-i știe amărâți că ei n-au. Mai bine să nu știe de toate lucrurile astea, ca să nu sufere.

Aurica trăiește un paradox peste generații. Știe în teorie că școala e importantă, că cine merge la școală poate să facă ceva în viață și să aibă un serviciu, că toate relele parcă li s-au întâmplat copiilor ei odată ce au abandonat. Însă distanța de casă, faptul că nu poate ști cine se ia de ei sau dacă pleacă din școală cine știe pe unde, cască mereu o teamă irațională. Dacă în vreo zi Tamangaș întârzie și vine cu al doilea microbuz, gândurile i se duc extrem: l-a luat cineva, l-a lovit o mașină, l-a bătut. Dacă Tamangaș îi povestește că l-a împins un copil, se duce direct la școală să vorbească cu directoarea și să se asigure că nu se mai ia nimeni de el. Când intră în curtea școlii, paznicul îi confirmă toate temerile; că sunt copii care nu au respect, nu ascultă, sar gardurile, fumează și se bat.

Ideea că educația ar fi cheia pentru a duce o viață mai bună e mai degrabă un refren pe care li-l spune nepoților, nu un concept în care crede, pentru că nimic din proximitate nu-l confirmă.

Tamango a visat și pentru Isaura să facă opt clase și să-și ia permis. „Eu n-am vrut să o las la Ghimpați, el m-a rugat”, spune Aurica. „Era deșteaptă. Și nu știam de ce tot murea de școală așa, de ce se grăbea ea dimineața să plece. Într-o zi am zis să o urmăresc. Am întrebat la directoare de ea, nu era. Unde am găsit-o? Era în parc în Ghimpați pe bancă, cu fete d-aici din sat, fuma. N-am mai lăsat-o”. Isaura spune altă poveste. Una în care i-a fost drag de școală și de domnul Dan, învățătorul care nu făcea diferențe între romi și români, îi supraveghea inclusiv în pauze și nu permitea nimănui să se lege de fete. A fost singura din familie care a mers la gimnaziu până aproape de sfârșitul clasei a VI-a, când s-a auzit că o colegă a fost furată de la școală și măritată. „Adică violată”, mi-a explicat. Atunci Aurica s-a pus de-a curmezișul școlii și i-a spus Isaurei să rămână acasă.

Tamango i-a promis și lui Gigi, băiatul lui cel mic, că, dacă învață bine, îi ia scuter. A apucat și Gigi să meargă într-a V-a, după ce a repetat a IV-a la rugămințile Auricăi. Nu l-a mai lăsat și-ntr-a VI-a pentru că, spune ea, „se omora cu copiii, venea bătut”.

Aurica și-a dorit o altă viață pentru nepoți, pentru că nu au putut să le ofere prea multe copiilor. Nicoleta și Mamuța nu au mers deloc la școală, pentru că nu le-au primit învățătoarele. Spuneau că nu vorbesc bine, nu aud și nu au ce să facă cu ele. „Lumea era proastă acum 30 de ani”, îmi spune Aurica. „Eu eram proastă. Credeam că profesoarele știu mai bine și dacă ele zic așa înseamnă că nu le trebuie carte. Dacă mi-ar fi zis acum așa de Tamangaș și de Claudia, le și băteam! E dreptul lor. Lasă-i să învețe!”

Dar nu e suficient să mergi la școală ca să și înveți. Tamangaș și Claudia sunt bine-crescuți și cuminți, dar deja începe să nu mai fie suficient. Aceeași școală care nu le-a oferit mai nimic dincolo de alfabetizare la gimnaziu începe să-i excludă pentru că nu știu.

Tamangaș mi-a spus că simte că profesorii nu prea-l bagă în seamă. Îi place de profesorul lui de matematică, pentru că vine cu motocicleta la școală. Îi place desenul și-mi trimite des poze cu lucrările lui notate cu 10, de care Aurica mai face glume: „Pictor te fac!”. E mândru de un 7 luat la istorie. Dar nu-i place româna, predată chiar de diriginta lui. Se simte nepregătit și rușinat și încearcă să nu atragă atenția în clasă, ca să nu-l întrebe doamna nimic.

Pentru că nu a fost niciodată într-o excursie, Tamangaș m-a implorat cu multe mesaje audio să meargă și el cu școala în noiembrie la Târgoviște. Stâlcea numele localității, nu știa ce vor vedea acolo, dar voia să fie parte din grup. Am fost la școală și i-am dat banii secretarei care se ocupa de organizare. A doua zi, doamna i-a dat banii înapoi și i-a spus că nu mai sunt locuri. Mi-am spus că e o conjunctură nefericită, că într-adevăr n-o fi loc în microbuz și nu pot lua unul mai mare doar pentru el.

