Retrovizoarele unui emigrant recent
După 15 ani de luptă cu morile de vânt, mi-am pus țara în raniță și m-am mutat la Luxemburg. Acest text este despre ce am lăsat în urmă.
Dreptul împinge ușor, stângul se ridică, pornim semnalizarea, luăm stânga total de volan, ne punem în mișcare cu asigurare temeinică în oglinda spate și… Ce vrei, mă, dementule? Claxonează, da, așa, parcă tu n-ai fost începător.” Instructoarea mea oftează și dă din umeri. „Ce zici, măi, Miruna, de nebunii ăștia? Hai, plecăm.”
Trag de volan, arunc o privire în oglinda laterală stânga și mă inserez cu precauție în traficul bucureștean. Este 10 dimineața, sfârșit de iulie 2010, afară sunt 40 de grade la umbră și curg apele pe mine. Mă simt murdară și proastă, deși nu conduc rău.
Sunt la a șaptea lecție cu instructoarea mea, Rodica, o tipă propusă de tata, pe care-l rugasem să-mi găsească pe cineva cu care să pot comunica. Sunt în țară pentru o lună, cât durează să fac școala de șoferi. În rest, trăiesc la granița dintre Germania și Luxemburg și lucrez pentru o instituție europeană.
Am plecat din România acum un an. În acea zi, priveam în oglinda retrovizoare din dreapta, cu ochii înecați în lacrimi și mâna pe gură să nu urlu. Porneam către Luxemburg cu mașina plină și sufletul golit. La volan era Radu, prietenul meu, care lăsa și el în urmă un job bun, prieteni și părinți. În oglindă îl vedeam pe tata în mijlocul străzii, din ce în ce mai mic și mai departe, în fața casei în care am trăit, cu mici întreruperi, toată viața.
Casă care a devenit chiar ea un vajnic motiv de dorință de emigrare, când vizavi s-a deschis o spălătorie auto nonstop. Zgomotul continuu, de care nicio autoritate, nicio petiție și nicio rugăminte nu păreau să mă poată apăra, m-a făcut să îmi doresc cu disperare să trăiesc într-un loc unde un astfel de viol la tine în casă să nu fie posibil.
N-a fost, firește, doar casa.
M-am născut în 1976 și presupun că am fost printre privilegiații vremurilor de atunci. N-am suferit lipsurile degradante despre care auzeam în jur, am suportat doar câteva ierni foarte friguroase. Am făcut limbi străine de la patru ani și am avut pian (nu s-a lipit de mine), televizor color și video în anii ’80. Mama preda economie la Academia Ștefan Gheorghiu și tata era profesor de chimie. Am fost comandantă de detașament. Mi s-au făcut toate poftele și am fost pusă să mă produc în fața cercului social al familiei cu toate poeziile în franceză și detaliile din Legendele Olimpului pe care le puteam reține.
Nu știu de ce am fost mereu revoltată. De ce aduceam acasă cei mai indezirabili colegi să se uite la video și să mănânce cartofi prăjiți. De ce contestam frecvent regulile și autoritatea (mă rog, știu, pentru că mi se păreau idioate, deși multă lume mă asigura că nu erau). Prin liceu am făcut o fixație cu lucrurile făcute drept și corect. Apoi cu nevoia de a-i ajuta pe alții. Nu știu de unde mi s-au tras, dar în timp mi-am dat seama că trăiam într-unul dintre cele mai neprielnice locuri pentru genul ăsta de fixații.
De ce ne-am oprit?”, mă chestionează Rodica, aruncând o privire îngrijorată în retrovizoare.
„Păi m-am gândit să-l las și pe ăsta să iasă de la benzinărie, chiar dacă nu sunt obligată să-i cedez trecerea”, spun eu senină.
„Miruna, mergi mamă, ne claxonează ăștia și fără motiv, darămite așa… Las’ că iese el.”
Chiar. Ce dracu’ îmi imaginam că se va întâmpla, îmi spun, rememorând nenumăratele intersecții din Luxemburg unde șoferi zâmbitori și puțin absenți se invită pe rând să treacă, ignorând liniștiți semnele.
Luxemburgul pare neverosimil în România. Parcă e un univers paralel. Micul ducat bogat și burghez are cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume în 2009, cei mai încremeniți în timp oameni cu putință și un monument al bancherului în sânul cartierului unde înfloresc industria de finanțe-bănci, consultanța și, firește, instituțiile europene.
Din păcate, piața muncii e închisă pentru români și bulgari până în 2011, drept care, la un an de când am plecat, prietenul meu este încă în căutări. Cea mai bună alternativă pentru el par tot instituțiile europene, mai ales că interdicția de muncă s-ar putea prelungi până în 2014.
De când am plecat, am descifrat gravitatea crizei din țară prin numărul de mailuri pe care le primeam de la prieteni, cerându-mi să explic „cum am ajuns acolo”.
Ce să le zic?
România a răscolit mereu în mine o furie sufocantă și o dorință de luptă așijderea. Am făcut voluntariat la Salvați Copiii de la 17 ani. Băteam Gara de Nord cu grupuri de suedezi și ne băgam prin canale după copiii străzii, să vorbim cu ei și să încercăm să-i ajutăm. Am mers cu bicicleta prin București pe vremea când puțini o făceau. Experiența cea mai înfricoșătoare a fost când un șofer ne-a urmărit pe mine și pe Radu, încercând să-l lovească pe el, în timp ce urla că bicicliștii n-au ce să caute pe stradă.
Am lucrat în ONG-uri majoritatea vieții mele, încercând să îndrept, într-un fel sau altul, legile, infrastructura, practicile, eterna mentalitate, nedreptatea, sărăcia, inegalitatea. Din același motiv am făcut Jurnalistica. Am organizat proteste și flash moburi pentru cauze variind de la războiul din Irak în 2003, discriminarea minorităților sau drepturile bicicliștilor, la ceva manifestare hippie care promova, în principal, ideea de dragoste pentru aproape.
Au fost mai bine de 15 ani de luptă cu morile de vânt. Și, deși m-au făcut să mă simt vie și necesară și mândră și puternică, m-au și îndoit. Aproape orice reușită se risipea, futilă, în marea de probleme și nepăsare din jur. La un moment dat, mi-am dat seama că nu încetez lupta pentru că nu pot altfel, nu neapărat pentru că mai și cred că va schimba ceva.
Pe lângă partea de ONG, m-am băgat în toate chestiile posibile: traduceri, comunicare și relații publice, jurnalism, training, CSR, management. Voiam să construiesc o altfel de țară. Exista undeva, nedefinită, o Românie posibilă, cu oameni care își vedeau de treabă, autorități publice corecte, comunități dornice de proiecte și dezvoltare durabilă și o stare de spirit eminamente pozitivă.
Uneori, ca în cazul jobului din care am plecat din țară (PR al asociației MaiMultVerde), simțeam că am reușit să pun o piatră, poate chiar două, la temelia visului ăstuia. Aveam impresia că noi chiar schimbăm oameni și obiceiuri. Ziua în care am deschis Cicloteque, primul centru de închiriat biciclete din București, a fost glorioasă pentru mine. În România, îmi spunea mereu Dragoș Bucurenci, prietenul și șeful meu la MaiMultVerde, „totul e de făcut”. E adevărat, dar poate deveni atât de obositor să faci totul.
În paralel cu lupta cu țara, m-am ținut și de planul B: emigrarea. Mi s-a spus de nenumărate ori că ar trebui să plec și-am început să mă gândesc serios la asta din 2004, la începutul relației cu Radu. Ăsta era visul lui și, când mi l-a împărtășit, mi-am dat seama că și eu cochetam cu ideea, dar nu o formulasem încă. Votasem pentru Canada, pentru că acolo condițiile emigrării păreau umane. Prin 2005 am decis să fac ceva în sensul plecării, deși eram convinsă că vom pleca pe mâna lui Radu, care-și căuta un job de IT în Canada. Nimic din tot ce știam eu nu era interesant pentru canadieni.
