Cum mi-a urmărit Securitatea copilăria

Curând după nașterea fratelui meu, în februarie 1983, tatăl meu, Ion Bugan, s-a trezit în fața celei mai importante decizii pe care a trebuit s-o ia vreodată. Să continue, împreună cu mama, să scrie manifeste anti-comuniste la o mașină de scris deținută ilegal și să le distribuie peste tot prin România? Sau să se ducă la București și să-l înfrunte de unul singur pe Ceaușescu, fără să spună nimănui nimic?

Treizeci de ani mai târziu, continuăm să trăim cu moștenirea alegerii tatălui meu. Și cu descoperirea unei intime și terifiante povești a propriei noastre vieți, scrise de Securitate.

Se întâmpla într-o Românie a lipsei de alimente, tăierilor de curent și pedepsirii feroce a oricărei forme de dizidență. Vocile posturilor de radio americane interzise – Vocea Americii și Radio Europa Liberă – ne trezeau dimineața și ne adormeau în fiecare seară, dându-ne fiori pe măsură ce se amestecau cu zgomotul din bucătărie. Aceste voci îi dădeau tatălui meu speranța că viața ar putea fi mai bună dacă oamenii și-ar revendica, în sfârșit, drepturile.

Securitatea îi știa bine pe părinții mei. La începutul anului 1961, tatăl meu era într-un bar cu prietenul lui cel mai bun, Petrică, și alți câțiva amici și se plângeau de taxele mari și colectivizarea gospodăriilor. Au plănuit să deturneze un zbor intern de la Arad și să zboare din țară. Petrică era ofițer de aviație pensionat și, la fel ca tatăl meu, repara radiouri. Habar n-aveau că unul dintre prietenii lor era informator al Securității.

Toți au fost capturați înainte să apuce să preia controlul avionului și au fost condamnați la opt ani de muncă silnică pentru „acțiuni pregătitoare care conduceau la trecerea frauduloasă a graniței” (era ilegal să pleci din țară fără permisiune) și „conspirație împotriva ordinii publice”.

Tatăl meu, atunci la 20 și ceva de ani, a ajuns în închisori teribile la Jilava și Deva și în colonia de muncă din Insula Mare a Brăilei, unde i-a cunoscut pe câțiva dintre dizidenții politici torturați acolo sistematic.

În iulie 1964, tatăl meu și prietenii lui au fost eliberați, printr-o amnistie generală, dar Securitatea a continuat să-i urmărească fiecare mișcare, căutând orice motiv să-l discrediteze și să-l închidă din nou. Sufocat și intimidat, tata a cumpărat în februarie 1965 o busolă, un binoclu, antibiotice, câteva fiole de cofeină, câteva conserve de sardine și o rudă de salam. Împreună cu Petrică, a fugit nebunește din România, ferindu-se de miliție și ascunzându-se în căpițe de fân, reușind să ajungă la Cortina de Fier, la granița dintre Bulgaria și Turcia.

Pe 2 martie 1965, la 07:30, înfometați, slăbiți și înghețați, s-au rostogolit pe un deal, au sărit un gard cu sârmă ghimpată înalt de doi metri și aproape au trecut în Turcia. Patrula de pază i-a învăluit în gloanțe în acel no-man’s land la doar 400 de metri de libertate, și i-a trimis înapoi în România. Tatăl meu a fost condamnat la 11 ani în cea mai dură închisoare, Aiud, pentru „trecerea frauduloasă a graniței, pedepsibilă conform art. 267 din codul penal”.

Parte din sentință au fost cinci luni de tortură prin izolare și înfometare, în aripa „specială” din închisoarea din Alba Iulia. A purtat zi și noapte 45 de kilograme de lanțuri. Registrele închisorii spun că a fost transferat la Alba Iulia pentru „chestiuni judiciare”, ceea ce e într-un fel adevărat: tata a fost torturat acolo ca să își „recunoască” rolul de „complice” în furtul unor bani care „dispăruseră” din atelierul lui de reparat radiouri după ce a fugit în Bulgaria. Poveștile lui despre acea perioadă sunt înfiorătoare: era hrănit o dată la două zile și în tot timpul cât a stat acolo i s-a permis să se spele de trei ori. Dar, vorba lui tata, a avut un înger păzitor – a fost transferat înapoi la Aiud și eliberat în ianuarie 1969, ca urmare a modificărilor codului penal.

---

Tata a încercat apoi să ducă o viață normală. S-a căsătorit și a avut copii. Lucrurile nu păreau atât de rele la suprafață. Mergeam în vacanțele de vară la mare și ne-am construit o casă minunată în satul nostru, Drăgănești, aproape de Galați.

