Calea lui Andrei Roșu

Andrei Roșu, pentru cei care nu‑l știu, e un supraom. Cel puțin așa pare din afară. La începutul lunii iulie, a finalizat imposibilul ultra‑triatlon Enduroman Arch 2 Arc, unde una dintre probe a fost traversarea înot a Canalului Mânecii. Cursa a mai implicat o alergare de 180 de kilometri de la Londra la Dover, iar odată ajuns pe țărmul francez a pedalat alți 300 de kilometri până la Paris, în total 480 de kilometri în 85 de ore. Andrei a devenit astfel unul dintre cei 22 de oameni din istorie care au reușit să ducă la bun sfârșit această competiție.

Vorbim însă despre un om care abia în 2010, la 34 de ani, s‑a ridicat de pe canapea și a început să facă sport – de unul singur, fără antrenor. În ultimii cinci ani, Andrei a alergat la maratoane și ultra‑triatloane pe șapte continente, a strâns bani pentru cauze sociale și a fondat un program de life coaching, nutriție și alergare în București (Coaching în Alergare) a cărui misiune este să ajute participanții să integreze sportul și obiceiurile sănătoase în viețile lor. Toate astea în timp ce ajunge primul la biroul lui din bancă și nu sacrifică timpul petrecut cu familia.

Din ce e făcut omul ăsta?

Cu puțin timp înainte de a te apuca de sport, ți‑ai făcut un bilanț și ai ajuns la concluzia că aveai un stil de viață nesănătos. De ce un bilanț și de ce în momentul ăla?
Probabil a fost un mix între criza bărbatului la 30 de ani, o semidepresie în care vegetezi pe canapea și te gândești la ce s‑a întâmplat până atunci și un moment în care îți faci un bilanț, ca orice om. Un fel de „ce caut eu în viața mea?”. Declicul a fost venirea pe lume a primului copil, în 2008, când m‑am lăsat de fumat. Grosul schimbărilor a venit însă când Alex, fiul meu, avea un an și ceva și a început să ne imite, ca toți copiii. Mi‑am dat seama că dacă eu stau pe canapea și mănânc prost, el va face același lucru. Și atunci n‑am făcut nimic decât să perpetuez același modus vivendi de la o generație la alta. Am decis să trec peste niște temeri, să ies din vestita zonă de confort, iar alergarea mi s‑a părut un sport foarte accesibil.

Apoi, în clădirile corporatiste există două viteze la aerul condiționat: on și off.

Vara e frig, iar iarna, când ești îmbrăcat gros, sunt 40 de grade. Eu tot simțeam că îmi vine aerul ăla în ceafă și închideam aerul condiționat fără să‑și dea seama colegii. Una dintre colege, care s‑a prins, mi‑a trimis un link cu maratonul de la Polul Nord și mi‑a zis: „Uite, ăsta e de tine”. Inițial am vrut să șterg mailul, dar mi‑a rămas în minte, mi‑a amintit de Jules Verne. Nu știam ce presupune un maraton ca distanță, nu percepeam ce înseamnă 42 de kilometri. Prima grijă a fost cum să ajung acolo, cum găsesc sponsori.

Înainte de Polul Nord însă, ai fost la un curs de time management care te‑a influențat mult.
Avantajul în a lucra într‑o corporație este că ai acces la multe resurse. Problema este blocajul ăsta mental, în care avem impresia că ne spală cineva creierul. De fapt, ar trebui să‑i lăsăm să ne spele creierul. De pe băncile facultății nu vii cu niște cunoștințe fabuloase care să te ajute în lumea reală. Iar dacă cineva îți spune „hai la un curs care te ajută să‑ți organizezi mai bine viața personală și profesională”, lasă‑i să facă asta. E important să ajungi la un astfel de curs deschis la informația respectivă. Dacă pui un zid, poate să fie cel mai bun trainer acolo, nu contează.

Eu eram dezorganizat. Sunt o fire creativă și eram speriat că dacă încep să mă organizez îmi va dispărea creativitatea. Având această prejudecată, mă simțeam confortabil cu stive de hârtii pe birou și inboxul plin. La un moment dat, am cerut colegilor de la IT un ecran mai mare și m‑au întrebat dacă nu mai merge bine cel pe care îl aveam. Le‑am zis că merge OK, doar că nu mai am loc pentru iconițe pe desktop. Probabil că s‑au crucit, deși nu cred că eram primul. Nu știu dacă le‑au spus celor de la resurse umane sau nu, cert e că după câteva zile cei de la HR m‑au invitat la acel curs de time management. Ei mai veniseră la mine de vreo trei ori, dar nu m‑am dus pentru că nu am avut timp – culmea ironiei. Au zis: „E ultima serie. Ori vii, ori e posibil să ai probleme în a lua bonusul anul ăsta”. Asta a fost o motivație foarte bună.