Așa că m-am apucat să merg, destul de în dorul lelii, la câteva concursuri organizate de instituțiile europene: corector, traducător, PR, expert pe politici. Mi-era de folos că mă împrăștiasem în atâtea direcții profesionale. Unul dintre concursuri a rezultat într-o ofertă de job în Luxemburg, la trei ani după ce fusesem anunțată că sunt pe lista de rezervă. Am acceptat-o după câteva săptămâni de cumpănire îngrijorată și multe îndoieli.
Vă răspunde asta la întrebare? Poate am avut doar foarte mult noroc, nu știu.
Am mâinile pe volan și simt cum soarele îmi zburătăcește creierii. Pe dreapta mă depășește din scurt un Logan, care îmi taie apoi fața și se oprește 20 de metri mai încolo la semaforul roșu.
„Lasă, acolo n-o să ai probleme de-astea”, spune Rodica împăciuitor. Opresc și eu la stop și văd cu coada ochiului, în oglinda din dreapta, un biciclist. E un bătrân care se uită lung și dezaprobator în mașina noastră când ajunge în dreptul geamului. Îi zâmbesc, ca de la biciclist la biciclist. Întoarce capul scârbit și trece mai departe.
Când am plecat, am crezut că se sfârșește lumea.
Lăsam în spate un anturaj enorm, o bulă consistentă de „de-ai mei”, oameni cu care simțeam că pot trece și marea. Toate rădăcinile. Tot ce-mi era drag și familiar. Îmi dădeam seama, judecând la rece, că plec de frică. Că nu pot trăi cu ideea că, peste 10 ani, când voi fi îmbătrânit într-o țară în derivă, în cel mai ostil oraș al ei, voi ști că am avut cel mai sigur tichet de plecare și că l-am ignorat.
Plecam de teamă că va trebui să interacționez consistent cu sistemul de sănătate sau justiție. Că o să îmbătrânesc în București, eventual crescând un copil bolnav de astm și nevroză precoce. Că nu vedeam niciun orizont undeva unde „cu rupere de pulă mă trezesc dimineața”, am încheiat citatul. (Paraziții, Motive, pentru cine se întreabă).
Primele luni de exil au fost momente de descoperiri ferice și viață idilică, în ceea ce un prieten numea „o societate bazată pe bunăvoință și încredere”. M-am mutat în Germania într-o casă mare și frumoasă, cu cel mai bun vibe posibil, râu în față, cireș și tufe de liliac în curte, vecini bonomi care locuiesc în case de „turtă dulce”, cum le numește alt prieten. Satul meu este înconjurat de o rețea de piste de bicicletă de 180 de km. Ne spunem toți bună ziua când ne întâlnim, ne tundem iarba din grădini și avem o brigadă de pompieri voluntari care face simulări de incendiu cel puțin o duminică pe lună.
În timp, m-am învățat cu munca și cu mediul din instituții. A venit pisica. Au venit părinții și prietenii în vizită. S-a făcut frig. Am făcut primul Crăciun departe de România. S-a făcut și mai frig. S-a făcut greu. Radu nu avea job, eu mă simțeam copleșită de schimbări, nu mai știam încotro mă îndrept, mă simțeam alienată și tristă.
La începutul primăverii am făcut o depresie cât hăul. Totul era rău, totul era greu, totul era întunecat.
Mi-era un dor sfâșietor și brusc de locurile mele natale, idealizam de la distanță orice poveste, simțeam că se întâmplă lucruri la care eu nu iau parte și că dispar puțin în amintirea prietenilor mei cu fiecare absență. În aprilie, mi-am dat seama că o iau razna și mi-am luat bilet de avion.
Am ajuns în țară după opt luni de depărtare și am început să plâng când am văzut sigla luminoasă Carrefour în timp ce avionul ateriza. Când am pus piciorul pe pistă, am simțit că m-a băgat cineva în priză, că trag energie prin tălpi și că îmi revin. Am știut că am o legătură organică cu locul în care m-am născut și că tot ce trebuie să fac este să vin din când în când ca să o reînnoiesc. Și am știut, la primul viraj al mașinii dinspre Otopeni spre București, uitându-mă la peisajul din jur, că sunt foarte fericită că am venit, că aștept avidă zilele următoare, dar și că mă bucur că există un Luxemburg la care să mă întorc.
E început de august 2010 și sunt pe Lipscani, cu doi prieteni cu bicicletele. Mă zgâiesc, incredulă, la noua configurație a zonei. Nu demult, acolo erau doar străzile prăfuite și cele câteva terase care par să fi fost acolo de la începutul lumii. N-am avut niciodată cine știe ce atașament față de Lipscani, dar am fix sentimentul pe care îl încercam în Vamă, acum vreo 10 ani, când îi vedeam pe cei care mergeau în Salsa. Și atunci, și acum, ei par să fi câștigat. Ei o să câștige mereu.
Când o să cobor de pe bicicletă ca să mă întâlnesc cu un director de comunicare al unui sponsor, o să mi se spună la recepție că nu pe acolo intră curierii. Când o să zâmbesc la întâmplare pe stradă, o să primesc înapoi, cel mai probabil, o privire acră. Când o să adun gunoaie cu voluntarii din zonele de picnic, o să ne cheme niște petrecăreți la ei la rulotă „să luați și berile astea, păpușă, că oricum le aruncam în râu”. Când o să întreb pe cineva de ce a întârziat la întâlnire, o să se uite la mine ciudat. Când o să vreau să acord prioritate fără să fiu nevoită, o să fiu acoperită de un cor de claxoane și înjurături. Când o să am încredere, o să-mi fie înșelată. Când o să am nevoie de ajutor… Ei, uite, aici mi-a fost frică să ajung.
E a treia vizită de când am plecat și e clar cea mai lungă și cea mai dificilă. Am venit să fac școala de șoferi în țară pentru că locuiesc în Germania și nu vorbesc boabă de germană. Iar cu Luxemburgul, unde aș putea da examenul în franceză, nu am o relație administrativă. Oricum, domiciliul meu în acte este încă în România și tot în română învăț cel mai bine. Vizita asta prelungită îmi ridică nenumărate semne de întrebare. Da, prietenii sunt tot aici și ne iubim ca-n prima zi, ba chiar mai bine, acum că ajung rar. E mai de substanță interacțiunea, totul trebuie spus repede, că mâine-poimâine dispar iar din peisaj. Salata de vinete cu roșii e la fel de bună. Mi-s la fel de dragi nopțile de vară când mă perind pe bicicletă dintr-o vizită în alta, din Cișmigiu (care miroase a pipi de la sute de metri depărtare) la Una, Verde Cafe, Baraka sau Uranus. Mi-e la fel de drag să merg la Cărturești și să fug din MŢR în Kiseleff. E bine să fii în România în vacanță.
Am umblat prin București în vara asta ca o apucată. Voiam să-l respir și să-l simt într-o mie de feluri. Iubesc locul ăsta, dar nu pot să pretind că peisajul nu e dezolant. Că nu văd toate gheretele slute de plastic care au împânzit orașul, toate gunoaiele de sub balcoane și ferestre. Că nu am senzația că mulți prieteni se plâng fără să facă nimic ca să schimbe ceva. Că nu mă simt norocoasă că am scăpat de aici, că mi-e rușine că mă gândesc la asta de câte ori sunt la un pas să-mi rup gâtul în vreun canal nesemnalizat sau vreo piatră proptită pieziș în mijlocul asfaltului.
Ezit să las gândul ăsta scris. Nu vreau să fiu o detractoare. Mi-e dragă România într-un fel copleșitor, dureros, imposibil. Dar nu o (mai) simt ca pe casa mea. Ultimele luni de criză profundă, șomaj galopant și isterie fiscală îmi par desprinse dintr-un film de un absurd grotesc. E haos și e sărăcie și parcă toată lumea e la pândă, așteptând să se întâmple ceva. Orice. Și eu nu știu dacă aș mai putea să joc jocul ăsta până la epuizare.
Viața mea „de dincolo” e poate ceva mai sterilă, sigur nu vezi un film de Mungiu la fiecare colț, la fiecare cinci minute. E calmă, așezată, lipsită de încordare, încrâncenare, grabă fără rost sau disperare. M-am resemnat că o să port mereu cu mine o bucățică de nostalgie și una mai mare de dor.
