Bucureșteanul: Vara lui Luca

Pe 12 iunie, Luca împlinește 19 ani. În aceeași zi, la Cinema Studio, se va deschide festivalul de filme făcute de adolescenți, Super, al cărui director este. A ajuns la a treia ediție și Luca se miră cât de mult a crescut anul ăsta, când vor avea cinci proiecții de filme de scurtmetraj, o expoziție, un atelier  și trei petreceri.

În 2013, un prieten a vrut să își arate un film în liceul Sfântul Sava, unde Luca termină anul ăsta clasa a XII-a. Luca și-a dat seama că el însuși regizează, așa că a mai invitat câțiva cunoscuți  cu aceeași preocupare și a cerut voie profesorilor să organizeze o proiecție mai mare. Până la urmă i-a fost mai ușor să obțină gratis sala unui cinematograf bucureștean decât un ecran în propriul liceu. Astfel, acum doi ani, într-o seară de început de vară, câțiva adolescenți își arătau, în premieră, filmele la cinema. Prima proiecție a fost, de fapt și prima ediție. După, cei din jur i-au  spus că „e o inițiativă mișto” și a fost sfătuit să facă repede o pagină de Facebook, ca să nu-i ia altcineva ideea.

Luca are umerii lați, care îl țin drept, aproape 1,90 de metri, și e mai întotdeauna cu un cap peste ceilalți. Inspiră un amestec de putere și fragilitate. Din spatele unor ochelari cu rame negre se uită o pereche de ochi albaștri, iar zâmbetul e ștrengar, puțin timid. A mers de curând la balul de absolvire, prilej cu care și-a revopsit părul buclat și până atunci blond într-un albastru profund. Prima oară, anul trecut, l-a avut mai degrabă bleu. Fiindcă îi place, a revenit, dar la o culoare mai așezată, care se potrivea și cu costumul îmbrăcat la bal.

Pentru Luca, vara asta e cea mai aglomerată de până acum. Până cu puțin înainte de sfârșitul lui august are de bifat festivalul, de dat BAC-ul, de planificat o proiecție itinerantă Super la Cluj și de pregătit bagajul pentru plecarea la Harvard. „E o întrebare filozofică, dar și practică în același timp: ce pun, ce haine, ce lucruri”.

Într-o perioadă își pierduse încrederea și petrecea serile gândindu-se unde să mai aplice. Aici știe deja cum stau lucrurile, e obișnuit cu lumea asta și plecarea îl pune în situația de a o lua de la început. Vrea să învețe lucruri noi, iar acolo ar fi complet altfel.  Îi era frică că nu va fi acceptat la o universitate de renume și, în plus, așteptarea rezultatelor se întindea pe aproape trei-patru luni. Când a fost chemat, nu le-a spus părinților că merge la interviu cu un alumni Harvard, nu își dorea să le facă speranțe, pe care și el le pierduse când primise mai devreme un răspuns negativ de la Stanford. A aflat că a fost admis în miezul nopții și a mers să îi trezească din somn, pentru a le da vestea. Erau îngrijorați că nu vor putea să își permită plătirea taxelor foarte mari de școlarizare, dar la câteva minute a primit scrisoarea prin care era anunțat că a primit o bursă integrală de studiu.

Crede că Super și voluntariatele au contribuit, dar a mai trimis comisiei o listă cu lecturile sale, un CV și un eseu scris pentru școală, despre Don Quixote, în care urmărea diferitele portretizări ale acestuia, începând cu Cervantes și ajungând la filme, analizând schimbările aduse personajului. Plănuiește să aleagă cursuri de studii vizuale și de gen, cele două lucruri care îl interesează. „Filme și gen, LGBT, feminism”. Tot în 2013, când a pornit Super, și-a făcut și coming-out-ul în fața părinților; anul ăsta, înainte de Marșul Diversității au fost scrise câteva articole despre el, activismul LGBT și voluntariatul la Accept.

Dacă îl întrebi când are timp să le facă pe toate, îți va răspunde că nu de mult s-a mai implicat ca voluntar la un festival. Cel mai recent, unul la care filmele au fost accesibilizate pentru persoanele cu deficiențe de vedere. Apreciază ideile bune, așa că nu poate sta deoparte, trebuie să fie și el acolo „când începe ceva care pare să aibă foarte mult potențial”.

La primele două ediții ale Super aproape totul s-a bazat pe relații. Părinții, amândoi jurnaliști, l-au ajutat, iar prima ieșire din cercul acela, validarea că festivalul e o idee bună, a fost când a obținut tricouri de la cei cărora le-a scris singur. Acum știe cum să dea mailuri fără să cunoască pe nimeni și crede că la anul ar putea încerca să ceară și sponsorizări în bani. În 2015 festivalul a primit o finanțare de 30.000 de lei de la CNC  și vreo 100 de înscrieri,  dintre care jumătate erau din afară.

E întrebat des ce se va întâmpla cu Super  o dată cu plecarea sa, pentru că, așa cum spune și el „oamenii sunt îngrijorați”. Momentan, părinții îi sunt ucenici, a vorbit cu ei să se ocupe pe viitor, și apoi rămân colegii de încredere din echipă, care în unele cazuri mai au un an sau doi de liceu în față.  I-ar părea rău să se termine, deși nu știe cum va putea să se mai implice.

Cât e plecat de acasă și-ar dori să călătorească, poate să meargă undeva în America Latină, într-o vizită de studiu; dacă înainte credea că nu se va mai întoarce în țară, acum cântărește opțiunile și parcă se vede înapoi, încercând să inițieze câteva grupuri de suport LGBT în orașe mai mici din România, fiindcă în afară de București și Cluj nu se întâmplă mai nimic.

Până la încheierea studiilor și întoarcerea sa, Luca trebuie să termine liceul. Între Super și BAC mai are fix două săptămâni: într-una termină subiectele la română, iar în cealaltă își reîmprospătează cunoștințele pentru proba de istorie. La logică e „super, super pregătit”. ●

Bucureșteanul este o serie de articole despre oameni și întâmplări din Capitală. Andreea Drăgan e masterandă în antrolopologie și ucenică la DoR.