Dar, din umbră, Securitatea l-a împins la limite, urmărindu-l și spionându-l. Mama mea, Mioara, n-a putut să intre în învățământ fiindcă se măritase cu un „agitator politic” și deci era susceptibilă să „polueze mințile tinerei generații”. Pusă în fața alegerii între slujbă și soț, a optat pentru căsnicie și s-au angajat amândoi la o alimentară. N-a durat mult până ce mama a ajuns să conducă magazinul și, fiindcă tatei i s-a interzis să țină gestiunea atelierului său de reparații radio/TV, a preluat-o ea. Când nu stivuia rafturi, tata lucra la reparații. Amândoi au muncit mult și nu s-au lăsat învinși.

Din 1981, însă, n-au mai prea avut ce alimente să vândă. Muncitori flămânzi urlau la ei: „Ce-o să-mi pun în geantă pentru prânz?”. Seara, cozile la pâine se încheiau adesea cu bătăi. Când se închideau ușile magazinului, izbucnirile de furie ale tatei se amestecau cu vocile de la Radio Europa Liberă. Într-o zi, i-a spus mamei: „Nu vreau să-mi petrec toată viața doar respirând și nefăcând nimic”.

Au cumpărat două mașini de scris: pe una n-au înregistrat-o la miliție, cum trebuia, și au folosit-o să scrie manifeste anti-comuniste în care se plângeau de lipsuri și abuzuri împotriva drepturilor omului. Își petreceau nopțile scriind și conducând prin toată țara ca să le pună în cutii poștale, în timp ce sora mea și cu mine dormeam. Miliția venea constant la noi acasă să verifice ce anume scriau cu mașina legală și dacă se potriveau literele.

Pe 10 martie 1983, la vreo lună după ce am fost la spital cu un buchet de garoafe ca să-l vedem pe nou-născutul meu frate, Cătălin, tata a ieșit în stradă în București. A montat pe capota Daciei noastre roșii pancarte prin care cerea drepturi și-l denunța pe Ceaușescu ca fiind un torționar care ar trebui adus în fața justiției. Apoi a condus prin centrul orașului, aruncând pliante pe geam și suflând într-un fluier ca să atragă atenția.

Nu-i spusese nimic mamei. Ea era în spital cu Cătălin, care era să moară din cauza unei infecții netratate la plămâni. Sora mea mai mică, Loredana, era la școala de gimnastică și eu, pe-atunci de 12 ani, eram acasă cu bunica. Acesta a fost începutul iadului nostru.

Protestul tatei l-a dus din nou la Aiud, unde a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru „propagandă împotriva regimului socialist”, pedepsibil conform art. 166 aliniatul 2 din codul penal. Mama și noi am fost puși sub supraveghere strictă.

---

Ne-am obișnuit cu traversarea țării pentru vizita anuală la închisoare, cu scrisorile trimise dar nu întotdeauna primite, cu pachetele de mâncare returnate fiindcă „prizonierul nu s-a comportat corespunzător”. Pui prăjit mucegăit, mere scofâlcite și medicamente pentru ulcer ne erau trimise înapoi în cutiile de carton acum bătucite
în care le trimiseserăm cu luni în urmă, sperând că tata le va primi.

Securitatea avea chei de la casa noastră și ne-au ordonat să nu tragem perdelele la bucătărie, ca să ne observe mai ușor. Mai târziu am aflat că tata avea numele de cod Andronic, Butnaru, Cazul Cocor și Barbu, în timp ce mama era Bela și Barbu.

În 1985, mama și tata au fost forțați să divorțeze. Până-n 1987, am ajuns să mă obișnuiesc că ceilalți copii de la școală, și unul dintre profesori, ne spuneau mie și surorii mele „fiice de criminal”.

De ziua lui în 1986, Ceaușescu a proclamat amnistie generală. Mama a glumit că istoria îl va ține minte pentru compasiune – neavând idee că 30 de ani mai târziu îi vom găsi cuvintele transcrise în arhivele guvernului.

Când tatăl meu s-a dus acasă în noaptea de 5 februarie 1988, microfoanele secrete din casă au „înregistrat o atmosferă de bucurie din partea copiilor”. Tata „a vizitat fiecare cameră”, „a cerut aparatul de ras” și și-a căutat „radioul”. L-a luat pe Cătălin în brațe, au notat securiștii. Transcrierile acelei prime nopți spun că „familia s-a dus la culcare la 03:45 dimineața. Subiectul (tata) s-a plâns de o durere în inimă”.

---

Niciunul dintre noi nu ne amintim aceste detalii, ele sunt un dar al Securității, dar țin minte mirosul de închisoare din hainele tatei. Câteva luni de la eliberarea lui, dosarele au notat: „La 01:32 dimineața, am auzit pe cineva încercând ușa camerei echipate cu dispozitive de ascultare. Ușa nu se deschide. Auzim pașii cuiva care se îndepărtează și lătratul insistent al câinelui, de parcă la un străin care se află în casă”.