Dar când mă gândesc la „acasă”, văd casa albă de pe malul râului, locuințele de turtă dulce, pistele de bicicletă, autostrăzile, calmul, rigoarea și bunăvoința oamenilor din jur. Aud liniște și am sentimentul că orice e posibil.
„Ochișorii ploaie în oglinzi, mergem legat, ușor, drăguț, ca o domnișoară, te concentrezi, n-o faci pe Rodi de râs, da?”
Dau viguros din cap și mă uit cu simpatie la femeia de alături. Suntem la ultima oră de traseu înaintea examenului practic. Conduc dinspre Piața Presei pe Barbu Văcărescu, îndreptându-mă spre parcul IOR, unde se strâng toți candidații. Traficul e încă uman și eu, stăpână pe comenzi. Așa vreau să fiu și la examen.
De când am venit aud numai povești apocaliptice despre traseu. Că nu se poate fără șpagă, oricât de bine ai conduce. Că te pică prima oară din principiu. Că îți vorbesc urât, îți dau comenzi din scurt ca să nu le poți executa și te umilesc, doar pentru că pot. Am auzit chiar și o poveste de hărțuire sexuală. Ideea generală era, oricum, că nu-l iau. (L-am luat.)
Am ales să închid urechile și să spun: cred că dacă îți faci treaba, te porți ca un om normal și ai încredere în tine, ai o șansă bună. Până la urmă, asta am făcut toată viața în România: mi-am văzut de treabă și am ignorat corul care prevestea cele mai sumbre nenorociri.
Privesc în retrovizoare calculându-mi la secundă depășirile și îmi dau seama ce golancă aș putea să devin dacă aș ajunge să conduc constant în orașul ăsta. Nu, n-aș depăși prin dreapta, n-aș claxona cum se face verde și nici n-aș tăia fața de câte ori mi s-ar părea că cineva nu se grăbește suficient. Dar probabil m-aș lăsa târâtă de dramul de sălbăticie indispensabil dacă vrei să supraviețuiești în traficul din București.
Îmi permit o secundă de visare la drumul care urcă molcom printre dealurile cu viță de vie din satul meu nemțesc. Sunt la fel de la locul meu acolo cum mă simt acum pe Barbu Văcărescu. Mâine, orice aș face la examen, am biletul de întoarcere cumpărat. Mă duc acasă, mă gândesc cu o umbră de zâmbet, apoi arunc o privire rapidă în retrovizoare și mă afund în trafic.
Actualizare: Patru ani mai târziu (DoR #18)
În 2006 am trecut printr-o competiție pentru funcționari europeni, în 2009 am acceptat o ofertă de job administrativ în Luxemburg, iar în primăvara lui 2012 m-am mutat la Bruxelles și am reînceput să lucrez în comunicare. Am strâns mult din dinți în primii ani, când mi-a fost îngrozitor de dor de țară, când partenerul meu a plecat în România, pentru că nu își găsea de lucru, când m-a enervat inerția oamenilor, când mi-am dat seama că Luxemburgul e pentru mine Siberia Europei și că n-o să-mi fie niciodată bine acolo.
La fiecare recitire a poveștii emigrării mele, îmi spun că am dat o grămadă de verdicte definitive și despre țară și despre străinătate, la doar un an după ce plecasem. Am înțeles că perspectivele sunt relative și contextuale, că de la distanță percepția se schimbă (și a ta despre țară, și a oamenilor de acolo despre tine).
La Bruxelles locuiesc în același cartier cu cei mai buni prieteni. Partenerul meu s-a întors și lucrează de acasă. Merg în continuare cu bicicleta la birou, și la festivaluri electro, vara. M-am obișnuit cu funcționalitatea ca regulă, nu ca excepție. La un moment dat, aproape pe nesimțite, m-am desprins de ideea de pribeag. Vin la București în vizite mai rare și mai scurte. O să-mi pese mereu, dar, de la o vreme, a încetat să mai doară.
Acest articol apare și în:
43 comentarii la Retrovizoarele unui emigrant recent
Comentariile sunt închise.
S-ar putea să-ți mai placă:
The power of racism, its trauma, and the road to healing
To heal on a societal level is to recognize and repent, so that we can begin to imagine a future in which no one has to feel the painful effects of racism.
Ultimul an din vechea mea viață
Pentru mulți, 2020 a fost anul pandemiei. Pentru mine a fost anul cancerului, dar și cel mai bun an din viața mea.
Kon and-i lùmja sem me?
Ӡi e 25e berśende semas siguro ke sem nùmaj i etikèta mirre etniaqi thaj ke mirro sundal (mirri lùmja) sas te aćhol maśkar śtare duvarende melale valinaqe. Palal kodo teljardem.
am plecat din august 2008 in Austria, nu aveam intentie sa plec definitiv din Ro, voiam doar sa fac un master, a fost asa… o aventura. Nici acum nu imi explic exact de ce m-a tras ata tocmai acolo unde sunt acum. Si totusi, simt acelasi dor nebun uneori de Ro. CUm aterizez, simplul fapt ca pasesc pe sol romanesc, sau ca respir aerul poluat de Bucuresti, ca aud vorbindu-se romaneste, ma umple de o fericire idioata, tampita. Si apoi, foarte curand, realitatea romaneasca ma loveste fix in zambetul meu cretin. Imi este dor de tara, uneori ma apuca atat de tare incat imi dau lacrimile, dar de fapt am constientizat ca imi este dor de o Romanie care nu exista, o ROmanie idilica, asa cum ar trebui sa fie si asa cum as vrea sa fie, o ROmanie care poate va fi peste vreo 10 ani. Si cu toata tanjeala mea, mi-am dat seama, nu pot sa intorc in anormalitatea de care imi este dor. Acasa este printre straini, acum. Sunt bine integrata, vorbesc germana destul de bine, am o comunitate de romani pe aici, am un job bine platit, natura este superba, vad Alpii de la birou, oamenii sunt destinsi si politicosi, totul este foarte dragut. SI totusi arsura asta, ca nu mai sunt acasa, o simt din cand in cand, si desi nu vreau sa ma intorc in Ro, locul meu nu mai este acolo. Nu ma simt dezradacinata, pot spune ca am o patrie romaneasca si o jumatate de patrie austriaca (inca nu m-am hotarat daca raman in At sau plec pe alte meleaguri), dar totusi… exista mereu un „dar…”
Si noi cei care traim in Romania, si care inca mai speram sa schimbam ceva, traim tot pentru Romania din sufletul nostru. Liiceanu spunea ce el cand nu poate suporta „Romania mare” cea palpabila, are in suflet o „Romanie mica” cu prieteni dragi, amintiri frumoase etc.
Cine spune ca noi care traim aici nu vedem abrutizarea din jurul nostru? Dar cum asa voi cei plecati inchideti in suflet amintirile dragi, si noi cei ramasi avem acea „Romanie mica” care ne hraneste si pentru care dealtfel inca ramanem.
Am auzit de tristetea asta la toti cei plecati, dar o avem si noi cei care traim aici. Si atunci si noi ne retragem in lumea noastra, pentru ca e mai simplu de trait asa, si asteptam vremuri mai bune. Si de aia inca ne mai educam copii, stiti ca in filmele cand lumea dispare si parintii inca au datoria de al le povesti de lumea veche in care traiaiu idilic. Nu e numai tristete in jur daca ai sufletul plin de chestii care te motiveaza.
Frumos scris. Din pacate, se vad numai mizerii din Bucuresti. Ele se intampla, dar nu poti generaliza. Nu toti biciclistii iti zambesc acru si nu toate Loganurile iti taie calea. Poti gasi si intelegere, si liniste, asa cum poti intalni frustari si mizerie in orase mari europene. Este o perspectiva sensibila asupra unui oras care nu ofera multe satisfactii, dar iti asigura un mod de trai suportabil. Nu putem trai toti pe malul raurilor si in case de turta dulce ( desi sotia mea viseaza la asta ), dar ne putem inflori viata cat mai frumos in ROmania. Se poate, foarte greu si cu sansa.
