„Trebuie să fim dispuși să chestionăm ceva din noi”

Lumea în care vom păși când vom ieși din izolare va fi altfel decât cea știută. Pandemia nu rearanjează doar economia mondială, ci ne va remodela societățile. Ca să înțelegem în ce direcții am putea s-o luăm am discutat cu oameni care au viziuni diferite asupra situației de-acum și a ce avem de făcut în momentul ăsta. Veți găsi gândurile lor într-o serie coordonată de Vlad Odobescu.

Seria de materiale publicată până acum este aici.

Doru Căstăian este profesor de științe socio-umane la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați. Dincolo de munca la catedră, scrie cărți despre educație, creează scenarii pentru softuri educaționale și lucrează ca formator pedagogic. În 2018 a devenit profesor Merito, în cadrul unui proiect ce-și propune să recunoască excelența în școala românească.

Oamenii au tendinţa să fie realişti – în sensul filosofic al termenului. Adică să considere automat că există o realitate şi că ea e unică, nenegociabilă şi obiectivă.

Cei mai mulţi practică acest realism şi în domeniul moral. Au impresia că există soluţii morale „corecte”, intră fără reţineri în dispute legate de cine are dreptate şi cine nu. Se inflamează, se renegă unii pe alţii, îşi dau reciproc block pe internet.

Dar adevărul e că soluţiile morale ale oamenilor sunt mai mereu contingente şi contextuale, trusa de scule morale a lui Sapiens este un ansamblu disonant şi adesea incoerent, un amalgam disfonic care reflectă condiţiile contradictorii în care este nevoită fiinţa umană să ia decizii. E moral să te foloseşti de toţi banii pe care îi câştigi într-o perioadă de nevoie maximă, cum este cea a unei pandemii? E OK să-i foloseşti strict pentru tine sau să donezi o parte? Şi, dacă da, cât şi cui?

E moral să distribui informaţii despre care nu eşti absolut sigur dacă fie şi un singur om ar avea de suferit în urma acestor distribuiri? Sau nu contează pentru că oricum informaţia se găsea pe net?

Este necesar din punct de vedere moral să mergi să donezi plasmă hiperimună dacă ţi se cere şi eşti în poziţia asta sau te poţi menaja dacă eşti anxios şi ipohondru? Ce să mai vorbesc despre deciziile medicilor care au fost nevoiţi să aleagă între tineri şi bătrâni, să calculeze şanse de supravieţuire şi să participe la triaje epidemiologice?

În mod normal, articulaţiile şubrede şi chestionabile ale convingerilor noastre morale nu devin evidente. Mai mult, avem şi tendinţa, poate de înţeles, de a le ascunde de noi înşine şi de a evita disconfortul de a accepta un anumit grad de relativism. Dar în astfel de momente lucrurile devin evidente şi de neignorat.

Aş spune că din acest motiv astfel de momente sunt – sau măcar ar trebui să fie – preţioase. Pentru că în astfel de momente se crapă monolitul. There is a crack in everything. That’s how the light gets in, spune Leonard Cohen, parafrazând un vechi proverb evreiesc. În astfel de momente, când ne sunt dizlocate habitudinile şi suntem aruncaţi în hăul îndoielii, putem, din miezul fricii şi cutremurării, să schimbăm în bine ceva esenţial din noi.

Desigur, nu e nimic automat în toate astea. Ca să înţelegi ceva fundamental trebuie să fii în permanenţă deschis, iar asta e mult mai greu decât pare. Pentru că, pentru a primi lucruri importante şi noi, trebuie să fii dispus în permanenţă şi să chestionezi ceva din tine, uneori poate convingeri vechi, dragi, pe care ţi-ai clădit până atunci existenţa.

Orice perioadă de felul ăsta presupune o combinaţie dezagreabilă de factori anxiogeni şi informaţie în exces. Mintea umană are tendinţa de a face ordine în acest talmeş-balmeş. Şi cât de bine o face depinde de multe elemente, inclusiv de nivelul de informare şi de educaţia critică anterioară.

.

În ceea ce îi priveşte pe elevii mei, simt că se aşteaptă de la mine să îmi intru în rolul de înţelept în care m-au înghesuit oarecum mulţi dintre cei care mă admiră şi mă urmăresc.

Dar nici eu nu sunt înţelept, nici ei nu aleargă la mine ori de câte ori dau de ceva ce îi sperie sau nu înţeleg.

Mai degrabă faptul că ne-am trezit cu toţii aruncaţi în propriile case, fiecare în cutiuţa lui de chibrituri, ne-a mai îndepărtat, a scuturat bine, în anumite cazuri, puntea fragilă de încredere şi afecţiune, construită poate în ani de zile.

E o naivitate să crezi că tinerii vin cu uşurinţă spre cei mai în vârstă, că se deschid chiar uşor şi firesc. Orice intimitate cu o fiinţă vie şi complicată se contruieşte cu greu şi se poate spulbera mult mai uşor. Au fost totuşi câţiva care m-au întrebat diverse: fie dacă eu cred că acest virus e pe bune, fie dacă numărul de victime e raportat corect. Au fost şi câţiva care mi s-au destăinuit şi mi-au spus că se simt demotivaţi şi confuzi. Îi înţeleg, la fel mă simt şi eu în anumite momente. Dar cei mai mulţi au tăcut.

N-aş vrea să închei fără a spune câteva vorbe despre delirul pseudoştiinţific care a marcat perioada pandemică. Psihologic şi sociologic, e de înţeles.

Orice perioadă de felul ăsta presupune o combinaţie dezagreabilă de factori anxiogeni şi informaţie în exces. Mintea umană are tendinţa de a face ordine în acest talmeş-balmeş. Şi cât de bine o face depinde de multe elemente, inclusiv de nivelul de informare şi de educaţia critică anterioară.

Omul care suferă de scenarită, care creditează conspiraţionismele de tot felul, care imaginează pericole inexistente, care se teme de ceea ce este infoensiv şi ignoră ceea ce este cu adevărat periculos, nu face în esenţă altceva decât face omul de ştiinţă sau logicianul: pune ordine în haosul experienţei. Pentru că ordinea linişteşte, explică şi îmblânzeşte pe când imprevizibilul şi haosul sperie şi dezorganizează. Nu procedeul e diferit, ci calitatea cu care este executat.

Nu e însă cred cazul să căpătăm accese de superioritate: oricât am fi sau ne-am crede de critici, suntem îngrozitor de naivi, superstiţioşi şi superficiali într-un număr enorm de situaţii, iar a înţelege asta înseamnă primul pas către o poziţie cu adevărat lucidă.

De pildă, ca să mă explic, mie omul care e convins că avem de-a face cu un virus creat pentru a fi o armă biologică nu mi se pare cu mult mai necritic decât cel convins că nu a fost. Mie mi se pare mai probabil să nu fi fost, dar nu mă pot închide a priori într-o convingere, mai ales că există o întreagă istorie oficială a manipulărilor genetice de laborator. Repet: oficială, nu culeasă de pe site-uri conspiraţioniste dubioase.

Ce putem face? Putem cultiva şi exersa la infinit îndoiala. Ceea ce devine tot mai greu şi mai improbabil într-o lume care sancţionează dubiul şi premiază naivitatea şi viteza pseudodecizională.