Pe Bune #75: Domnica Petrovai

Domnica Petrovai este psihoterapeutși fondatoarea companiei Mind Education și a Școlii pentru Cuplu. A lucrat timp de trei ani pentru Ministerul Sănătății și de peste 20 de ani se concentrează pe psihoterapia familiei și terapia cuplului. În același timp, oferă consultanță organizațiilor care își doresc să construiască relații sănătoase la locul de muncă și sprijină oamenii care lucrează în companii să devină mai autonomi și maturi din punct de vedere emoțional. Pentru a avea o stare de bine în muncă, Domnica recomandă să ne raportăm la ea ca parte integrată din viața pe care o trăim, nu ca pe ceva separat de viața trăită cu prietenii și familia sau, la cealaltă extremă, ca pe o unică sursă de împlinire a nevoilor. Despre perioada prin care trecem în prezent și cum aceasta ne afectează munca, Domnica spune că putem privi criza ca pe o oportunitate de auto-cunoaștere și înțelegere mai profundă a nevoilor personale. Și că schimbarea nu ar trebui privită ca un eveniment negativ ci ca un proces prin care trecem și în timpul căruia putem învăța cum să ne fie mai bine. 

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs și Samsung România, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Domnica. Mă bucur tare mult ca ai acceptat invitația mea.

            Domnica Petrovai: Și eu mă bucur.

Andreea Vrabie: Am să încep cu o întrebare, nu știu, simplă, complicată, îmi spui tu cum e: din experiența ta, pentru că lucrezi cu mai multe companii și organizații, ce ai observat că-i oprește cel mai des pe oameni să fie fericiți în muncă?

            Domnica Petrovai: Hmm, ce întrebare! Sunt multe. Pentru unii dintre ei cred că alegerea pe care au făcut-o ce ține de muncă sau organizația a fost o alegere cel puțin de o conjunctură și nu neapărat este ceva la care s-au gândit pe îndelete, să aibă legătură cu identitatea lor, cu valorile lor, cu ce e foarte important pentru ei. Sunt multe persoane care, mai ales în ultima perioadă, și-au dat seama că poate și-ar dori un loc de muncă sau să facă ceva și să simtă că au o contribuție. Asta cumva îi pune în situația de a-și regândi cariera, viața lor profesională, cât de împliniți se simt la muncă. Și, un alt lucru foarte relevant, apropro de cât de fericit ești la muncă, e cât de mult simți că ai control să schimbi locul. Am regăsit un sentiment de poate lipsă de putere, de implicare, o neîncredere poate că tu ai resursele pentru a face locul în care muncești mai bun și mai aproape și de valorile sau ce-ți face ție bine. Cred că asta duce la un sentiment mai puternic de împlinire sau sens, apropo de întrebarea ta legată de fericire. 

Deci cumva, ca să răspund așa, mai simplu, cred că oamenii nu știu ce vor de la viața lor și atunci aleg în funcție de diverse contexte și asta-i face nefericiți, și cred că le trebuie și mai multă încredere în ei că pot schimba locul în care trăiesc. Eu așa am observat, că multe dintre organizații și echipe și-au pus mai multe probleme acum, se privesc și ei pe ei și relația cu colegii sau organizația sau compania unde lucrează parcă cu mai multă asumare, cu mai multă responsabilitate și mai multă încredere că locul poate fi diferit. Probabil că tot disconfortul pe care l-au resimțit cu munca sau la muncă îi forțează sau i-a forțat pe oameni să fie mai atenți la lucrurile astea mai importante ce țin de sens, contribuție, încrederea lor că au mai mult control asupra mediului decât își pot imagina. Atunci nici nu mai apare sentimentul că fericirea apare dintr-o schimbare totală a locului, dar cumva din speranța că schimbarea ar însemna sau ar aduce cumva fericire și sens fără a produce vreun efort. Deci cumva simt că parcă depășesc multe organizații și echipe o etapă destul de infantilă în relația lor cu munca și nu mai așteaptă să primească, ci cred că pot să construiască un loc mai bun.

Andreea Vrabie: Am să mă întorc la ce spui tu, la ce impact a avut perioada asta asupra noastră și a organizațiilor, dar cumva legat de ce spuneai mai devreme, voiam să te întreb ce rol are munca pentru starea de bine a unui om? Și te întreb asta pentru că mă gândesc la cum când eram mică toți adulții din jurul meu îmi spuneau că slujba este doar o slujbă, este locul de unde-și iau banii, și în continuare am cunoscuți care-mi spun că se duc la scârbici, nu la serviciu.