Ba da! Toti! Cazurile celor care nu iti zambesc acru, nu claxoneaza, nu te injura, sunt atat de putine incat se constituie in exceptii… Ma rog, toti cei cu care ne intalnim noi, cei care sunt prezenti, cei care dor, cei vizibili.
deci zbuciumul continua… felicitari pentru articol!
Citesc cu emotie si mai ales cu regasire acest articol.
Am o poveste similara. Diferenta este ca eu nu am incercat niciodata sa schimb lucrurile in Romania. Nu am luptat concret pentru un mai bine. Am ales sa plec imediat ce nu m-am mai simtit implinita acasa. Asta a fost in 2006. Pana atunci, pe langa crunta dezamagire ca parintii nu m-au lasat sa plec la facultate la Bucuresti, viata mea a decurs normal, nu m-am simtit ingradita, am stiut mereu ca trebuie sa lupt eu mult pentru a ma dezvolta, ca nu trebuie sa dau vina pe ce se intampla in exterior. Principiu ce a supravietuit pana in primul an de facultate cand am vazut ca vreau mai mult si nu pot avea, ca vreau sa aflu mai multe si nu am pe cine intrebare, ca ma lovesc prea des de blazare si de grupuri de oameni ce vorbesc despre bani, telefoane si masini. Erasmus a fost solutia. 2006. Franta a fost destinatia.
Ceea ce nu stiam atunci este ca simplul gand ca te intorci, ca te intorci peste 9 luni te face sa suporti cu mult mai multa usurinta dorul de casa si dorul de prieteni. Ajungi, iti e greu o luna pana te adaptezi si apoi traiesti ce ai visat, cu intensitate pentru ca stii catotul se termina in iunie. Chiar si iubirea rezista celor 9 luni ajutata de mailuri dulci, telefoane, lowcost-uri si optimism. Ba chiar iubirea devine mai puternica, creste precum aluatul lasat in liniste la dospit, prinde radacini imbatabile.
Cunosc toate criticile adresate Bucurestiului si argumentele celor ce vor sa il parasesca si le dau dreptate. Eu insa nu am parasit Bucurestiul, ci Craiova. Acest aspect mi-a facut desprinderea de tara mult mai usora pentru ca viata in Craiova iti ofera mai multe argumente de a pleca. Desprinderea a fost deci usoara pentru ca orasul si tot ce reprezinta el nu imi mai oferea multumire, echilibru, progres. Vroiam sa descopar lumea, sa studiez intr-o facultate in care studiile si studentii sunt luati in serios. Desprinderea a fost usoara sau mai degraba decizia de a pleca am luat-o usor. In mod concret nu a fost insa usor. Plecarea in Erasmus a fost grea, mi-am lasat acasa tot: familie, prieteni, iubit, locuri familiare, soba langa care mananc portocale iarna si curtea in care ma joc cu pisica. Toti m-au sustinut, toti mi-au hranit visul si au fost alaturi de mine. Am plecat. Am luat cu mine un mare vis, de mult anticipat, de multe ori trait in inchipuire. Anul a fost plin de emotii, descoperiri, mailuri pline de vorbe dulci si promisiuni de amor, skype cu glume, povesti, lacrimi si acorduri de chitara, petreceri, dor, prieteni noi si veniti de peste tot, dor mare de prietenii mei de acasa si visul ca intr-o zi o sa imi construiesc o casa mare mare, magica, in care sa imi pot gazdui toti prietenii, sa ii am pururea langa mine povestind si band ceai aromat.
Cele 9 luni au trecut. M-am intors. Am inceput sa ma simt si mai putin adaptata, granitele lumii mele s-au stramtat, am ales sa ma inconjor numai de cei ce ma inteleg, fara sa mai fac compromisuri. M-am intors si am inceput sa imi planific urmatoarea plecare. Nu vedeam alta continuare. Aveam prieteni in Bucuresti, prieteni buni, puteam sa imi caut un job acolo precum toti ceilalti dar am ales sa plec din nou in Franta. Simteam ca acesta este drumul meu. 2008 – plec din nou. Acum, dupa 2 ani, sunt inca aici, in Franta, in Paris. Am norocul sa il am si pe iubitul meu cu mine, impatim acelasi vis, nu mai puteam sta acasa, nu puteam creste acolo. Sunt insa acum macinata de dor, de aceea alienare descrisa in articol. Simt acelasi lucru. Trebuie sa vin din cand in cand acasa sa merg pe strazi pe care le cunosc de cand eram mica, sa simt ca totul imi fie familiar, sa imi regasesc familia, bunica si pisica. Ma aflu de multe ori intr-o stare sufletesca bizara. Stiu si stiu sigur ca nu ma mai pot intoarce dar nu pot sa accept pe de-a intregul realitatea ca de 2 ani ma duc acasa decat in vacanta.
Am aici iubitul si Parisul, am acasa familia si prietenii de suflet pe care ii port mereu cu mine, oriunde m-as duce, orice as face. Mailul si telefonul isi fac datoria, ne usureaza alegerea dar nu pot substitui restul. Din fericire incercam sa ne organizam si sa ne vedem des, in limitele posibilului. Iar cand ne vedem nu ne mai plangem cat de greu e sa fim departe ci ne reluam discutia de acolo de unde am lasat-o data trecuta ca si cum am deschide o usa imaginara. Am invatat sa am o perceptie proprie despre timp si distante. Doi ochi albastri mi-au spus cu intelepciune ca distantele le facem singuri. Asa e. Nu mai vorbim de dor, timp si distante, incercam sa fim aproape mereu desi departe.
Romania ramane locul unde m-am nascut si unde am cunosut cele mai speciale persoane si am invatat impreuna sa luptam impotriva celor ce nu ne sunt pe plac.
Este o legatura organica da, acasa ramane acasa.
Cand inchid ochii si ma gandesc la Romania ea imi apare varuita in culorile amintirilor placute. Pana la urma, in ciuda tuturor criticilor aduse tarii si celor ce locuiesc acolo, eu stiu ca Romania e impartita in doua. De aici de departe imi permit luxul de a imi amintii numai de partea dulce a ei si a celor de acolo.
In doua sunt impartite insa si sentimentele mele. fericire si implinire ca sunt aici, dor si tristete ca am fost nevoita sa plec pentru a imi implinii visul. Oricum, port mereu cu mine jumatatea de Romanie pe care o iubesc. Alegerea mea de a pleca nu e definitiva. Nu pot lua decizii definitive. Imi e bine acum aici, dar poate peste 5 ani voi alege sa imi cresc copii in aceeasi curte in care am crescut eu.
Eu locuiesc in Bucuresti si, cel mai probabil, voi locui muuult timp de acum inainte. Cresc un copil si sper sa nu-l cresc nevrotic si astmatic. Sper, de asemenea, sa nu-l cresc mitocan, sa nu arunce cutiile de bere in rau si scobitorile pe geam.
Simt la fel ca tine, cu diferenta ca mie mi-a fost frica sa ma bag in canale cu Salvati Copiii, insa am facut acte pentru rromi si am dat seringi narcodependentilor.