A picat bine, a fost perioada în care m‑am decis să fac schimbări. La cursul ăla ne‑au învățat niște tactici foarte simple. De fapt, schimbările mari se produc aplicând schimbări foarte mici. Unul dintre principii a fost că trebuie să‑ți definești ariile de interes ale vieții. Din astea 24 de ore pe care le avem cu toții, ce vreau să fac cu timpul meu? Trăim permanent cu senzația că nu avem un echilibru între viața personală și cea profesională. Dar dacă iei o foaie și împarți, avem opt‑nouă ore de stat la birou pe zi, adică 45 de ore pe săptămână. Avem timp liber vreo trei ore pentru corporatist/zi, de luni până vineri. Iar în weekend, presupunând că nu te trezești la 12, ai cam 15 ore pe zi. Dacă le adunăm, sunt tot 45 de ore pe săptămână. Numai că simțim că e un dezechilibru pentru că în plan profesional facem foarte multe lucruri, iar în plan personal, zero. Suntem reactivi, așteptăm să ne invite cineva în oraș, la o cabană, undeva. Nu inițiem lucruri. Atunci am mai învățat că ce nu e în agendă, nu există. Din păcate, în agendă punem doar întâlniri, ședințe, ziua șefului. Agenda trebuie să înceapă cu ce ai în plan personal. Până la urmă, a merge la birou nu e un obiectiv în sine, mersul la birou îți asigură un trai sau resursele necesare pentru viața personală.

Pe blog scriai despre vise împrumutate versus visele tale. Cum ai știut că sportul e visul tău?
Știi, pe vremea strămoșilor noștri, oamenii care erau excluși din triburi aveau șanse mici de supraviețuire, iar noi avem tendința de a ne conforma, pentru că atunci când ești diferit, ești privit un pic ciudat. Din fericire, nu mai trăim în lumea aia, dacă ești exclus din „trib” poți să trăiești chiar foarte bine, ba chiar poți să‑ți faci niște adepți și să‑ți formezi propriul trib. Dorința asta de a ne conforma duce la tendința de a ne alege vise sau obiective care nu ne reprezintă.

E foarte greu să știi sută la sută că ești pe drumul bun. Aici intervin intuiția și felul în care te simți. Dacă mă trezesc cu entuziasm și merg la culcare împăcat, ăsta e un indicator suficient pentru mine. Altul nu știu. Nu e ca la GPS. Trebuie să asculți feelingul. Partea frumoasă în a te trezi devreme, a petrece niște timp cu tine este că eviți situația în care ai senzația că ești pe drumul cel bun, dar de fapt nu ești. Și nu e nimic mai rău decât să mergi în direcția greșită cu entuziasm. Mai bine stai pe loc.

Când alegi un drum, trebuie să‑ți placă tot timpul?
Nu. Nu știu niciun alergător care să spună că îi place mereu să alerge sau că are tot timpul chef. Pentru mine alergarea nu e un hobby sau un obiectiv în sine. E un proces de igienizare, ca atunci când faci duș sau te speli pe dinți. Odată cu transpirația, ies și alte chestii din tine, precum stresul. E o formă de meditație activă. Dacă sunt în căutare de răspunsuri, vin la alergare. Nu a existat să am o dilemă și să n‑o rezolv prin alergare. După primele 10–20 de minute de alergat, dispare acel bombardament de gânduri și poți să te focusezi pe ceea ce te interesează. Dacă ai întrebările potrivite, îți vin foarte ușor răspunsurile.

Întrebam asta pentru că mulți oameni se apucă de un sport, văd că e mult efort, că e nasol să te trezești la cinci dimineața, așa că tind să renunțe destul de repede. Își pierd motivația.
Eu nu cred în motivație. Când participi la un eveniment motivațional, ieși de acolo super-high și te ține o zi. După care te fâsâi, fffâââsssssss… Cred că se și aude dacă dai volumul încet. În schimb, îți spuneam de spălat pe dinți și făcut duș. Nu mai ai nevoie de motivație pentru a face duș. Nu‑ți spui un scenariu motivațional de genul: „Dacă faci duș, vei mirosi frumos și oamenii se vor apropia de tine în autobuz”. Pur și simplu a devenit un obicei. Nu zice nimeni că e cel mai minunat obicei din lume, nu e nimeni super-entuziasmat să facă duș în fiecare zi. Poate doar după trei zile de mers pe munte. Dar e mai simplu decât să te motivezi întruna. Îți faci un set nou de obiceiuri. Faci un fine tuning.