            Domnica Petrovai: Da, din păcate. Eu cred mai degrabă într-o integrare a tuturor nevoilor. Și când spun integrare mă refer la faptul că fie că vorbim de muncă sau familie sau prieteni, avem aceleași nevoi. Sigur că ele se exprimă diferit, și pentru a le fragmenta – și când spun  fragmentare mă refer la a privi munca doar ca pe un loc care-mi oferă resurse financiare pentru un loc care e în altă parte, în afara muncii – cred că aici e o mare capcană. Nu există viață în afara unui context, trăiești viața și acolo unde muncești. Cred că dacă privim mai atent cât de importantă este munca pentru identitatea noastră, pentru nevoia noastră – de la apreciere, la apartenență, la contribuția pe care o avem în lumea pe care o trăim –, cred c-o să avem mai puțini frustrări sau resentimente sau regrete. Și n-o să avem sentimentul ăla că viața a trecut pentru noi pentru că o parte din viață am negat-o, am renegat-o, am devalorizat-o și mă uit într-o altă parte – să zicem timpul petrecut cu prietenii – ca și cum asta ar fi singura sursă de sens, împlinire, satisfacție. Nu cred că e așa. Oamenii pe care i-am întâlnit și care se simt împliniți și apropo de fericire și de starea de bine sunt oameni care au reușit să trăiască cu starea de bine în toate direcțiile din viețile lor. Au reușit să aducă fericirea și în timpul lor cu familia, cu prietenii fără să le separe și înțeleg că e un tot din care noi practic ne aducem foarte multe resurse, dar ne și luăm foarte multe resurse.

Andreea Vrabie: Cumva în opoziție cu ce spuneam în întrebarea de mai devreme, ce auzeam de la adulți când eram mai mică, ce aud eu în ultimii ani cel puțin, de când fac podcastul ăsta, e că cum în relațiile de cuplu am ajuns să cerem de la partenerul nostru să ne împlinească toate nevoile – și de prieten, și de părinte, absolut tot –, parcă am început și de la muncă să cerem asta: să fim pasionați tot timpul, să nu fie rutină, să fim validați, să ne împlinească. Parcă toată identitatea noastră e exprimată doar prin muncă. Mă întrebam ce gânduri ai tu în legătură cu asta și dacă ai observat și tu schimbarea asta.

            Domnica Petrovai: Da. Par cumva două extreme, de la munca e doar un loc unde merg și iau niște bani și asta-mi oferă o siguranță și un statut, adică nu investesc în locul respectiv, nu simt că îmi aduc cumva valoarea sau fac un lucru care contează pentru mine sau pentru oamenii din jurul meu. Mai e o extremă care vine tot din fragmentare și anume o dedicare aproape totală a noastră în muncă, apropo de ce ziceaide identitatea noastră, de nevoile noastre. Și așa cum și în cuplu așteptările sunt nerealiste și totale din partea partenerului, la fel pare că munca ar trebui să ne inspire, să fie un loc în care să creștem, să evoluăm. Dar la fel, cumva ignorând celelalte aspecte ale vieții noastre și cu așteptări nerealiste. Opinia mea este că în ambele cazuri vorbim și de o imaturitate, cumva de o așteptare nerealistă sau de o neîncredere, apropo de situația în care merg la muncă, dar fără să simt că e un loc pe care eu simt că în construiesc sau îl clădesc într-un anumit fel, și ignorarea vieții noastre și dedicarea excesivă în zona muncii e tot un semn de imaturitate sau insecuritate. Am observat în foarte multe și cupluri și familii, chiar și în rândul tinerilor, o tendință de a privi munca sau cariera ca fiind oportunitatea perioadei de vârstă. E ca și cum e bine să ne sacrificăm o perioadă, pentru că acum e momentul și e ca și cum îți suspenzi viața pentru încă o perioadă și încă o perioadă. Parcă mai tot timpul renunți la viața ta pentru că sunt din ce în ce mai multe priorități ce țin de muncă. Observațiile mele țin tot că de fapt cei care aleg să facă asta o fac tot dintr-o insecuritate. Poate nevoia asta de validare, de recunoaștere, de apreciere, de atenție o văd ca fiind foarte valoroasă în muncă sau din muncă și atunci investiția lor e exagerată în zona muncii. Poate că relația cu copiii sau partenerul par secundare și devin secundare la nivel de priorități, pentru că nu hrănesc nevoia asta de aprobare, acceptare, validare care vine din competențele, rezultatele, performanțele pe care le avem. Însă e un cerc vicios, pentru că e din ce în ce mai mult, îți regândești standardele, întrețin o neîmplinire și un gol pe care încerci să-l acoperi cu cât mai mult succes, cât mai multe proiecte. Însă insecuritatea crește și nevoia asta de acceptare și aprobare devine din ce în ce mai greu de satisfăcut doar prin muncă sau doar prin rezultatele sau performanțele pe care le avem. 

