[Corespondență Pelicam] Mistreții și oamenii

Wild Boar, câștigător al premiului special al juriului în competiția de scurtmetraje Pelicam, e o incursiune dementă printr-o Olandă populată de porci mistreți și oameni care-i vânează, îi pictează, îi autopsiază, vor să-i salveze sau să-i vadă cu copitele-n sus.

Willem Baptist, regizorul, vorbește despre iraționalitatea ființei umane, incapacitatea de a face față naturii, preconcepții și cum pot fi ele scuturate.

Cum ai ajuns la povestea cu mistreții?

Îmi plac poveștile care spun ceva despre cine suntem, ca oameni. Iar imaginea mea asupra umanității nu e tocmai drăguță. Cred că oamenii sunt ființe iraționale, incapabile să reflecteze asupra acțiunilor lor.

Eram în Germania când am auzit o poveste despre niște polițiști care au urmărit niște mistreți în oraș. În timpul urmăririi, mistreții au sărit într-un râu și polițiștii, după ei, au intrat cu mașina în apă. Mi s-a părut o scenă de-un umor absurd, à la Charlie Chaplin.

M-am întors acasă în Olanda și am aflat că avem aceeași problemă cu mistreții, că vin în orașe. Am mai citit un articol din care am aflat că am construit granițe: unde pot și unde nu pot mistreții să trăiască. Și dacă trec granița, îi împușcăm. Mi s-a părut destul de dur: de unde să știe mistreții unde au voie să trăiască și unde nu? E dement.

Apoi am auzit că se construiesc semafoare pentru mistreți și căprioare, ca să nu fie ucise când traversează șoselele. Dacă e roșu, pot să treacă mistreții. Dacă e verde, pot să treacă căprioarele. Da, sunt semafoare pentru animale.

Apoi am citit despre un porcușor mistreț albinos, cu pete negre. În aceleași zone unde oamenii se plângeau de mistreți și cereau să fie împușcați, aceiași oameni s-au îndrăgostit de porcușorul ăsta, care-a devenit o vedetă. Și-apoi a fost împușcat de un vânător. Deci oamenii voiau ca animalele să fie ucise și dorința le-a fost îndeplinită – dar acum erau supărați, pentru că porcușorul ăsta era foarte drăguț.

Am început să văd o poveste despre cum noi oamenii ne proiectăm propriile emoții asupra naturii. În special în Olanda, unde nu mai există natură reală – toată e creată artificial. Se poate spune că natura în Olanda e o reflecție a spiritului uman, cu bunele și cu relele. De aici a pornit filmul.

Cum e cu natura artificială și olandezii?

Acum vreo 300 de ani, aveam mistreți, vulpi, lupi. Apoi a început era industrială și am omorât toate animalele. Deveniseă un inconvenient. Dar, ani mai târziu, ne-am gândit că suntem o țară civilizată și avem nevoie de parcuri naturale, în care copiii noștri să vadă animale. Așa că am plantat natură.

Fiecare centimetru pătrat din Olanda e făcut de om. Și fiecare centimetru pătrat are propriile reguli și e controlat. Așa e Olanda – ca un sat din lego.

Care-au fost întrebările cu care ai pornit documentarea filmului?

Îmi era clar deja că omul modern nu poate face față naturii. Principala întrebare a fost cum se manifestă comportamentul nostru irațional. Și-am căutat exemple dintre cele mai extreme, personaje care să nu fie în alb sau negru, ca să nu poată fi ușor judecate.

Care sunt personajele și ce-ai vrut să arăți cu ele?

Avem vânătorul – care e o femeie. Intenționat, fiindcă nu voiam un bărbat mare, un personaj malefic. E femeia asta la 70 de ani, micuță, simpatică. Dacă o asculți atent, ea spune că pericolul vânătorii o excită. Există o tensiune sexuală între ea și mistreți. În film, se dă cu ruj și crezi că se duce la o întâlnire, dar, de fapt, se duce la poligon. Îmi place să arăt ce fac oamenii, să caut ce anume din adâncul nostru ne determină să facem ce facem.

Apoi e pictorul. El petrece mult timp în pădure nu ca să vâneze animalele, ci ca să le observe. Spune în film că vrea să se cufunde în lumea lor. M-am gândit că poate e și un soi de invidie: e bărbatul ăsta care trăiește într-o casă normală și vrea să fie liber, să cutreiere natura fără reguli sau legi. El îmi susține teoria, că nu putem să facem față naturii, chiar dacă încercăm. Poate că am evoluat dincolo de ea, sau ne-am dezvățat, dar avem moduri foarte ciudate de a ne conecta cu ea. În cazul lui, conectarea cu natura e o iluzie; tot ce poate să facă e s-o picteze.

Tipul care se ocupă de animalele lovite de mașini. Asta e meseria lui. El reprezintă felul nostru de a ordona lumea. Un mistreț e lovit de mașină, trebuie să-l înregistrăm în computer, să-i facem dosar – de parcă asta ar rezolva ceva. E felul nostru de a înțelege viața, de a crea ordine din haos.