Simt ca tine, numai ca eu traiesc aici, inca si ma intreb unde sunt oamenii ca tine, cei ce au ramas aici. Pe cativa ii stiu – sunt prieteni, rude. Insa, ei stau la ei acasa si eu tot pe Poteras&Oprescu ii am primari si strada ramane rascolita si ma tem de expropriere si sunt Loganuri care-mi taie calea si pietoni pe care-i feresc cu groaza si ganguri care miros a pipi si a caini agresivi si nu e „te rog” si nici „multumesc”…
Pentru mine solutia e sa spun: acasa si Daheim pentru patria noua. De-acasa imi e dor mai mult de familie, de locuri de prieteni cati au mai ramas ei. Aici e patria fiului meu si noua mea familie. Mi-e suficient daca ajung macar o data pe an in Romania…. si ma intorc tot la case de turta dulce.
superb. am simtit atat de „al meu” textul asta incat nici nu-mi vine sa zic mai mult. felicitari Mirunei ca a avut curaj si ca rezista intr-un loc in care va fi, totusi, intotdeauna, un strain. cred ca si pentru mine si ai mei e momentul sa facem la fel. ma cutremur gandindu-ma ca o sa traiesc pentru totdeauna in alta limba, eu, cea care se strange de durere cand vede si aude cuvinte schimonosite de i-uri si cratime aruncate alandala. mi-e ciuda ca n-o sa pot face cu fiica-mea lectiile la gramatica, n-o sa pot sa-i explic de ce se scrie „nu fi”, dar „sa fii”… etc. etc. totusi, e momentul. pentru ca ea, fiica-mea, plecand acum, ar avea sansa sa nu fie pe viata un strain intr-o tara straina. 🙁
M-a impresionat acest articol, precum şi cel cu semnalul de alarmă al managerilor experimentaţi (cu 15 ani de activitate în România). Mi-a reamintit că pierdem în continuare oameni valoroşi care aleg alte orizonturi. Înţeleg şi că este greu să rezişti unei oportunităţi de afară şi poate nici nu ar trebui. Nu este rău să trăieşti, să studiezi şi să munceşti o perioadă în străinătate. Dar nu mi se pare necesar să părăsim România pentru o ţară civilizată gata. Sunt multe oportunităţi şi multe de făcut şi aici. Ar trebui să acordaţi o tribună şi românilor care au ales să se întoarcă sau unor străini care au venit în România cu proiecte interesante şi au rămas. De altfel ştiu că veţi face şi asta cu siguranţă 😉 .
Ce pot spune eu,care la aproape 50 de ani mai încerc să schimb ceva în mediul în care lucrez? Că nu se mai poate schimba nimic?Că toţi se plâng şi nimeni,dar chiar NIMENI nu este în stare să facă ceva concret?Că încerc,şi nu sunt singura,să schimb mentalitatea părinţilor copiilor cu care lucrez,părinţi care ar putea să-mi fie copii? Că sunt nefericită în fiecare zi pentru ei,pentru mine,pentru noi toţi?
E mai bine să-ţi fie dor decât să-ţi fie silă! Şi e foarte bine să ai DoR!(pe care ,oricum o citesc pe n et,că n-am bani s-o cumpăr,sorry)
Frumos ai scris ,Miruna! Ar merge de-un scenariu.Dar să nu fie…”Miruna,înainte de toate”.
Românul nu doar că se plânge în ţară, el aşteaptă cu nerăbdare prima ocazie în care poate să se plângă oricui. Cum pe afară lumea nu are astfel de pasiuni, o face amărâţilor rămaşi acasă.
Cei ce scriu frumos nu înseamnă că trăiesc neapărat la fel de frumos.
degeaba ai draci, pentru ca nu ai inteles nimic. Daca tot vorbim de romani, poate ar fi relevant sa te gandesti ca sunt multi ca tine : aduceti jos in mocirla, in stil de mitica duhnind a autosuficienta si ironie de smecheras tot ce va sare in cale…
ce este frustrant este ca o faceti intr-un fel natural imposibil de combatut..doar deschideti gura si gata, ati stricat tot, cum faci tu cu remarca ta idioata.
Si da..guess what..si eu sunt plecat din tara..si eu lucrez la institutiile europene..si m-a miscat povestea. acum trece la loc la petul de 3 lei si la ziarul libertatea
Si eu sunt plecat din tara de cativa ani. Am plecat pt ca nu mai faceam fata ratelor bancare, pt ca munceam ca un sclav fara sa pot strange mare lucru. Nu a fost usor. De fapt daca ma gandesc bine cred ca a fost cumplit.
Anii au trecut si pana la urma m-am adaptat si la viata de aici, in mod clar mai usoara decat cea din Romania. Muncesc mai putin, castig mai mult. Pun bani deoparte in fiecare luna. Ba mi-am luat si masina pe deasupra. Merg la supermarket in week-end, vecinii imi zambesc politicos cand ne intalnim, reciclez hartia, sticla, plasticul si tot ce se mai poate. Folosesc in general in general doar cardul cand fac plati. Cand folosesc autobusul e parca o placere. Totul e curat iar soferul iti zambeste si el politicos cand urci in autobus. De trafic nu mai vorbesc – de multe ori mi se face semn sa trec, chiar daca eu sunt cel care are „Cedeaza trecerea”. Relatia cu administratia locala e in general foarte eficienta – cererile se executa rapid, multe documente sunt primite prin posta pt a nu cumva sa stau la cozi.
Si totusi ceva lipseste. E ca si cum as trai intr-un tablou frumos caruia ii lipseste substanta. Pana la urma imi dau seama ca vecinii care imi zambesc o fac din inertie, in fapt nu vor sa aiba nimic de-a face cu romanul cu nume ciudat. De multe ori, atunci cand chem un taxi, inventez un alt nume pt ca altfel ar trebui sa il repet pe al meu si de 5 ori pentru a fi inteles. In autobuzul cel curat trebuie sa vorbesc aproape in soapta cu amicul de langa mine, pt a nu ii deranja pe ceilalti. Uneori cand merg la vreo petrecere, imi vina pur si simplu sa ma prind intr-o hora si sa sar, asa cum faceam cand eram student. Dar nu pot, ar parea ciudat. Trebuie sa stau cu paharul din care sorb regulat si sa „socializez” cu cei din jur. Asa da bine.
Si apoi incep treptat sa imi dau seama de chestiile mai grave. De fapt cetatenilor de aici nu le prea face mare placere sa integreze alte culturi. Bineinteles, le plac turistii, le aduc bani si din cand in cand e foarte interesant sa interactionezi cu oameni de alte culturi. Dar turistii au o trasatura esentiala : ei pleaca dupa cateva zile. Emigrantii nu. Si asta nu le prea place. Probabil ca sloganul UE „United in diversity” a ajuns atat de absurd, incat rand pe rand liderii marilor puteri ale Europei au declarat recent ca multiculturalismul a esuat.
Ma trezesc intr-o dimineata in tabloul cel frumos, imi chem un taxi frumos cu numele cel inteligibil si ii spun soferului „Catre aeroport” – plec de fapt in delegatie trimis de la jobul cel frumos. Incepem conversatia politicoasa, pana in momentul in care afla de unde sunt si ma intreaba daca in Romania cersitul e o traditie. Tabloul cel frumos parca incepe sa se urateasca.
Nu vreau sa abordez eternul subiect legat de motivele pt care se pleaca din Romania, fiecare are motivele sale proprii pt care pleaca, uneori nu are de ales.
Dar uneori ma doare cumplit. Mi se pare ca ne putem vinde totul pt bani. Am foarte multi prieteni romani aici. Majoritatea vorbesc de viata „ideala” de aici, de cate isi pot cumpara si cati bani strang. De cat de curat e totul si cat de bine se traieste. Dar de parinti, frati, suroti, parca vorbesc mai putin. Parca asta nu mai conteaza asa mult cand stai pe scaunul din piele a unei masini noi. Primesti prin telefon vestile cu moartea bunicii, te intristezi si mergi la inmormantare daca iti permite distanta si timpul. Daca nu, nu.
Nu vreau sa judec pe nimeni, vreau sa va impartasesc numai ce simt de multe ori.
Urasc toti hotii si coruptii din Romania, urasc toti politicienii care mi-au adus tara in halul in care a ajuns, dar imi lipseste cumplit uneori Romania. Atat de mult incat simt ca nu mai pot respira.
Am bani pe care nici nu ii visam in Romania, dar copiii o sa imi creasca fara bunici alaturi, iar cu prietenii vorbesc pe mail din cand in cand. Daca parintilor li se intampla ceva, eu nu o sa fiu acolo.
Draga Miruna, sper sa ai viata pe care ti-o doresti in Luxembourg si tu, si prietenul tau. Si sper ca si-a gasit de lucru deja (pare imposibil uneori).