Pe de altă parte, apropo de nevoia asta, de a avea colegi care să ne inspire sau o echipă alături de care să evoluăm vine tot – cel puțin la un anumit nivel – dintr-o lipsă de autonomie. Pare că din nou altcineva trebuie să facă ceva pentru tine, apropo de inspirație sau de sprijin. Ăsta e și motivul pentru care apar așa de multe dezamăgiri, sunt atât de multe schimbări și în echipe: îți dai seama că persoana sau echipa nu răspund de fapt nevoilor tale de inspirație, sprijin sau dezvoltare personală. Apar iarăși rupturi și nemulțumiri. Cred că vorbim de aceeași problemă, dar are fațete foarte diferite. Ori nu mă implic și stau departe, ori mă implic, dar am așteptări foarte mari și nerealiste. Nu există o armonie de fapt și un echilibru între nevoile pe care le am și efortul pe care trebuie să-l depun eu și așteptările din partea celorlalți sau a muncii. Dacă ne uităm doar la sentimentul că nu ești suficient de bun, care ascunde de fapt un sentiment de acceptare, de validare și tot hrănești sentimentul ăsta cu succes, performanțe, rezultat, asta nu duce la încredere, ci dimpotrivă, poate să fragilizeze încrederea. Sau cealaltă parte, apropo de nu sunt suficient de bun, teama de eșec sau teama de respingere să fie atât de copleșitoare încât să evit, să nu mă implic, să stau departe, să nu am încredere în ceilalți, în echipă pentru că anticip eșecul sau respingerea din partea celorlalți.

Andreea Vrabie: De ideea asta de maturitate și asumare se leagă din nou o idee despre care tu vorbești destul de des, și anume identificarea nevoilor pe care le avem și exprimarea lor. Ce mi se pare greu, și nu cred că e prima oară când auzi asta, e foarte greu să le identifici. Cum identifici nevoile astea, mai ales în muncă?

            Domnica Petrovai: Este foarte greu și într-adevăr, aud foarte des asta. Nu neapărat surprinzător, dar foarte mulți oameni se plâng că nu sunt mulțumiți, că nu sunt fericiți, că nu le este bine, dar dacă îi întreb „ce ai avea nevoie de fapt de la tine, de la celălalt, de la organizația unde muncești?”, aici apar foarte multe blocaje. Pe de o parte suntem nemulțumiți de ceilalți și noi parcă avem convingerea că exprimăm ce avem nevoie, dar când suntem puși cumva cu mai multă grijă și atenție în a ne uita de fapt care sunt nevoile noastre, ce vrem de fapt, ce ne dă sentimentul de împlinire, care sunt abilitățile pe care le avem, care sunt abilitățile pe care ne dorim să ni le dezvoltăm, care sunt barierele în a obține ceea ce ne dorim, aici apar multe blocaje. Și cred că principalul motiv pentru care e atât de complicat să știm ce vrem e că nu am avut acest exercițiu de a ne uita la noi atât de conștient și cred că nu l-am avut pentru că, pentru a-l avea, am fi avut nevoie de spațiu în relații, de sentimentul ăla de siguranță – apropo de istoria noastră de viață, de momentele în care părinții, adulții din viața noastră, fie că erau educatori sau mentorii noștri ne-au oglindit ceea ce aveam nevoie. Pentru că noi, fiind ființe sociale, procesul ăsta de acceptare a nevoilor vine doar în relație cu celălalt. Și atunci, pentru că relațiile erau mai degrabă un spațiu nu de siguranță sau de încredere, cât spațiu ori cu detașare emoțională ori cu frică ori cu critică sau pedeapsă, nu am avut experiența de a fi în contact cu nevoile noastre. Practic eu, ca și adult, dacă sunt într-un moment în care vreau să-mi definesc nevoile, poate primul pas e acela de a-mi recăpăta acel sentiment de siguranță în primul rând în relația mea cu mine, apoi în relația cu ceilalți, cum sunt colegii, și siguranța îmi dă acel spațiu emoțional și mental pentru a-mi clarifica ce am nevoie. Nu mă mai protejez în relații, nu mă mai apăr și nu mai interacționez cu celălalt din nevoi neîndeplinite. 