Dar apoi Tamangaș m-a rugat din nou să-l ajut, de data asta pentru o excursie organizată de școala lui în decembrie. I-am confirmat, apoi mi-a trimis de la școală mesaje audio în pragul plânsului: „Auzi, nașă! A zis că pe mine nu mă ia, că sunt numai 10 locuri. Pă copiii care se bat, se înjură, îi ia, da’ pă mine, care sunt, să mor eu pe locul ăsta, cel mai cuminte din clasă, nu mă ia! Doamne parcă sunt blestemat eu să nu merg nicăieri.”

Am văzut negru și nu am mai crezut în coincidențe. În timp ce-i scriam un SMS directoarei ca să înțeleg ce se întâmplă, m-a luat amețeala, pentru că nu știu dacă eu pot să fiu acest câine de pază pentru amândoi copiii, care să intervină când se întâmplă nedreptăți, care să le traducă ce li se întâmplă când poate se simt excluși și nu e așa. Nu știu cum să îmi asum o astfel de misiune cu alți doi copii acasă, dar nici nu mă pot abține. Directoarea mi-a răspuns și mi-a explicat că diriginta a încercat să-l motiveze și să-i transmită că trebuie să facă un efort la învățătură până la data plecării ca să fie de acord să-l ia. „Trebuie să înțeleagă că nu e suficient să fie cuminte. El nu prezintă interes pentru învățare. Trebuie să încercăm să obținem un progres și la învățătură. Nici vorbă să nu meargă în excursie.”

Eu știu că sunt mămoasă și că probabil habar n-am să cultiv reziliență. Dar cum ar putea respingerea să te motiveze să înveți? Și cum ar putea educatorii și învățătorii și profesorii să înțeleagă că ce pot face pentru copiii ca Tamangaș e dincolo de materia pe care trebuie s-o predea. Poate, uneori, chiar în locul ei.

Înțeleg și frustrarea lor, că ar vrea să predea matematică, română, franceză și să aibă copii care își continuă educația, care le mulțumesc peste ani și cu care să se mândrească. Cum altfel să reziști într-un astfel de mediu fără nicio victorie? Dar cine va fi acolo pentru ceilalți, pentru copiii care vin deja cu ani pierduți de vieți în condiții grele, cu părinți sau rude care nu prea cred în școală? Chiar și profesoara de franceză a Claudiei, cât e ea de prezentă în viața copiilor acum, probabil ar pleca oricând într-o școală mai bună.

Nu știu de unde să mă apuc să repar inegalitatea din sistemul nostru de educație pentru copiii vulnerabili. Dar știu că atunci când le vorbești privindu-i în ochi, când le transmiți că știi că e greu, dar că ai încredere în ei, când îi asiguri că ești acolo să-i sprijini, nu să-i judeci și să-i sancționezi, copiii încearcă. Când le iese ceva ce ție ți se pare banal, cum ar fi să înțeleagă ce înseamnă de 2 ori câte 2, se schimbă la față pentru că brusc pricep abstractul pe care l-au tot auzit la școală. Dar asta nu poți s-o faci pentru toți din clasă, într-o oră obișnuită.

Nu pot decât să sper în norocul de a întâlni oameni ai școlii care să-i privească așa pe Claudia și Tamangaș. Poate că vom avea curajul să îndreptăm educația spre cei care nu și-o permit. Poate vom transforma programe ca Teach for Romania, care plasează profesori tineri în școli sărace din toată țara, în priorități naționale. Poate consilierea pe care o face E-Romnja în comunități va fi un model pentru un program național și va ajunge și în sate ca Valea Plopilor. Poate vom finanța educație remedială în toate școlile cu abandon ridicat. Poate vom investi în formarea profesorilor care lucrează în astfel de școli.

Altfel, visul meu de a îmi vedea finul și pe sora lui ca fiind primii din familia lor care termină cel puțin opt clase este extrem de naiv și, mai ales, o loterie. Iarna asta, Tamangaș e fericit că va merge în prima lui excursie. Și e mândru de un 6 în teză la matematică pe care profesorul i l-a mărit cu un punct pentru că și-a făcut tema. Dar, în curând, rechizitele cumpărate de mine nu vor mai avea singure puterea de a-i aduce la școală. Aurica, oricât îi iubește, poate oricând să-și piardă iar încrederea în mirajul educației. Mai ales dacă-i va vedea excluși. Când astea se vor întâmpla, vor avea nevoie de o motivație mult mai puternică și complexă ca să suporte rușinea de a fi tot mai în urmă. De unde o să vină?

---

Acest articol a fost publicat în DoR #38, decembrie 2019. Îl poți comanda din shop, de unde poți opta și pentru coperta cu personajele acestei povești

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.