Si sper sa imbatranim amandoi fara regrete. Desi in cazul meu o sa fie foarte greu.
mda… ‘mama preda economia (L.O.L.) la Stefan Gheorghiu, eu aveam pian, video si TV color, in timp ce majoritatea putrezea la cozile comuniste, uhm! iar acum traiesc intr-o casuta de turta dulce! :))
mai, voi intelegeti ca eram o printesa in romania, da n-am mai suportat mitocaniaaa! no comment, revisto dor…
Geanina, poate printre alte motive de scarba si lehamite ar fi trebuit sa fie precizat si acesta: Romania a fost si va fi intotdeauna locul in care sa ai un pic mai mult decat ceilalti e obscen, ticalos, intolerabil.
daca e no comment de ce comentezi?
Geanina, bine punctat…dar nu este vina ei ca mama ei a ales sa fie educatoarea securistilor si a celor mai inversunati comunisti. Pana la urma, Miruna poate fi considerata victima mamei ei…care a participat la instaurarea mizeriei comuniste. Societatea romaneasca a fost ingenunchiata de comunism si de adeptii sistemului (cei care au renuntat la demnitate si onoare pt un pian, video si un tv color).
Geanina, nu ai inteles foarte multe se pare din mesaj. nu cred ca asta era esenta, te legi doar de niste informatii care puneau lucrurile in context. e drept ca ti se pare o mare branza sa pufai, acum ca ai reusit sa emigrezi din plescoi in vreun loc cu tranvai macar, dar sincer..cine incepe comentariul cu „mda” si il termina cu „no comment” nu face decat sa se auto descalifice
bravo ot sinceritate
Foarte impresionant articolul si realistic in acelasi timp!Doar un om trecut printr-o astfel de experienta poate sa inteleaga. Cert este ca inainte sa plec din tara mereu auzeam replica : ,,Ai mare grija ca o data ce ai plecat, nimic nu va mai fi la fel, nu vei mai simti la fel!!!” N-am luat-o in seama, manata fiind de visul meu maret. Abia acum inteleg intr-adevar. Dorul sfasietor ce-l simti departe fiind de casa, fericirea imensa din aeroport, dezgustul suprem dupa cateva zile petrecute in Bucureti. E adevarat…nimic nu va mai fi la fel! Te intorci astfel acasa (la noua ta casa), tinand Romania in suflet si sperand ca poate intr-un viitor lucrurile se vor indrepta. Cu toate acestea, nu vreau sa ma mai intorc inapoi in Romania, tara care m-a fortat de fapt sa plec.
Draga mea, sunt de acord cu tine in proportie de 99%. Am simtit aceleasi lucruri, din pacate pentru o scurta perioada de timp, cat am avut norocul sa traiesc intr-o tara civilizata. Dar sa spui ca „am senzația că mulți prieteni se plâng fără să facă nimic ca să schimbe ceva” dupa ce recunosti ca tu ai incercat ani de zile sa schimbi ceva in tara asta, fara succes, mi se pare… cum sa spun?!… fix ce ar spune cineva care nu mai e nevoit sa se confrunte cu problemele astea. E asa usor sa te uiti in urma si sa spui „Ce fraieri is aia ca inca mai stau acolo… Si se tot plang fara sa faca nimic…”. Te intreb pe tine si pe ceilalti (multi) care gandesc la fel: CE SA FACEM? Si se pare ca din faptele voastre reiese o singura solutie (falsa si oarecum lasa): sa plecam…
Am inteles ca ai fost mereu revoltată. Ca aduceai acasă cei mai indezirabili colegi să se uite la video și să mănânce cartofi prăjiți. Ca ai contestat frecvent regulile și autoritatea.
As vrea sa ne spui cate ceva despre 21 Decembrie 1989, cand sunt convins ca ai participat pentru a contesta regulile si autoritatea.
🙂
foarte bun & frumos
Frumos scris. Complimente.
Cu placere pot sa confirm detaliile legate de sat, pistele de biciclete si restul. Locuiesc de cativa ani in apropiere si lucrez tot la Luxmb.
La inceput am acceptat cu strangere de inima sa accept oamenii, ideile, obiceiurile, ca poate ma intorc in Rom… etc etc. Si dupa un an si ceva, am zis: stop sunt mare un idiot. Am inceput sa invat limba, sa merg la cursuri, sa incep sa ma integrez cat mai bine, sa vorbesc cu nemtii, sa-i cunosc si sa-i inteleg….
Si mi-am dat seama ca asta ar trebui sa fie un „must” pentru orice imigrant. Nimic nu e mai frumos si mai util decat sa imbratisezi cultura, limba si filozofia oamenilor din tara adoptiva. Slava domnului sunt destule exemple negative, de „oameni care nu accepta alti oameni” din rautate sau prostie: Turci, RRomi, etc etc…
Ei stau in cartierele lor izolati in intelect si cultura.
Foarte frumos textul, e grozav ca ai reusit sa capturezi evolutia sentimentelor de inceput de relatie „love-hate” cu tara de bastina. Eu sunt plecata de cativa ani si ador intoarcerile, nu ma agaseaza mai niciodata ceea ce pare atat de agasant pentru cei de acasa, ma amuza, ma recomforteaza sau ma intristeaza, dupa tipic…
Dar stiu bine, asa cum ai inceput si tu sa o simti, ca am prins radacini in alta parte, ca e ok asa, ca nu mai vreau sa ma intorc si basta.
Sunt, cred, dintre putinii care nu au gustat povestea asta spusa frumos, construita abil si extrem de narativ. Imi place rememorarea si imaginile de la orele de condus…
Ceva nu imi place la povestea asta. Nu e tocmai usor de identificat ce, insa nu mi se pare ca asta este povestea care trebuia spusa, cred ca este o alta poveste mult mai importanta undeva in spusele autoarei.
Asta cu plecatul, cu scarba si lehamitea pot sa o inteleg mai bine la strainii care vin aici, nu la cei plecati si intorsi in vizite. Eu inteleg ca va este dor, cert este ca tot ce reusiti atunci cand va intoarceti este sa ne faceti sa ne simtim prost, pe noi cei care am ramas aici fie pt ca nu putem mai bine, fie pentru ca nu am avut sansa sau pr si simplu nu vrem sa plecam.
Sa incercam sa ne vaitam mai putin si sa fim mai constructivi. si cei plecati si cei ramasi.
Si care ar fi, draga Marius, povestea mai importanta pe care nu am spus-o?
Interesant, comentariul meu nu a fost acceptat pt ca am adus niste „omagii” celor care au trecut pe la Stefan Gheorghiu. Omagii in limitele decentei. Pacat, dupa 21 de ani, inca mai exista cenzura.
Mi-a placut mult articolul, identificandu-ma pana la lacrimi cu multe situatii si simtiri.Eu am cunoscut strainatatea din nevoia de bani si de experienta totodata.Am plecat din Romania pentru ca nu-mi mai gaseam nimic de munca, dupa ce mi-am dat demisia de la un job binisor platit.Atunci, am luat decizia sa incerc si cadoul asta dat de democratie:strainatatea(hmm, ce nume potrivit).Ce pot sa spun acum , dupa 3 ani de locuit/muncit(si nu la birou cum eram obisnuita in Romania)?…ca nici aici nu e asa de roz cum ni se pare de-acasa…e asa cum zicea Cornel, sorbim din paharel cand de fapt am vrea sa tragem o hora si sa chiuim, vorbim incet sa nu ne auda cei de pe-aici ca suntem romani, cand auzim romaneste suntem si mai precauti, gasim si aici priviri reci si plictisite ale functionarilor si vanzatoarelor, simtim gustul amar al umilintei cand „recunostem” stanjeniti ca suntem romani si speram ca ceilalti sa nu ne judece dupa sabloane, sunt si aici pietre si gropi de care ne impiedicam, precum si mitocani de pe alte meleaguri, si parca astia sunt si mai rai decat ai nostri de-acasa.Cam asta cred eu acum, dupa ceva experienta, care ma bucur ca nu a fost de puf: sufletul ne ramane acolo unde ne-am nascut, indiferent cat liliac avem in fata casei.