Este transcrierea Securității monitorizându-se pe sine în timp ce încercau să intre în casă să schimbe microfoanele. Am citit prima oară acest dosar în vara lui 2013. Așa am înțeles că atunci când auzeam zgomote ciudate nu eram nebuni precum credeam. După ce părinții mei au primit invitații de la bărbați misterioși să se întâlnească în oraș, amenințări cu moartea la telefon în miez de noapte, ba chiar și un telefon care-i propunea sex tatei, am decis să cerem azil politic în Statele Unite. A fost rândul meu să-l însoțesc pe tata într-o călătorie nebună la ambasada americană, având cu noi actele lui de pușcărie, și să depun mărturie în numele familiei.

Am reușit să intru în consulat, dar am fost arestată prompt la ieșire și interogată timp de 45 de minute. Am tot repetat ce mi s-a zis să spun: „Suntem sub protecție americană, nu puteți să-mi faceți nimic”. M-au lăsat să plec și mi-au zis să nu mă mai întorc niciodată.

Dosarele Securității arată cât de „îngrijorați” erau pentru noi și ce s-ar putea întâmpla dacă emigram, cu simțul identității noastre românești. Pe mama au încercat s-o descurajeze să meargă în Statele Unite, spunându-i că viața în Vest este o formă de sclavie sub capitaliștii bogați și leneși. Ne-am așteptat 11 luni pașapoartele, sub arest la domiciliu. Una dintre raportări spune că „după ce am încercat toate metodele să descurajăm subiectul (de data asta, mama) de la plecare, am decis să o dăm afară din Partidul Comunist”. A fost, o spune chiar și dosarul Securității, o ceremonie de umilire, forțându-i pe prietenii ei să o ocărască.

„Fetele voastre vor fi niște curve”, le-a strigat ofițerul de la pașapoarte părinților mei. „Brațul nostru e foarte lung”, au spus, întorcându-se spre tata, amenințându-ne cu moartea dacă spunem ce ni s-a întâmplat odată ce ajungem în America. Citesc acum declarația mamei din dosare, că nu va „vătăma imaginea regimului nostru socialist prin fapte sau cuvinte” și mă întreb cum o fi fost pentru ea să plece din țară, fără idee unde, când era trecută de 40 de ani, cu trei copii și un soț care se întorsese din străfundurile iadului.

Pe când ne îndreptam spre Michigan, la sfârșitul lui 1989, fiecare cu câte-o valiză în care împachetaserăm o viață, în urma noastră se prăbușea Zidul Berlinului. De Crăciun a urmat sângeroasa Revoluție românească.

---

Am ajuns ca refugiați politici în Grand Rapids, Michigan, pe 17 noiembrie 1989, călătorind prin Roma și aterizând noaptea, pe viscol, fără să vorbim o boabă engleză.

Într-un centru de refugiați din Roma am fost învățați că americanii, atunci când întreabă „How are you?”, nu așteaptă și un răspuns; că toți au carnete de cecuri; că pun preț pe democrație și libertatea de exprimare; și că toți imigranții pun pe ei opt kilograme în primul lor an în Vest, fiindcă e atâta mâncare și majoritatea e diferită de ciorbele noastre. Nu puteam să fim mai încântați.

Eram nerăbdători să „asimilăm” viața din Vest. Sora mea și cu mine obișnuiam să întrebăm apropiații din Grand Rapids dacă „arătăm deja ca niște americance”.

În același timp, am văzut la un televizor donat cum a fost executat Ceaușescu. „E complet greșit”, a spus tata, „acum lumea nu va mai putea afla de la el despre toate abuzurile”. Mama a plâns: „Sunt doar doi bătrâni, n-ar fi trebuit omorâți”. Toți am țopăit în sufragerie, bucuroși că în România e revoluție. M-am întrebat dacă protestele tatei au avut vreun rol. Tata a vrut să se întoarcă, dar noi i-am spus răspicat: „Noi rămânem aici și nu o să ne mai părăsești încă o dată”.

Au trecut 20 de ani. Am făcut curat în cămine de bătrâni șibiserici, am lucrat la Burger King, am făcut crose de golf, mama a lucrat la o fabrică de haine pentru copii, noi copiii am mers la școală. Tata a adunat toate televizoarele aruncate pe care le-a găsit și le-a reparat, așa că aveam un televizor în fiecare cameră. „Ce
risipă”, spunea el.

Am devenit cetățeni americani. Sora mea s-a măritat și, împreună cu soțul ei, au cumpărat o casă în suburbii. Am devenit „români după naștere”.

