[Eseu] De unde vin

O geografie subiectivă și sentimentală a spatelui blocului.

Singurul lucru pe care nu l-am făcut niciodată la bloc a fost o excursie în Vietnam. Îmi era frică. Cui nu i-ar fi fost? Vietnamul presupunea să cobori în pivnița blocului, un labirint nedefinit de coridoare înguste, reci și prost luminate și să găsești trecerea în celălalt bloc, apoi în blocul următor și așa mai departe, până ajungeai la blocul cu frizeria. Numai cei mai curajoși dintre noi se încumetau, dar nici ei nu aveau alte dovezi că au fost în Vietnam în afară de propriul lor cuvânt. Pe atunci nu aveam de ce să nu ne credem unii pe alții, cel puțin așa îmi amintesc, pentru că memoria e menită să apere copilăria de trădări.

Mi-am trăit întreaga copilărie între blocurile care formau Vietnamul, un complex de beton ca un „r” mic, întors, cu adrese pe trei străzi, două bulevarde și primul bloc de pe Strada Sîrguinței. Stăteam în cartierul Tudor Vladimirescu din Târgu-Mureș și nu exista niciun alt loc în lume mai bun – nici în oraș (în 7 Noiembrie locuiau numai golani, în Dâmbul Pietros, dubioși, iar în centru nu credea nimeni că există și copii), și cu atât mai puțin în afara lui.

Eram în inima țării, în Transilvania, și puține lucruri erau mai bune decât Transilvania. Când mergeam la mare la Mamaia și stăteam în hoteluri cu nume de poeți și planete și păsări, oamenii vorbeau urât, erau mai încruntați și se agitau din nimic, iar când mergeam la munte dădeam mereu peste case în care nu puteam să respir și șuieram toată noaptea în căutare de aer, ai mei insistând politicos față de gazde că e doar o alergie și sigur va fi mai bine data viitoare. Nu era.

Dacă era o alergie, prefer să cred că era o alergie la distanța de locul în care trebuia să fiu: acasă, în spatele blocului, singura geografie care conta.

● 

Toți copiii din gașcă căzuserăm tacit de acord să îi spunem „spatele blocului”, deși pentru unii dintre ei intrarea din spate era singura. Stăteam ore întregi acolo, mai ales vara, cu cheia atârnată de gât cu o sfoară și băgată sub tricoul pe care adesea îl dădeam jos ca să ne scriem pe spate, cu creta, afiliația. În cazul meu, 7, numărul lui Marius Lăcătuș de la Steaua, singura concesie pe care o făcusem restului țării, dar și pe aia pentru că era o echipă înfrățită cu echipa locală, ASA Târgu-Mureș, o echipă care trăise din jucători mari de la noi, cum era Ladislau Boloni, care se zicea că încă avea o casă în oraș, undeva lângă maternitate.

Dar maternitatea era în centru, iar centrul era departe.

În plus, „spatele blocului” era imens, n-aveam unde și nici de ce să plecăm. Chiar sub fereastra de la camera pe care o împărțeam cu fratele meu era o mică alee de beton care mărginea un petec de iarbă în pantă, pe care cei din blocul vecin bătătoriseră o cărare amețită. În cel mai adânc punct, diferența de nivel dintre alee și iarba și apoi betonul de joacă era de-un om mare – un hău pe care niciunul dintre noi nu avea curajul să-l sară. Aleea avea și un soi de bordură lată cât un bloc de desen, care era folosită pe post de bârnă la campionatele de gimnastică, în care toți, fără excepție, băieți și fete, voiam să fim Svetlana Boginskaya, zeița bielorusă, deși uneori trebuia să ne mulțumim cu rolul Danielei Silivaș.

Tot acolo era și bara pentru bătut covoare, unde făceam exercițiile de paralele, rar altceva decât atârnat, pentru că nimeni nu putea să facă vreo tracțiune sau altă mișcare mai spectaculoasă decât o întoarcere chinuită. Doar câteva fete reușeau să se cațere pe bară, târându-se ca niște omide în trening, dar eu n-am reușit niciodată să trec de faza în care te lipești de bară, îți covrigești picioarele în jurul ei și o apuci strâns cu mâinile. N-am înțeles niciodată ce urma și cum urcai mai departe.

În aleea asta dădea și ușa din spate a sticlăriei de la parterul blocului, în care lucra domnul Mureșan, un bărbat cu părul negru, sever, mereu în salopetă albastră lungă, cu un buzunar plin de creioane, care ne tot avertiza să nu ne cățărăm pe cele două containere mari de la baza pantei, pline cu bucăți de geamuri și alte cioburi. N-am înțeles niciodată ce se întâmpla cu ele – știu doar că, odată ce se umpleau, apărea o mașină, un soi de cărător special de gunoi, care venea și le lua. Noi foloseam containerele ca poartă pentru fotbal și era o plăcere să marchezi când erau pline, golul suna a sticlă zdrobită, cum probabil sunau și inimile adversarilor.