Ramona, daca in Romania ‘sa ai un pic mai mult decat ceilalti’ ar fi considerat ‘obscen, ticalos, intolerabil’… am fi in rand cu tarile nordice. In special ATUNCI CAND acest ‘mai mult’ rezulta din parazitarea drepturilor si bunurilor celor multi. Mi-as dori sa faca fiecare diferenta intre banul muncit si banul furat. Cati ‘oameni de afaceri’ in acceptia capitalista a produs Romania? Pentru ei, jos palaria! Comparand, cati se imbogatesc din buzunarele pensionarilor?
Cezar, domnita Miruna nu pare sa-si fi chestionat sau reevaluat trecutul din perspectiva a ceea ce au insemnat abuzurile prin care s-au ridicat ai ei pentru cei multi, pe care astazi ii condamna pe motiv ca nu-i intorc zambetele.
In Romania nu a existat o lege a lustratiei, prin urmare personagiile de teapa prototipului incarcnat se reproduc, se raspandesc si se cara intr-o scarba suverana fata de ce au distrus si cu o nonsalanta zdrobitoare prin care singurul lor regret e ca nu mai au os… de ros.
Geanina, nici vorba sa fie asa in tarile nordice. Stiu destul de bine cum este acolo. Vorbesti din auzite. Pe cei ca tine s-a construit comunismul (desi il critici cu spume la gura) si tot pe atitudinea asta in care sunt repede catalogati cei ce au ca hoti si cei ce pleaca ca ratati sictiriti s-a consolidat „capitalismul” romanesc.
Uite si eu am plecat super furios pe romania, fara a fi vreun ratat in tara. si o duc minunat afara. si singurul lucru care ma enerveaza mai tare decat mizeria fizica si morala pe care o regasesc mereu cand revin este vocea sugrumata de ura a celor ca tine.
Eu as incuraja orice doritor sa emigreze din Romania pentru ca este o experienta unica din care inveti enorm. Si pentru ca, in general, e mai bine sa iti para rau de ce-ai facut decat de ce nu. Marea dezamagire pe care o incearca oricine doreste sa emigreze este faptul ca tot ceea ce citeste si si tot ceea ce i se explica in legatura cu traiul in alta tara nu reuseste sa il dumireasca deloc, fiindca sunt doar parerile si opoiniile celorlalti, netrecute prin trairea lui. Pe scurt, nu ai trait acolo, nu poti sti cum e. Ti se poate spune ca e rau, asta nu inseamna ca pt tine nu o sa fie bine, sau invers. Ca fost emigrant, am observat ca toate comentariile de mai sus – marea majoritate de buna-credinta – seamana uluitor de mult cu ce am citit trei ani de-a randul in care am asteptat sa emigrez. Erau adevarate, dar nu s-au comparat in nici un fel cu ce aveam sa traiesc acolo. De ce ? Fiindca fiecare din noi e unic in felul sau, nu poti compara trairi intre ele, fiindca …nu poti ! Daca m-ati intreba daca e real ce se scrie mai sus, am sa va spun din tot sufletul ca da. Dar pe cei ce vor sa emigreze nu-i sfatuiesc sa asculte decat de ce vor ei, sa nu se lase influentati de unii sau altii si sa plece linistiti. Concluzia o va trage fiecare ptr el, nu trebuie sa incercam sa furam experientele nimanui. Strainatatea este acum la dispozitie, dupa cum nici Romania nu va fugi niciodata nicaieri. Eu m-am intors si nu as mai pleca din tara decat ca turist.
@geanina (& cezar)
Creezi o imagine zdrobitoare, inversunata, si degeaba.
Imi place ca tot punctati faptul ca unii dintre noi si-au indoit coloana morala, au renuntat la demnitate si onoare pentru un ‘pian, video si un tv color’. Insa voi, unde erati? Cei cu coloana inca intreaga? Cei cu demnitatea intacta? Cei care transpirau onoare si multiple virtuti morale?
Miruna a ajuns unde a ajuns pentru ca EA a facut fiecare pas din drumul ei, cel ce a adus-o unde este. La unii drumul este mai cu pomi pe margine, la altii cu incendii, si la altii cu noroi – insa pe un drum mergem toti.
Geanina, vezi-ti de drumul tau – momentan imi pare ca mergi pe jumatate intoarsa, privind in spate si tot comentand. Viitorul acela pe care ni-l dorim toti este-n partea ailalta.
Cand etichetezi copii pe baza realizarilor parintilor le negi insasi existenta lor, si orice fel de efort ar fi facut ei de capul lor. Un pic de research ti-ar arata ca Miruna este Miruna, nu parintii ei.
Spor.
dragi romani de pretutindeni,
va scriu de pe marginea unui spital din israel unde sunt cu fiica mea de 4 luni care a avut 8 operatii pe creier….si inca mai stam sa vedem cum evolueaza.
de 4 ani am plecat din romania, cu sotul meu si am lasat si eu ca si voi toti, familie, cariera…toti avem un motiv pt care plecam, eu am facut-o la 35 ani. nu e usor sa lasi totul deoparte, sa-ti iei 2 valize si sa zici gata! am plecat. si totusi de dragul sotului meu care-si dorea sa experimenteze traiul in alta tara am facut-o. eu am fost mereu plecata dar niciodata nu am avut curajul sa ma stabilesc undeva. am trait atasata de parintii mei, de casa mea de langa parcul carol din bucuresti….iubesc bucurestiul asa cum e, cu bune si rele, e locul meu natal si nu l-as da pt nimic altceva.
am plecat in cipru, limassol, pe malul marii. la inceput a fost extrem de greu, nu mi-am gasit servici desi sunt economist, vb fluent engleza si totusi am gasit joburi care erau sub nivelul meu educational. in schimb, sotul meu a facut un pas inainte, el era multumit, implinit profesional si eu am ramas in urma. cariera s-a dus, eram doar oana din limassol. prieteni mi-am facut cativa, noroc ca sunt sociabla dar traiul departe de casa nu e usor. asta o spun acum dupa 4 ani in care lumea ma intreaba unde te simti tu acasa? iar eu raspund: pretutindeni e casa mea. am nascut in cipru, 2 copii minunati, au certificat de nastere cipriot, nu cred ca ma ajuta asta cu ceva dar asa a trebuit sa fac ca sa beneficiez de ajutor de dupa nastere.
iar acum sunt in israel, de o luna de zile pt ca in cipru nu au reusit sa o faca bine pe fetita mea,, asa ca guvernul cipriot a platit deplasarea ei in strainatate(40,000 euro) si, cum israel era la 40 min, am zburat cu ambulanta aviatica. toata lumea imi spune ca daca eram in romania fetita mea era deja moarta si ingropata pana acum….nu stiu ce sa zic?
am decis sa ne intoarcem in tara. cu 2 copii si cu un singur salariu nu reusim sa facem fatza cheltuielilor, eu nu ma pot reangaja pt ca ,cine ramane cu cei mici? mama soacra nu mai poate sta…asa ca am decis sa revenim in tara.
o fi bine, o fi ,nu stim, dar nu avem incotro. revenim acasa dupa 4 ani de stat pe malul marii, unde lucrurile nu merg atat de bine dar e foarte liniste. apropos, prima impresie cand am ajuns in cipru a fost ca m-am pensionat. aici lucrurile se misca incet incet, oamenii sunt amabili dar traiesc in ritmul lor.
sunt putin speriata de ce citesc aici…cu reintoarcea acasa, oare ce voi gasi? noroc ca sunt o luptatoare, o optimista si vad jumatatea plina a paharului. unde e acasa? nu mai stiu. cu toate ca stau de o luna in ierusalim si aici ma simt bine, am intilniti oameni minunati care m-au ajutat mult.
romania e tara mea natala, cipru e tara adoptiva, israel e tara in care copilul meu se va vindeca…unde e acasa? pretutindeni, ma simt ca si cum am mai trait aici…ma simt in siguranta, in bucuresti am atatea amintiri, am o poveste minunata…si sper sa continue asa. sa-mi cresc cei 2 copii, sa invete romaneste, sa-l invete pe creanga si eminescu, sa studieze istoria noastra. nu sunt o patrioata inflacarata dar de abia astept sa stau la o bere rece pe lipscani.
preotul meu duhovnic imi zicea candva ca omul sfinteste locul.
am fost poate confuza pt unii, am multe ore de somn lipsa dar sper ca m-am facut inteleasa.
ca e romania sau alta tara important e sa ai iubire in suflet, putin optimism si sa multumesti universului pt fiecare zi care ti-e data sa o traiesti.stiu ca e greu, poate par o idealista si o romantintica dar viata m-a pus in extrem de multe situatii si acum la cei 39 ani ani mei, cu un sot mai tanar cu 9 ani ,zic eu, ca am inceput sa vad viata diferit. nu incerc sa schimb lumea ci sa ma adaptez eu fiecarei situatii la care sunt supusa. traim un test si Dumnezeu ne da fiecaruia cat putem duce. nici mai mult, nici mai putin.