Am tot pomenit de sentimentul că nu sunt suficient de bun și practic interacțiunea mea cu celălalt e una în care vreau validare, în care văd dacă mă aprobă sau nu mă aprobă sau vreau să-i demonstrez că sunt grozavă sau că merit validarea sau aprecierea din partea celuilalt. Sigur că atenția mea este către ce-mi lipsește și nu ce am nevoie. E greu să văd ce am nevoie. Asta are legătură cu prima ta întrebare, legată de fericire. Starea de bine pe care o pot regăsi în momentele în care am grijă de mine, de la faptul că dorm, fac mișcare, că mă odihnesc, îmi dă acel confort și spațiu să-mi identific nevoile. Practic, dacă eu nu știu și nu am abilitățile de a avea o stare de bine și trăiesc cu o oboseală, stres, frustrarea unei nevoi neîndeplinite, voi fi foarte departe de nevoile fundamentale ale noastre, nevoile prioritare într-un anumit moment. Cam ăsta e începutul, cu asta începem fiecare dintre noi în clarificarea nevoilor. Dar mai este un aspect ce ține de relația cu celălalt. Din fericire noi ne putem înțelege, vedea, putem să avem multe informații foarte valoroase dacă ne deschidem feedbackului din partea celorlalți, pentru că ei observă ce noi nu observăm, observă abilitățile noastre, observă ce ne împlinește, ce ne bucură, ce ne frustrează. Mai ales dacă avem încredere și relația este deja clădită, deschiderea de a primi feedback ne ajută foarte mult să ne definim nevoile. De ce n-o facem? În primul rând pentru că ne este teamă, frică de ce va spune, ce gândește despre noi. Poate feedbackurile le privim ca atât de inconfortabile pentru că ne modificăm sau ne redefinim identitatea și suntem foarte atașați de anumite convingeri pe care le avem noi despre noi și ne e foarte greu să ne deschidem și să avem flexibilitatea de a integra felul în care văd ceilalți cum suntem noi. Ăsta e un exercițiu sănătos, ca din când în când, cu persoane de încredere alături de care avem multă încredere, să-i ascultăm, să ne împărtășească cum ne privesc, cum ne percep. Asta face să nu rămân cu o percepție rigidă asupra mea și asupra percepțiilor mele, ci să le dau voie să le integrez și să îmi dau voie să accept că atât nevoie cât și identitatea se schimbă, nu sunt ceva fix sau finit, rigid, am acum o nevoie și ea va rămâne tot restul vieții. Depinde și de perioade, de contextele în care mă aflu.

Andreea Vrabie: Apropo de context și de procesul ăsta de autocunoaștere, sunt curioasă ce impact crezi că a avut criza asta, să-i spunem, sau de la începerea pandemiei, dacă a fost un moment prielnic să ne întoarcem către noi și să ne cunoaștem mai bine sau toate acele obiceiuri – sau nu știu cum să le spun –, scurtături ale minții la care apelam înainte mai degrabă s-au reactivat. 

            Domnica Petrovai: Cred că sunt mai degrabă diferiți factori care influențează felul în care ne-am adaptat. La fel, am avut șansa să întâlnesc și să cunosc cupluri, familii sau echipe unde a existat și mai multă apropiere, colaborare și încredere, în ciuda incertitudinii, disconfortului, adaptărilor la criză. Pe de o parte am cunoscut și situația cealaltă, în care criza a scos la lumină foarte multe puncte sensibile, vulnerabile, în relații – fie că vorbim de cele apropiate sau relații la muncă –, care au creat și mai multă neîncredere și au creat și mai multe rupturi. A fost nevoie să mediez multe rupturi între parteneri de afaceri sau încheierea unor colaborări în cadrul unei companii, pentru că feedbackul pe care l-au dat mulți a fost „am simțit că nu mai am răbdarea sau disponibilitatea de a trece cu vederea poate și lipsa unor abilități sau lipsa unei disponibilități de a fi atent în egală măsură și la relație și la rezultate” și atunci s-au încheiat mult mai repede sau s-au rezolvat prin încheiere relații care drenau, care aveau un fond de neîncredere sau suspiciune, dar au amânat, parcă n-a fost niciodată momentul. Au fost și multe justificate, sau pentru multe echipe sau organizații a fost mult mai evident că au nevoie să pună o limită foarte clară când vine vorba de neasumare, de performanțe, fie că sunt individuale sau ale unei echipe. Cred că – pentru că spuneam că sunt mai mulți factori – depinde foarte mult de dacă exista anterior un fond de încredere. Și am văzut asta de la echipele care au început acest proces de a fi atent și la relații, să creeze un context în care colaborarea să fie din ce în ce mai reală și nu doar așa, vorbită și spusă, fără să fie o bază concretă pentru asta, și atunci au avut resurse. Depinde mult și de cât de puternic și asumat și gradul de maturitate personală a celor care au sau au avut o putere de decizie, apropo de leardership. Și se văd organizațiile unde oamenii au fost sprijiniți și unde a existat o putere asumată și unde, din fericire, și ei au crescut, fiind poate mult mai fermi, mai congruenți cu valorile pe care voiau să le promoveze. 