Ani de zile n-a fost nicio mașină în curte, așa că terenul avea o formă ciudată din cauza parcării, cu tot soiul de colțuri în care ne înghesuiam ca într-o grămadă de rugby și ne „cotoiam”, adică ne loveam la picioare până cel mai rezistent se strecura afară cu mingea și se năpustea spre poartă ca în desenele animate japoneze, în care orice teren părea nesfârșit și fiecare atac era de fapt o urmărire.

● 

Geografia lumii noastre era bine delimitată. Spațiul de gimnastică nu era folosit pentru altceva, iar părinții erau descurajați pe cât se poate de la bătut covoare. La fel și terenul de fotbal. Lângă ele era locul de baschet, sau, mă rog, un joc despre care memoria îmi spune că l-aș fi inventat, asta pentru că tot memoria îmi spune că îl câștigam mereu. Scopul era să lovești o țeavă cu mingea, de la distanțe diferite − cu cât o loveai de mai departe, cu atât făceai mai multe puncte. Nu țin minte să fi ratat vreodată, cu siguranță nu de la linia de două puncte. Lângă țeava de baschet erau scările care duceau la intrarea din spate a blocului nostru, unul dintre puținele spații multifuncționale în care jucam și șah, dar făceam și spectacole, în care nu țin minte ce se întâmpla, doar că eu nu participam niciodată, ci mai degrabă eram în juriu, public sau organizare.

În celălalt capăt al terenului de fotbal era locul pentru 7 țigle, Țară, țară vrem ostași și Rațele și vânătorii, unde îmi plăcea să cred că sunt atât o rață kamikaze și vicleană, cât și un vânător de temut. Tot pe acolo era și dulapul negru de metal de la pantofărie, unde se adunau uneori băieții mai mari din unul dintre blocurile de la bulevard și unde ne-au arătat prima oară cărți de joc cu femei goale, care mi-au plăcut mult. Tot acolo era spațiul de asamblare de țevi și „goioabe” de hârtie, unde cei mai înțelepți ne arătau cu răbdare cum se construiește o mitralieră cu cinci guri de tragere, care să aproximeze revolverul lui Mărgelatu’.

N-am înțeles niciodată cum s-a format această lume, cine i-a trasat geografia și cum ne-am așezat atât de bine în ea. Ni se părea nesfârșită, diversă, pregătită să susțină orice idee sau joc ne trecea prin cap. Când ne-am apucat să construim forturi din pături și cearșafuri sau să ne jucăm Flori, fete sau băieți, ne-am mutat pe iarbă. Acolo era locul de meditație, de liniște, unde legam textilele între pomi și ne adunam sub ele să colorăm. L-am poluat ulterior, când am început să ne jucăm Lapte gros sau un joc greu de descris, cu săgețile de la darts, pe care trebuia să le „scapi” de pe diverse puncte din corp și să se înfigă în pâmânt, și probabil l-am stricat iremediabil când a săpat cineva prima groapă și am început să dăm la ea cu monezi, coșmarul oricărui părinte. Era oricum mai bine să dai cu banul la groapă decât la perete, pentru că părinții păreau că aveau urechile antrenate pentru zgomotul monedei de 1 leu lovind pământul și imediat apăreau la geam.

Tot acolo, pe iarbă, ne-am strâns de multe ori ca să săpăm după comoara dacilor, despre care nu mai știu cine ne-a povestit. Nu aveam niciun dubiu că vom găsi ceva.

Concepția noastră despre cum s-a format lumea și cum au ajuns betoanele în ea era simplă. A fost odată foarte mult pământ și iarbă și apă, cam cum găseai la marginea orașului, de exemplu la pădure sau pe malul Mureșului, unde ne duceau părinții în weekend. Dar pentru că trebuia să trăim și noi undeva, în jurul acestui pământ verde s-au construit Vietnamuri de blocuri. Sigur pământul nu a fost adus acolo de vreo basculantă urmând un plan de ridicat cartiere de blocuri. El era acolo dintotdeauna și implicit trebuia să ascundă comori, dacă nu de la daci, atunci poate de la niște grofi transilvăneni de secol XIX, cu siguranță moșieri mai indulgenți decât boierii munteni care stricaseră țara.

Frizeria din complexul de blocuri în care am copilărit. Imagine din 2011, când, într-un acces de melancolie, m-am întors acolo să mă tund.

●

Mai aveam iarbă și pământ și dincolo de străduța care cobora în spatele blocului, care iarna era derdeluș și vara pantă extremă pentru bicicliști începători. La una dintre primele mele încercări m-a surprins atât de tare viteza pe care panta o imprima roților încât nu m-am dezmeticit decât după ce m-am izbit violent de peretele magazinului de reparații de electrice. Dar pământul ăla era prea în pantă și nu foloseam decât cele două bănci de la margine ca să ne strategizăm viețile și vara sau luptele împotriva celor „de la garaje”, care, deși erau la nici două minute distanță, ne erau inamici.

Nu-i vizitam niciodată – blocurile lor erau undeva în spatele containerelor de gunoi, aveau garaje la subsol, ceea ce era straniu pentru că noi aveam spatele magazinelor, plus un soi de loc de joacă, cu niște leagăne de metal și parcă un tobogan și o groapă de nisip. Era oricum prea organizat și prea fals, nu ca la noi.

