Editorial DoR #20: Români și români

În vara lui ’90 sau ’91 am fost cu ai mei într-o excursie în Ungaria. Nu mai știu cum, dar cunoscuseră acolo o familie care exemplifica noua democrație-capitalistă a regiunii – aveau o benzinărie și două pensiuni aproape de granița cu Austria, pe unde trecuse însuși Arnold Schwarzenegger. Dovadă erau semnătura și elefantul desenat în cartea de oaspeți.

Într-o seară mă jucam fotbal la un aparat din pensiune, când s-au apropiat de mine niște copii de vârsta mea, 10-12 ani, să mă întrebe de unde sunt. M-am fâstâcit și le-am mărturisit, nu fără frică, în puțina maghiară pe care o știam, că sunt din Târgu Mureș. Rănile lui martie 1990, când românii (majoritatea din satele românești din județ) și maghiarii s-au luat la o bătaie zdravănă în centru, erau încă proaspete și eram convins că voi fi, dacă nu linșat, cu siguranță umilit.

Copiii s-au uitat la mine și mi-au spus, dezamăgiți: ați bătut maghiari acolo. Apoi mi-au întors spatele și au plecat.

Hei, am vrut să strig după ei, bunica mea e unguroaică. Ai mei vorbesc limba. Chiar și eu înțeleg majoritatea cuvintelor. Mâncăm supă de vișine. Dar n-ar fi ajutat. Căram după mine moștenirea unui oraș intolerant și n-aveau de gând să asculte nuanțe.

Nici 10 ani mai târziu, m-am mutat în București și am răspuns adesea la întrebarea „de unde ești?”. Din Târgu Mureș, le spuneam noilor colegi și nu o dată mi s-a întâmplat să aud: „Ești bozgor?”.

Uneori le răspundeam încercând cumva să-mi justific românitatea. Nici nu vorbesc maghiara, plusam; doar niște înjurături și o expresie pe care o ador (Ez van, ezt kell szeretni, adică „asta e/avem, asta trebuie să-ți placă”).

La 1900, scrie Lucian Boia în Cum s-a românizat România, eram pe locul doi în Europa la procentul de străini în țară: 79 la 1.000 de locuitori. După 1918, noua Românie, care includea Transilvania, Dobrogea, Bucovina și Basarabia, era chiar mai eclectică, dovadă că unirea era mai puțin o nevoie de suflet, cât o construcție politică. Dar toate guvernele care au urmat, de la liberalii interbelici, la rege, la comuniști, au încercat din răsputeri să elimine această moștenire culturală diversă și să impună una românească – prin politici școlare, transfer de populații (sașii, către Germania, bulgarii, către Bulgaria, ucrainenii, către URSS etc.) sau purificare etnică. România trebuia să se creeze și să-și creeze propria identitate și moștenire: acel filon daco-roman și ortodox pe care majoritatea dintre noi – 90%, la ultimul recensământ – l-am înghițit în școală și uneori acasă. Cum scrie și Boia, în interiorul României, chiar dacă nu toți simțeau românește, politicile de românizare i-au făcut pe mai toți să trăiască românește.

În ultimii 25 de ani și probabil mai accelerat în ultimii 10, după re-îmbrățișarea unei identități europene și deschiderea cu adevărat a granițelor – reale și virtuale –, tot mai mulți ne regăsim diversitatea în omogenitatea românească și ne străduim s-o integrăm în cine suntem. Suntem români, dar e mai complicat.

Nu țin minte să fi vorbit în familie prea mult despre moștenirea noastră duală, despre locul în care eram (Mureșul era la un moment dat majoritar maghiar, ca Harghita și Covasna azi), despre ce însemna să fim români ca nație, transilvăneni ca istorie și identitate culturală.

Suntem cu toții sume de moșteniri – personale și sociale – și suntem, ca și alte state din regiune, în plin proces de a ne accepta complexitatea în timp ce ținem cu dinții de certitudinile care ne-au ajutat să ajungem aici. Poveștile din DoR #20 vorbesc despre oameni și întâmplări care atacă moștenirile și miturile dominante (simboluri ca Piața Universității, realități ca îmbătrânirea, circumstanțe ca sărăcia, certitudini ca sportul) și încearcă să construiască narațiuni mai incluzive, mai diverse. Dificultatea va fi să acceptăm că nu suntem doar români-români (Iohannis e, simbolic cel puțin, un soi de pas înainte) și că asta e bine.