Însă ce am observat, apropo de criză, e faptul că datorită distanței, izolării, anxietății pe care fiecare dintre noi a trăit-o în diverse forme, s-a pierdut în multe organizații și echipe un sentiment de apartenență. Asta e și o parte bună, pentru că te ajută să te clarifici dacă îți dorești cu adevărat să fii acolo sau ce înseamnă pentru tine locul sau munca respectivă. Are și cealaltă parte, în care încerci să-ți dai seama că poate motivul pentru care ești în locul respectiv nu e cel mai sănătos, apropo de „merg la muncă doar pentru că sunt bine plătit”. Și au fost mult mai vizibile frustrările sau nevoia de atenție a unor angajați sau nevoia unor beneficii suplimentare, fără să fie vorba de valoarea muncii în sine sau valoarea comunității sau locului în care muncesc. 

Pe de altă parte, ce știu totuși apropo de criză și cum reușim să ne folosim de criză, e că din păcate un procent destul de mic de oameni au știut să beneficieze în urma crizei. Criza, din punct de vedere psihologic, poate să ne sprijine – și asta spun și studiile – să creștem emoțional. E o oportunitate de creștere emoțională, însă această oportunitate de creștere emoțională, de a deveni mai rezilienți, de a ne identifica punctele sensibile și de a învăța din ele, de a fi mult mai vizibile tiparele, fie că sunt tiparele de gândire sau de comportament care ne sabotează funcționarea de zi cu zi sunt mult mai vizibile în criză. Și dacă le observăm și învățăm din ele, putem să beneficiem de pe urma crizei din punct de vedere emoțional sau mental și psihologic. Însă sigur că asta vine tot cu un proces de conștientizare, cu un efort să fii atent la ce ai înțeles despre tine sau ce ai înțeles despre relația cu celălalt. Te ajută foarte mult fie că ai un jurnal sau orice alt instrument care poate fi un fel de martor al trecerii tale prin criză sau cât ți-a dat voie să te schimbe sau să te ajute să te înțelegi și să-ți înțelegi mult mai bine și resursele, dar și, să spunem, provocările emoționale pe care le ai.

Andreea Vrabie: Ai spus „cât de mult ai lăsat criza să te schimbe” și cred că natura umană e mai degrabă opusă schimbării.

            Domnica Petrovai: Exact.

Andreea Vrabie: Ne e foarte greu să acceptăm schimbarea.

            Domnica Petrovai: Exact.

Andreea Vrabie: Și atunci cum facem fix asta, s-o acceptăm nu doar ca parte din viață, pentru că e clar că e de când ne naștem, ci ca pe o șansă pentru noi? Schimbarea nu e ceva negativ, cum ni se pare de cele mai multe ori, poate fi o oportunitate.