Mai erau și cele două petice de iarbă pe care nu ne jucam pentru că erau prea frumoase. Erau în fața blocului meu, ca doi obraji bine îngrijiți, despărțiți de un nas de acces în scară. Acolo se strângeau vecinii în fiecare primăvară și toamnă la curățenie, fiecare cu câte o greblă sau orice alt instrument care-i făcea să pară utili. Ne prefăceam că grădinărim cu spor, dar și cu grijă, eu pășind temător prin iarbă din cauza zvonurilor despre vecinii de sub noi, familia unui arhitect care avea doi băieți mult mai mari, despre care se spunea că are șerpi în casă. Excursiile lor ocazionale în Ungaria nu ne făceau decât să fim și mai suspicioși.

Nu m-am prea îndepărtat de spatele blocului: când ne jucam de-a ninja sau ascunselea mai făceam ce se numea „turul”, adică ieșeam pe bulevard să înconjurăm întreg complexul, dar asta necesita plănuire. Cel mai departe mergeam pe jos până la bunica, la vreo 10-15 minute distanță, dar și aia era o excursie care necesita strategizare complexă, mai ales după ce am început să evit blocul în care stătea Gicu, care ne fura mâncarea și banii de acadele. Ceilalți copii mai plecau din oraș, la țară la bunici de obicei, și uneori îi vedeam venind înapoi cu șacose pline cu chestii, dar nu mi se părea nimic de invidiat în asta. Citisem eu despre cum e să mergi la țară și-mi imaginam o curte plină de praf în care se învârt animale care miros urât. De ce să pleci de la bloc, îmi spuneam, recunoscător că toți patru bunicii erau în oraș și stăteau tot la bloc, chiar dacă ale lor erau mai vechi și mai prăpădite. Al nostru era nou, sau cel puțin așa înțelesesem povestea de la tata, care ne spunea că ne mutaserăm imediat după ce m-am născut eu și că blocul fusese construit de bunicul meu. Lucrurile desigur că nu erau atât de simple, dar ce mai conta pe-atunci, când lumea era infinită și competițiile pe care puteam să le câștig în spatele blocului, la fel.

Nu mai țin minte când lucrurile au început să se schimbe, dar asta poate pentru că niciodată nu ne dăm seama când se schimbă lumea până când e prea târziu. Adevărul e că n-am stat niciodată să ne plângem copilăria, pentru că n-aveam timp – geografia noastră a început să se lărgească pe nesimțite, iar pe când am ajuns în liceu nu mai treceam prin spatele blocului decât dacă duceam gunoiul.

● 

E posibil ca vara în care s-a terminat totul să fi fost vara lui 1994, când ne culcam târziu, după ce meciurile de la Mondialul din America se încheiaseră, iar dimineața încercam să reluăm fazele importante pe terenul din curtea școlii, unde mergeam în gașcă, pentru că orice necesita traversarea bulevardului înseamna „departe”. Deja nu mai jucam aproape deloc în spatele blocului, pentru că începuseră să apară garaje de tablă care făceau un zgomot infernal, aproape ca urletele vecinilor care ne înjurau că le murdărim investiția. Totul devenise mai mic, mai îngust. Nu ne-am gândit atunci, dar poate părinții noștri voiau și ei să fie ca cei „de la garaje” și în goana lor nu s-au gândit că ne strică terenul. Containerele de sticlă au dispărut și ele, înlocuite tot de garaje. Lângă bară, cineva a construit alte două garaje, astea din beton.

Pe panta-derdeluș treceau acum prea multe mașini, iar derdelușul de dincolo de bulevard, o pârtie pentru experți, se transformase într-un șantier în care se construia o catedrală, devenită de la un punct loc de concerte pentru Adrian Păunescu.

Într-o zi ne-am trezit cu beton și în fața blocului, unul dintre obrajii verzi acoperit migălos cu un strat gros de gri, pe care nu s-a mai făcut niciodată nimic cât timp am mai locuit pe Sîrguinței, adică până am plecat la facultate. Nu-mi amintesc să fi văzut vreun copil jucându-se în ligheanul acela de ciment și nici n-am revenit să văd ce s-a întâmplat cu restul geografiei noastre. Prefer s-o las să crească de la an la an, pe măsură ce memoria devine tot mai difuză, să se întindă precum mitologia copilăriei, pe spații nesfârșite; cu suprafețe verzi care ascund comori și copaci pentru legat pături; cu pereți de bloc de pe care nu se vor șterge niciodată urmele porților de fotbal; cu subsoluri sinistre și infinite prin care, dacă erai curajos, puteai să te simți ca în propriul tău Vietnam. ● 

Text scris la invitația Unilever să povestesc despre locul din care vin. Unilever e o companie preocupată de sustenabilitate, atât în producție cât și în distribuție, dar e nevoie și de acțiunile fiecăruia dintre noi ca să păstrăm sau să îmbunătățim mediul din jurul nostru. Mai multe pe unilever.ro.