În 1999, România a deschis arhivele Securității pentru cei care fuseseră urmăriți în timpul comunismului. „Știu cine sunt”, a spus tata, „n-am nevoie să știu ce a spus Securitatea despre mine”. Dar eu n-am fost de acord și am reușit să ne găsesc dosarele în 2010.

Una e experiența de a fi urmăriți și amenințați de Securitate, dar e complet altceva să îți citești înregistrarea completă a vieții de zi cu zi, cu tot cu capcanele minuțios plasate ca să ne momească să comitem vreo infracțiune, capcane evitate din instinct sau noroc. Atunci când mama era în spital cu fratele meu, Securitatea i-a pus alături un „pacient” care avea de asemenea un „copil bolnav”. Asistentele și medicii au ajutat la înscenare. Femeia, care a devenit „prietena” mamei, primise un scenariu cu întrebări care să o ajute să pornească discuția și a furnizat declarații cu ce spunea mama despre tata și dizidența lui.

Alt exemplu e o „legendă” (termen tehnic folosit de Securitate) conform căreia un „angajat Amnesty International” a venit să o întrebe pe mama despre tata și dacă eram persecutați din cauza lui. Ofițerul fusese pregătit să aibă accent nemțesc și să pară agitat. A invitat-o la un hotel din oraș ca să vorbească „feriți de microfoane”.

A fost o capcană prin care mama putea fi aruncată în închisoare, fiindcă a vorbit cu străini despre tata. Din nou, acum avem raportul oficial cu care ne putem verifica amintirile acelei zile când bărbatul a venit la noi acasă. După ce a plecat, mama a spus: „Nimeni nu poate fi atât de îngrijorat pentru noi, n-am încredere în străinul ăsta”. Lipsa de încredere i-a fost salvarea.

Există transcrieri ale viselor pe care ni le povesteam dimineața. Cel care ne urmărea ne știa deja atât de bine, încât putea să ne citească și noteze fidel starea de spirit. Unii chiar se implicau în disputele familiale, notând pe margine cine credeau că are dreptate. Eram parcă într-o relație unidirecțională cu acești difuzori invizibili ai sufletelor noastre chinuite.

Desigur, documentele au fost triate, părți au fost acoperite cu cerneală neagră, lipsesc pagini. Ceea ce am este ce mi s-a dat ca fiind publicabil. Dar acum avem fiecare scrisoare pe care tata ne-a scris-o din închisoare și pe cele pe care le-am scris noi. Jumătate dintre scrisori sunt transcrieri directe – au fost copiate de cenzori –, iar jumătate sunt parafraze. Nu sunt întotdeauna ghilimele care să indice care sunt cuvintele noastre și care ale lor. E aproape imposibil să descifrezi autorul printre cuvintele Securității. Unele scrisori nu ne-au fost trimise mai departe, așa că le-am citit prima oară în dosare.

Cu anii, întrebarea despre ce-a fost în capul tatălui meu în 10 martie 1983, când s-a dus cu mașina la București, a devenit tot mai puțin dureroasă. Dar, în dosare, am văzut lamentările zilnice de învinuire și durere. Întrebarea ar fi rămas fără răspuns dacă nu am fi mers cu familia în România, în octombrie 2013. Tata avea deja 78 de ani și mama, 67, așa că era un moment bun pentru o călătorie de întoarcere.

Intrând în închisorile tatălui meu, Jilava și Aiud, cu celulele complet înghițite de întuneric și umezeală, citind rapoartele internării lui în infirmeria închisorii cu coaste fracturate și „vânătăi cauzate de lovirea cu ciocanul a degetelor”, am înțeles ceea ce nu puteam înțelege înainte.

Când a plecat de acasă, cu mașina burdușită cu pancarte și manifeste, tata știa ce-l va aștepta. Dar nu avea de ales. Pentru el, familia era țara și țara îi era familia. Dacă nu lupta pentru toți ceilalți, nu putea să spere să ne pună nouă mâncare pe masă. Sau să ne aducă o fărâmă de demnitate. Ne-a părăsit din disperare și convingere morală.

Ne-a protejat nespunându-ne nimic. Dar poți înțelege asta doar intrând în celulele în care a suferit. Și stând alături de el în timp ce strigă că nu-și amintește să fi fost bătut până i-au rupt coastele, deși îi arăți cu mâna tremurândă radiografia din fișă. Asta e latura eroismului despre care nu-i place nimănui să vorbească, nici măcar lui. Dar este latura eroismului care acum mă face să fiu mândră. •

Acest eseu a fost publicat inițial în limba engleză în BBC News Magazine, în aprilie 2014. La The Power of Storytelling 2015, în București, Carmen Bugan a vorbit despre procesul de a scrie opere literare din mărturii personale.