            Domnica Petrovai: Exact. Însă cum spuneai, suntem rezistenți la schimbare și suntem rezistenți la schimbare, pentru că integrăm obișnuințele noastre, felul în care gândim cu propria nostră identitate. De aceea e foarte dificil și să facem schimbări în relații conflictuale, pentru că conflictul sau tensiunea ne atacă în identitatea noatră și ne e greu să ne desprindem de anumite convingeri despre noi și lumea în care trăim. Cred că e important, poate unul dintre primele lucruri, să am o definire sau o înțelegere a ceea ce înseamnă schimbarea. Pentru că am văzut mulți oameni care asociază schimbarea ori cu un insight ori cu o schimbare bruscă și nu o văd ca pe un proces continuu. Când spun proces continuu înseamnă mici obișnuințe pe care le clădesc în fiecare zi, de la faptul că în loc să evit o discuție inconfortabilă și dificilă cu un coleg, îmi iau inima în dinți și îi propun să vorbim. Ăsta e un mic pas, însă foarte, foarte valoros în a avea altfel de experiențe care în timp îmi modifică percepția despre mine, despre ce se întâmplă în relații, de la faptul că nu mai percep conflictele ca pe un semn că ceva nu este în regulă cu mine sau cu relația. Și aici o să fac o paranteză. Foarte mult am observat că se vorbește despre – și asta arată cum percepem schimbarea și cât de distorsionată e percepția asupra ei – relații toxice. Și asta întâlnesc foarte mult în companii, dorința de a ieși din relații toxice. Însă de fapt e tot un mesaj de neasumare, pentru că adesea ceea e vor să spună cei care spun că vor să iasă din relații toxice e de fapt că celălalt e toxic și eu sunt un soi de victimă care m-am dumirit și îmi dau seama că sunt alături de o persoană care-mi face rău. Asta arată că rămân tot în acest soi de gândire alb și negru, apropo de schimbare, când văd schimbarea ca un eveniment punctual și nu ca un proces, ca o relație pe care o clădim amândoi și în care amândoi avem o contribuție. Uneori da, am nevoie să închei anumite relații, dar nu pentru că o percep ca fiind toxică, ci pentru că poate valorile, resursele, disponibilitatea de a evolua împreună poate nu este de ambele părți și atunci este nevoie să schimb ceva sau să mă distanțez o perioadă, poate pe termen mai lung, de acea situație. 

Revenind la întrebare, cred că în primul rând e atitudinea față de schimbare: s-o văd ca pe un proces continuu, nu ca un eveniment punctual, extraordinar, cum spuneam, un insight care să mă lumineze. Gesturile mici pe care mi le asum. Și dacă aleg să mă uit la un anumit lucru –am dat exemplul cu conflictul –, poate fi felul în care îmi gestionez de exemplu îngrijorările. O schimbare poate fi că-mi aloc doar un timp în care mă gândesc la lucrurile care mă frământă. Nu-mi las mintea să fie invadată de gânduri catastrofale sau diverse scenarii. Această obișnuință mentală e un pas care clădește schimbarea și ne dă și mai multă încredere în noi că suntem capabili, că de fapt suntem într-o evoluție pe care nu o putem opri, să avem deschiderea să încercăm lucruri noi, inconfortabile, să avem și obișnuința de a reflecta, de a fi mai introspectivi. Apropo de criză și cum să rămânem cu cât mai multe lucruri din această perioadă, cred că dacă ne acordăm un timp să o punem pe hârtie sau să găsim o cale prin care să avem un martor a ceea ce am trăit, poate o conversație cu o persoană foarte apropiată, asta ne ajută foarte mult să învățăm din momentele dificile și să ne și dăm voie, învățând din momentele dificile, să evoluăm. Cum spuneai și tu, criza fiind o oportunitate atât de mare, e bine să ne luăm multe notițe, că nu întotdeauna o să avem prezența și o să avem oportunitatea să ne vedem atât de clar cu punctele noastre sensibile, cu fricile noastre, cu insecuritățile noastre, cum a fost criza prin care am trecut.

Andreea Vrabie: Pentru că ai menționat fricile noastre, e o expresiecare tot e repetată în romanul Dune – pe care nu l-am citit, dar știu că e de acolo expresia –, care spune că „frica e ucigașul minții”. Și cred că, dacă e un sentiment care poate a predominat în ultimele luni și de care n-am scăpat încă, e cel de frică. Frică pentru viitorul businessului nostru, al proiectelor noastre, al locului de muncă pentru unii dintre noi, asta pe lângă frica generală de a nu ne îmbolnăvi. Și mă întrebam cum putem să – nu știu dacă să depășim e cuvântul corect –, să acceptăm sentimentul ăsta de frică și să ne păstrăm luciditatea, astfel încât să găsim soluții și moduri prin care să ne adaptăm proiectele, businessurile și tot ce ar trebui să facem acum.

