#SchimbăCeva: Clopotul care vrea să trezească Petrila

O poveste din #SchimbăCeva: Ghid inspirațional de transformare comunitară, o publicație editată de DoR (Decât o Revistă) și CeRe: Centrul de Resurse pentru participare publică, despre câștigătorii Galei Premiilor Participării Publice 2015.

Ca să înțelegi ce face Ion Barbu în Petrila, zice el, trebuie să citești o poveste. „A fost odată un nebun care era al dracului de deștept. Ce s‑a gândit el? Să le facă ceva oamenilor, să‑l pomenească și după moarte. Și a făcut un clopot.” Clopotul ăsta, continuă povestea, bătea numai când cineva, jos în colonie, făcea un lucru urât. „Se întâmpla ceva rău? Sbang!”

Povestea e scrisă pe‑un zid al casei lui Barbu, casă de colonie, cum se numesc casele construite pentru mineri, o nebunie improbabilă răsărită într‑un cotlon de stradă, toată colorată și decorată – pe dinafară, prin grădină, pe dinăuntru – cu versuri, citate din cărți, jocuri de cuvinte, imagini și obiecte (afară‑i vopsit gardul „I ♥ Kierkegaard”, în prag e căzut bolovanul „drob de sare”, înăuntru te pierzi citind pereții).

Ion D. Sîrbu e autorul poveștii de pe casă, Clopotul, și‑o mai poți citi în Povestiri petrilene, un volum reeditat în 2014 la inițiativa Societății Culturale Condiția Română, micul grup – vreo 20 de nădejde, majoritatea pensionari – strâns în jurul lui Barbu, prolific caricaturist de presă, artist instalaționist, promotor de cultură și clopot al Petrilei.

„Patriot local până‑n dinți”, s‑a născut în Petroșani și și‑a trăit cei 62 de ani aici, pe Valea Jiului (cu o pauză de șapte ani de navetă la București). Pe vremuri, spune el, Petrila era un oraș minier cenușiu, cumplit; acum, mina s‑a închis și o paște demolarea, centrul e tencuit într‑un roșu alarmant, tinerii au plecat și orășelul moțăie. Barbu vrea să‑l trezească: „În șase luni de zile aș face Petrila locul cel mai frumos – și cel mai trăznit”.

Așa că bate, ca clopotul din poveste, cu trăznăi artistice care arată și bunele, și relele orașului, asumându‑i istoria și personalitatea, întotdeauna cu mult umor – negru.

Fiindcă Petrila e aridă cultural, a făcut festival de teatru și muzică la el în curte. I‑a zis Om Rău, îmbrățișând și totodată încercând să reabiliteze imaginea zonei, distrusă de mineriade. (L‑a oprit după șase ediții, că nu l‑au mai ținut bugetul și sănătatea.) A vrut să facă din oraș o carte deschisă, la propriu, cu operațiunea Poeziduri: trei nopți în care să umple Petrila cu poezie românească. (L‑a oprit poliția, după două nopți și vreo 80 de case scrise.) A salvat de la prăbușire casa lui I. D. Sîrbu, „brandul numărul unu al Petrilei”, transformând‑o în „cea mai vie casă memorială de pe cuprinsul României”.

Pentru Mina Petrila a‑nceput să bată în 2012, după ce s‑a propus demolarea ei. I s‑a părut tragic să dispară cea mai veche mină din Valea Jiului, deschisă în 1859, plină de clădiri istorice, odată vârfuri ale tehnicii. Înainte de Revoluție, Barbu a și lucrat acolo 15 ani ca inginer topograf. „Sentimental din fire – deci mai prost”, a încercat să‑și mobilizeze foștii colegi, dar degeaba. Noroc că a cunoscut‑o pe arhitecta Cristina Sucala, membră a Asociației Doctoranzilor și Studenților Români din Franța, cu care s‑a aliat.

Au organizat două tabere de arhitectură româno‑franceze și au propus cinci scenarii de salvare a minei, sintetizate într‑un studiu de prefezabilitate. Studiul a fost votat în unanimitate în consiliul local dar fără urmări concrete, așa că au continuat cu o operațiune de salvare a clădirilor valoroase arhitectural, prin includerea lor pe lista monumentelor istorice de importanță națională – aprobată, pentru opt clădiri, în noiembrie 2014.

Au mai salvat de la demolare fosta stație de pompe, transformată într‑o săptămână de șantier cot la cot – petrileni și arhitecți nemți și români – în centrul cultural POMPAdou. „Am plecat de la următorul principiu: degeaba faci, vorbești, scrii, până nu văd ei un lucru palpabil, să‑l pipăie, să urle.”

În povestea lui Sîrbu, petrilenii încearcă‑n fel și chip să facă clopotul să tacă. Bătăile lui Barbu au ecou oriunde altundeva, mai puțin în Petrila. Sunt înfundate, pe de‑o parte, de opacitatea autorităților: „Noi avem șansa unică în România de a avea un primar care datorită vicisitudinilor sorții a pierdut un singur mandat. Este un primar care are o seamă de calități și un mare defect: cred că nu a citit niciodată o pagină din I.D. Sîrbu, ceea ce aici e păcatul capital. Dacă citești din Sîrbu, el îți dă și soluțiile pentru salvarea minei, salvarea orașului”.

Și mai dureroasă e apatia oamenilor, blocați în „n‑are niciun rost”, „și pentru ce?”, atât de obișnuiți să nu aibă în oraș o galerie de artă, un cinema, evenimente culturale, încât cred că așa e normal. „Întotdeauna plec de la premisa că nu‑i chiar așa de rău și‑ntotdeauna, după ce termin o acțiune, îmi dovedește că ba da, se poate și mai rău.”

Clopotul din povestea de pe zidul casei lui Barbu e, până la urmă, redus la tăcere. El însă nu dă semne de‑amuțire. „Vorba unei vânzătoare de chiloți:

− Domnu’ Barbu, credeți că trăznăile astea din Petrila sunt gustate de mai mult de 20 de persoane?

− Nu, nu cred.

− Și atunci ce vă zbateți atâta?

− Păi 20 oricum e mai mult decât unu”. ●