Am respirat aer curat cititndu-te, Miruna. Nu vreau sa iti recomand bibliografie de specialitate, doar spun ca uite, poate textul tau ar fi trebuit sa apara si el intr-o carte minunata, Revolutia din departare, pe care a adunat-o si publicat-o Cristina Hermeziu. Sau poate ca vei scrie propria ta carte. Eu o astept.
Ce ma anuleaza sunt comentariile, comentatorii. Citindu-le itit dai seama ca ai facut bine plecand. Cel putin pana cand modelul psiho-somatico-socialo-comunicativo-etc se va schimba. Si nu pentru un model si mai nefericit.
Un articol foarte bun in care, cu siguranta, se regasesc aproape toti romanii „de dincolo”. Am scris aproape toti pentru ca mai sunt si romani plecati in strainatate care gandesc asa cum gandeste Cornel. -a scris un comentariu putin mai sus-. Un tablou frumos careia ii lipseste subastanta, a spus el. Da, asta e strainatatea!!!! Castigam bani,reciclam hartia,zambim fals si… ne omoram sufletele. Plecam de acasa nu pentru ca sunt strazile neasfaltate sau pentru ca nu putem merge regulamentar cu bicicleta. Plecam de acasa pentru bani. Ca sa ne oferim o viata mai buna, ca sa le oferim copiilor nostri un trai decent. Cati dintre noi ar pleca din Romania daca ar castiga cateva mii de euro pe luna?????
misto, doar ca mi se pare putin pripit dupa un an sa-ti dai asa drastic cu parerea. hai mai vorbim peste 8-9, ok? 🙂
Sa stii ca ma gandeam si eu la asta, acum, la ceva vreme dupa ce l-am scris. Perspectivele se nuanteaza mereu si da, mi-ar placea sa mai scriu un articol pe tema asta peste 10 ani.
peste 10 ani va fi la fel.. viața din Luxemburg va fi normală, România va rămâne o rană deschisă.. însă durerea va conteni. E la fel cum ai pierde o persoană apropiată.. nici după 10 ani nu uiți de ea și tot doare, dar îți amintești mai rar și doare mai puțin..
te salut din Basarabia, unde aparent o ducem și noi la fel de prost (la orice capitol..) am ”emigrat”, să zic așa, din Chișinău la Iași, pentru a face facultate, iar acum când și eu și soția mea suntem pe ultima sută de metri înțelegem clar că e timpul să mergem mai departe cât nu ne-am consumat viețile luptând cu morile de vânt.. și cât de patriot nu aș fi, prefer totuși să mă declar învins și să trăiesc cu o rană în suflet (de fapt sunt două, ar mai fi și idealul unirii) și să-mi caut de viață.
toate bune!
V-am urat punctual, pe masura ce citeam articolul. Si v-am iertat punctual, pe masura ce citeam articolul. Da, cred ca cei care se lasa franti de Romania, de Bucuresti, de vulgaritate, prostie, mizerie, caini, saracie, cred ca acestia trebuie sa plece in strainate. La concluzia asta am ajuns la sfarsitul articolului. Sa ma iertati ca v-am urat, e din cauza iubirii nemasurate pentru animalul asta rasfatat, murdar, uneori violent si rau, care e Bucurestiul. V-am urat pentru ca mi s-a parut ca nu ati avut rabdare cu el. Ca nu ati incercat sa-i intelegeti punctul de vedere. V-am urat pentru ca nu mi s-a parut ca nu l-ati privit cu adevarat in ochi si nu ati vazut cum incepe sa se lipeasca de dvs. Am gresit, mi-am dat seama spre sfarsit. Ati avut toata bunavionta si rabdarea, si mi se pare mie ca am inteles ca totusi nu ati renuntat.
Va spun cu toata sinceritatea ca zambesc tamp si zambesc incantata de cate ori ies pe strada. Zambesc de atata sinceritate si adevar. Zambesc pentru ca romanii sunt un fel de copii din punct de vedere al civilizatiei. Copii care nu stiu sa zambeasca din inertie si politete cand nu le place de cineva, si zic verde in fata: „Esti urat”. Zambesc pentru ca dau de oameni extraordinari de frumosi in Bucuresti. Zambesc pentru ca are atata potential Romania, zambesc pentru ca e ca o femeie dimineata. Ciufulita, in pijamale si cu cearcane, cu ochii tulburi si usor prost-dispusa. Inca nu a avut timp sa se spele pe ochi si sa-si bea cafeaua.
Cu mai mult simt al umorului si cu mai multa rabdare, eu zic ca o sa-i vedeti si dvs potentialul de femeie frumoasa si spiritualizata.
Sunteti norocoasa si ma bucur ca mai sunt si oameni ca dvs. :). Si pentru ca nu veti fi nevoita sa incercati sa traiti intre straini cu gandul mai mereu in partea cealalta. Si va multumesc ca acceptati si alte puncte de vedere. Vad tot potentialul de care pomeniti si credeti-ma ca sunt de acord cu tot ce spuneti. Eu doar gasesc obositor sa traiesc cu acesti „copii” de dimineata pana seara. Daca ne-am putea petrece traiul interactionand ca niste copii intruna, what a wonderful world this could be :).
Inainte de toate vreau doar sa spun ca sunt un batran in ale emigrarii (ilegale),adica boschetar al europei.Incepand cu 90 aveam in gand sa emigrez aveam vreo14-15 ani.Simtzeam ca tzara lui papura voda,se indreapta spre recesiune si faliment.Am reusit doar in 1998 in Dresden germania,am stat 2 ani si cand m-am intors acasa le spuneam prietenilor mei „VOI ROMANII….”.Am trecut vama ca in filmele cu vietnam ,ilegal ,pe jos,tarash,in plina iarna si cu umarul dislocat de la o trantitura cand trecea masina de vamesi pe langa noi.Asa ca ceea ce vreau sa zic ca e usor sa fi melancolic cand pleci de acasa mai ales daca ai fost copilul mamii,cand ai avut tv color cand altii isi sugeau dejtele de foame,cand mami si tati nu erau profi ci mineri,etc,etc.E diferit sa cresti cu miere in loc de branza.Dupa un an nu sti germana?.Ich habe nur in 6 monate deutsch gelernt un ich glaube dass ist nicht eine schwere sprache zu lernen.Cand ai crescut in puf duci dorul caldurii,daca ati fi trecut doar pe jumatate prin ce am trecut eu ca sa ajung unde am ajuns acum,si am 37 de ani,(m-am umilit,m-am lasat insultat,batjocorit,si zambeam ca prostul lasand sa se creada ca nu intzelegeam nimic),v-ati fi sinucis.Ca sa nu se creada ca fac pe Pizdosu,doar intreaba-te cum e sa stai intr-o camera de 3/4 metri, singur,fara nimeni,nici prieteni,nici dusmani, un an de zile,si sa ai contact cu lumea doar 2-3 ore pe zi.Cel mai rau era Sambata si Duminica (eram ilegal).Va pup pe toti si nu va mai cantatzi,fitzi tari ca de aia santetzi romani sa fitzi de batjocura europei.Inhei cu o fraza a unui batran ardelean ce aparea la Pro tvprin 1996: Reporterul:-Ce parere aveti Domnule draga,ca intram in Europa?
Mosul:(ATENTZIE LA RASPUNS)
-DAR UNDE AM FOST PANA AMU?
(HAHAHAHAHAHA).
PA.(SEMNEAZA)Un roman Nerealizat