            Domnica Petrovai: Sigur că frica, pe de altă parte, ne și mobilizează. Și cred că, așa cum spuneai, avem mai degrabă nevoie s-o acceptăm și s-o înțelegem. Să o lăsăm să ne ghideze către nevoile noastre, că tot am vorbit despre nevoi.Pe de altă parte, acceptarea ne va ajuta mult și să ne permitem să avem și alte trăiri, alte gânduri în afara fricii. E ca și cum am invita frica și a o accepta în viața noastră, însă ea să nu domine viața noastră, să nu privim lucrurile doar din perspectiva ei, ci să ne dăm voie să privim proiectele, viața noastră și din multe alte perspective tocmai pentru că astfel de momente, cum e criza prin care am trecut, cred că ne pot mobiliza resurse pentru a fi foarte creativi și inovatori. Asta am văzut la multe persoane sau echipe și companii care și-au dat voie să nu fie doborâți de frică sau să nu privească totul prin prisma fricii ci mai degrabă să se folosească de ea, mai ales că e o energie foarte puternică și mobilizatoare. Îți mobilizează foarte bine resursele. Însă e important și să le folosești. Pe de altă parte, cred că apropo de frică, frica căreia îi acordăm foarte multă atenție sau prea multă atenție ne epuizeaza resursele. Ne consumă foarte mult resursele și ajungem într-un punct în care devenim apatici, fără chef, fără energie, fără idei și pierdem și mai mult dacă îi alocăm mai mult timp și mai mult spațiu. Și atunci, ca să putem echilibra sau armoniza, avem și în criză – dar nu doar în criză – câteva opțiuni. Prima opțiune e această abilitate de a rămâne prezenți în ciuda fricii. Când spun să rămânem prezenți în ciuda fricii este tocmai de a avea deschiderea către nou fără să avem o minte ghidată de frică. Prezența ne va ajuta sau ne ajută foarte mult și să inovăm sau să fim creativi în momente atât de dificile. În afară de prezență, mai avem nevoie de un lucru, de acele experiențe care ne reîncarcă rezervoarele emoționale. Cum spuneam, frica ne consumă foarte mult. Îi acordăm atenție, sunt gândurile care apar și dacă nu ne dăm voie să avem grijă de noi, probabilitatea ca ea să ne domine e foarte mare. Grija asta față de noi sunt lucrurile pe care le-am mai spus, de la momente de bucurie, rutine și tot ceea ce ne face să ne reconectăm cu noi. Reconectarea înseamnă că ne recăpătăm sentimentul de siguranță, iar sentimentul de siguranță ne sprijină și să avem resurse pentru a rezolva problemele și pentru a veni cu alte idei sau proiecte noi pe care am nevoie să le dezvolt. Dacă dimpotrivă, mă las copleșit de frică și practic asta înseamnă că gândurile mele sunt ghidate de frică – înseamnă multe îngrijorări, multe scenarii, înseamnă multe analize –, asta practic o să ne întrețină un sentiment de pierdere pe care oricum îl simțim, dar îl adâncește și mai mult. Și atunci să privim frica mai degrabă ca pe o oportunitate de a avea curaj în a rămâne prezenți în ciuda fricii.

Andreea Vrabie: Sunt curioasă dacă pentru voi, la Mind Education, perioada asta de criză a rearanjat într-un fel proiectele sau prioritățile, dacă v-ați dat seama că oamenii vor avea nevoie de sprijin în zona X, în loc de zona Y, cum plănuiați la începutul anului.

            Domnica Petrovai: Am avut și noi provocări în echipă. Și când spun provocări mă gândesc la multe conversații dificile pe care însă le găsesc foarte valoroase. La fel, lucruri nerezolvate din trecut, dar pe care poate că de exemplu eu le-am ignorat. Și o nevoie de a fi mult mai aproape unii de ceilalți, ceea ce cumva a fost foarte valoros pentru că percep mai multă încredere și mai multă disponibilitate către schimbare. Însă și pentru noi a fost nevoie să regândim soluțiile. Dacă până acum poate anumite proiecte le tot amânam – cum e o platformă de cursuri online –, pentru că eram prinși în proiectele prezente și ne spuneam că OK, o să fie un moment în care o să alocăm mai mult timp și altor soluții pentru că ne era nouă mult mai confortabil și pentru că poate formarea noastră ca psihologi, psihoterapeuți, a fost o formare în care sprijinul era obișnuit să fie față în față. Îmi era și mie mult mai confortabil și-l percepeam și-l găseam mult mai valoros. Acum, ne-am dat seama că este nevoie cumva să schimbăm. 