Când un mistreț e lovit de o mașină, trimitem pe cineva după el ca să-i sfârșim durerea. Să zicem că are un picior rupt, s-a târât câteva sute de metri în pădure și vine tipul ăsta să-l omoare. Pe de-o parte, vrem să nu mai existe animalele astea, fiindcă sunt prea multe și ne încurcă. Dar nu suportăm să le avem durerea pe conștiință, așa că trimitem pe cineva să le împuște în cap. Țăcăneală.

Măcelarul care vinde carne de mistreț. Este o vorbă olandeză: moartea unuia e pâinea altuia. E parte din natura umană: tragedia e și benefică pentru unii. În plus, mi s-a părut interesant cu câtă iubire lucrează cu carnea. E pasionat de meseria lui, îi place gustul cărnii – chiar spune în film că nimic nu se compară cu carnea sălbatică, ceea ce e ironic, fiindcă nu e nimic sălbatic la ea. E de la animale dintr-o natură-ghetou.

Preotul care ține o slujbă pentru mistreții uciși. Am citit despre un grup de activiști care au făcut tot felul de manifestări pentru animale. Într-un an, guvernul a ordonat uciderea a 6.000 de mistreți. Așa că ei au făcut 6.000 de cruci pe care le-au plantat în nisip. Pentru mine, el reprezintă felul nostru de a vedea nedreptatea. Spunem că nu mâncăm carne fiindcă ținem la animale – dar ne cumpărăm toate lucrurile făcute de copii în China. Suntem foarte selectivi cu nedreptatea.

Cum ai cântărit alegerea unor personaje extreme, te-ai gândit la riscurile pe care le-ar putea aduce poveștii? Spuneai de un tip care te-a tot hărțuit pe net fiindcă a crezut că faci propagandă pentru vânătoare.

Principala mea preocupare a fost să păstrez un echilibru în film – e o lume nebună, susceptibilă la interpretare. În primul rând, am vrut echilibru în portretizarea oamenilor. Cum să împing personajele destul de departe încât să le arăt esența, dar fără să le fac de râs, sau să le exploatez? Mi-a luat un an documentarea filmului și majoritatea timpului l-am petrecut cu personajele. Știau care sunt intențiile mele și toți au considerat că i-am reprezentat corect.

Apoi, e un film pro-natură, sau un film pro-vânătoare? Nu vreau ca oamenii să-i pună niciuna dintre etichete. În primul rând fiindcă nu e treaba mea să educ oamenii despre natură, sau orice alt subiect. Treaba mea e să spun povești bune, interesante, care să te facă să gândești. Simt că oamenii sunt iraționali și filmul e o lentilă prin care să arăt asta.

Nu e despre mistreți, sau dacă ar trebui să acționăm asupra naturii. Doar ne arată cât de demenți suntem și de unde vin componentele astea ale comportamentului uman. Ce facem cu ele las latitudinea privitorilor.

Deci care e scopul tău?

Scopul e ca oamenii să reevalueze felul în care privesc lumea. Să zicem că, data viitoare când mergi în pădure, te gândești altfel la ce te înconjoară. Cum mă raportez eu la lumea din jur, care e rolul meu? Să-ți pui ideile în altă perspectivă. Urmăresc mai degrabă o transformare spirituală.

Ție cum ți s-a schimbat felul în care vezi lumea după filmul ăsta?

Când am început lucrul la film, mă consideram mai degrabă pro-animale – nu-mi place vânătoarea, mănânc carne dar nu prea multă, nu sunt un activist dar mă gândesc la asta. Așa că am avut niște rezerve vizavi de vânători și cum mă vor accepta. Dar ce s-a întâmplat a fost că am ajuns să respect mai mult vânătorii decât activiștii pro-animale. Activiștii erau mai preocupați de ierarhia din grup, mai interesați de ei înșiși decât de natură. Vânătorii au fost foarte deschiși: asta fac eu, așa văd eu lucrurile. Îi respect mai mult decât înainte, fiindcă sunt foarte conștienți de ce fac și au văzut filmul ca pe o oportunitate să reflecteze asupra muncii lor.

A trebuit să-mi reevaluez propriile preconcepții. Inițial, credeam că vânătorii sunt ăia răi. Mă gândeam că va trebui să mă chinui să-i umanizez, dar de fapt a fost foarte ușor. Așa că am început să mă întreb cum îmi influențează propriile preconcepții felul în care fac film.

Care consideri că e rolul povestitorului în subiectele astea extrem de polarizante?

Eu sper ca filmul să ne permită să-l cunoaștem pe celălalt. Vânătorii văd activiștii în alb și negru; ei sunt inamicul. La fel, activiștii. Dar, cum le-am spus și personajelor mele: toți aveți un tablou cu un mistreț în sufragerie – diferența stă în cum îl priviți. Sper să-i umanizez pentru tabăra cealaltă.

Oamenii vor să vadă aceeași față a monedei, repetată de sute de ori. Nu-i interesează nuanțele. Lucrurile sunt bune sau rele, animalele trebuie omorâte sau nu. Mie îmi place să-mi încurc spectatorii. E singurul mod de a declanșa mințile. •

* Pelicam, festivalul internațional de film despre oameni și mediu, se desfășoară în fiecare vară în Tulcea − și e unul dintre preferatele DoR.