Și a mai fost o conștientizare pentru mine și pentru noi pozitivă, și anume am fost surprinși să vedem cât de multă deschidere există pentru sănătate emoțională, relații de încredere, maturitate emoțională, asumare, responsabilitate. Și asta cumva a venit așa, ca o împlinire după foarte mulți ani în care simt că am investit foarte mult în a promova anumite concepte fără să apară neapărat o schimbare sau o deschidere din partea foarte multora către astfel de subiecte. O să-ți dau un exemplu, unul dintre subiectele pe care de mult timp am vrut să-l aducem în conversațiile noastre sau în serviciile noastre în companii era abordarea depresiei sau anxietății. Și, cel puțin până acum, marea majoritatea își doreau ca conversațiile despre sănătate mintală să fie conversații indirecte. Adică își doreau mai degrabă să venim cu programe cum ar fi mindfulness sau diverse soluții în care să nu vorbim direct despre problemă, adică să vorbim indirect, voalat despre anxietate.

Andreea Vrabie: Pe ocolite.

            Domnica Petrovai: Pe ocolite, exact. Pe de altă parte, ni se cerea să rezolvăm problema, dar să o rezolvăm cât putem noi de creativ prin alte mijloace. Și a mai apărut o schimbare care mie-mi dă foarte multă speranță. La fel, dacă până acum oamenii îmi cereau ajutor pentru că în organizație unul dintre colegi era mai critic sau excesiv de critic, mai ales cineva care avea o funcție de conducere, cu o personalitate mai ales în zona de narcisism, egocentrism, îndreptățire. Și la fel, mi se cerea să sprijin echipa și persoana respectivă la fel, indirect. Adică fără o conversație directă, uite, ăsta e un comportament complet neadecvat, în ciuda calităților tale profesionale, a rezultatelor financiare, comportamentul este inadecvat și complet nenegociabil în organizație. Acum, în multe companii a apărut nevoia foarte directă de a vorbi mult mai deschis, de a pune limite mult mai ferme. Nu mai acceptăm vedete. Când spun vedete spun persoane care au un cult al personalității, arogante, abuzive, mascat sau mai puțin mascat. În ciuda rezultatelor, nu le mai acceptăm în organizație. Dacă până acum găseam în studii academice sau foarte rar în studii de caz în companii vorbindu-se despre asta, că era o organizație care nu mai accepta persoane abuzive de dragul câștigurilor financiare, încă nu văzusem asta, cel puțin cu organizațiile cu care am lucrat. Acum cred că gradul de maturitate și de înțelegere mult mai profundă a cât de imporantă este încrederea și siguranța în relații a crescut, din fericire mai ales pentru organizație și pentru oamenii care lucrează acolo. Am primit cereri directe de a media și de a oferi consultanță, fie că vorbesc de a pune niște limite sau de a oferi oportunitatea unor schimbări unor persoane care au genul ăsta de pattern, de egocentrism și narcisism, care e din păcate foarte prezent în cultura noastră și care creează foarte multe suferințe, foarte multă durere, dar care până acum a fost trecut cu vederea pentru că era foarte capabil.

Andreea Vrabie: Spuneai într-un interviu recent că în perioada asta de criză ai devenit mai conectată la misiunea ta și la ce contează pentru tine. Care e misiunea ta și ce contează cu adevărat pentru tine ca terapeut sau în meseria ta?

            Domnica Petrovai: Cred că ce mi-a fost așa, foarte clar în perioada asta, este că sentimentul de împlinire și sens și satisfacție îl am atunci când simt că pot contribui la o grijă a unei comunități atât pentru ceea ce înseamnă sănătate emoțională și cum mai spuneam cumva, să avem grijă de ea în fiecare zi, nu doar atunci când ne e greu. Dar cred foarte mult și în o mai mare atenție și mai mare preocupare pentru a sprijini cuplurile în a-și clădi relații fericite, care să-i implinească. Cred că asta, dacă ar fi să aleg dintre toate proiectele, e proiectul care mă împlinește cel mai mult. Însă știu că un cuplu pentru a fi împlinit și fericit și pentru a avea o viață care să-i aducă și bucurie și încredere are nevoie să trăiască într-o lume mai de încredere, mai generoasă. Și ăsta e motivul pentru care m-am orientat către companii, pentru că acolo își petrec oamenii foarte mult timp și ne influențează foarte mult ce ni se întâmplă acolo unde muncim. Însă o văd tot în sprijinul oamenilor de a aduce și de a trăi cu mai multă iubire viața lor și relația cu celălalt.