Dacă vrem să ne schimbăm viața, trebuie să schimbăm ce se întâmplă pe parcursul unei zile. Uitându‑ne în urmă, dacă luăm aleatoriu patru‑cinci zile, ne dăm seama că seamănă izbitor de mult între ele. E clar că fiecare zi e viața în miniatură. E ca și cum ne‑am naște și am muri în fiecare zi.

Așa că ia o zi și fă un inventar. E simplu să‑ți dai seama ce trebuie să îmbunătățești. Până nu vezi negru pe alb însă, e mai complicat. Și poți să te întrebi: „Băi, are legătură obiceiul ăsta cu obiectivele mele?”. Să zicem că vrei să fii pictor. Fă‑ți inventarul și gândește‑te dacă obiceiurile actuale îți creează contextul pentru a picta. Locurile în care te învârți te ajută? Relațiile te ajută?

Deci totul se leagă de planificare?
Da. Noi ne temem foarte mult pentru că provenim dintr‑o zonă ex‑comunistă în care avem un istoric de planificare, de cincinale și exista sentimentul că viața e organizată de altcineva. Dar revenind la ce spuneam mai devreme, că mă temeam că o să‑mi dispară creativitatea. Am observat că în momentul în care ești creativ, dar dezorganizat, ai o mulțime de idei, dar duci la bun sfârșit foarte puține. Atunci când am început să fiu mai organizat, nu am mai avut creierul sufocat de o mulțime de lucruri și am putut să‑mi dau seama care dintre ideile mele e cea mai bună și poate fi dusă la bun sfârșit.

Apropo de ideea de a renunța când e greu: sportul e o proiecție a vieții reale în sensul că dacă apar greutăți și le depășești, e clar că le vei putea depăși și în alte arii ale vieții. Modul în care facem lucrurile mărunte e esențial pentru felul în care facem orice. Dacă ești superficial când duci gunoiul și îl arunci aiurea, probabil vei fi la fel și în alte aspecte. În sport întotdeauna vor apărea momente dificile. Dacă știi asta și știi că ele trec, trebuie doar să folosești întrebarea: „Cum pot să depășesc acest moment?”. Cred că e cea mai utilă întrebare pe care mi‑am pus‑o vreodată. Dacă adresezi întrebările potrivite, creierul răspunde. Dacă ajungi într‑un moment dificil și te întrebi de ce ți se întâmplă ție toate astea, probabil te vei victimiza și vei abandona. Dar dacă te întrebi „cum pot să trec peste asta?”, atunci când ești într‑o cursă, ți‑ai scrântit piciorul și mai ai 20 de kilometri de alergat, găsești răspunsuri.

De sport înțeleg de ce te‑ai apucat, dar de ce te‑ai băgat în cele mai grele competiții din lume?
Sunt un tip foarte comod. Dacă aș fi ales un maraton prin București, probabil aș fi fost tentat să sar peste antrenamente. E altceva să te antrenezi pentru o competiție în afară, unde trebuie să te duci rezistent la frig și la efort nu pentru că e un moft, ci pentru că e o chestie de supraviețuire. Știind că urmează să alerg undeva la ‑40 de grade, la primul maraton la Polul Nord, am fost, în primă fază, suficient de motivat încât să‑mi creez obiceiul de a mă antrena, de a mă trezi la cinci dimineața.

Am văzut Polul Nord ca o oportunitate de a face schimbări în viața mea, pentru că mi s‑a părut un proiect foarte greu logistic și am zis că măcar pregătindu‑mă pentru el, încercând să ajung acolo, tot se vor întâmpla niște schimbări. La urma urmei, călătoria e importantă. Alergarea în sine nu e ceva mega‑spectaculos.

Am descoperit, participând la curse lungi, că persoana de la start și cea de la finish sunt foarte diferite. De fapt, se și spune că, dacă vrei să câștigi, alergi 100 de metri. Dacă vrei să trăiești o experiență, alergi un maraton, iar dacă vrei să fii mai aproape de Dumnezeu, alergi un ultra‑maraton. Într‑adevăr, în momentul în care efortul fizic depășește 12‑14 ore, se produc transformări importante: transformări fizice (experimentezi durerea în diverse forme și trebuie s‑o gestionezi), transformări emoționale (e foarte important să gestionezi emoțiile). Noi suntem ca un călăreț pe un elefant, unde elefantul reprezintă emoțiile noastre. Ele influențează foarte mult viața. O cursă te ajută să le gestionezi pentru că ajungi să ai stări în care râzi sau plângi necontrolat, îți vin tot felul de gânduri. Ești adus foarte mult cu picioarele pe pământ la o cursă de anduranță, pentru că ai senzația că ești un punct infim într‑un univers gigant, ca un punctișor pe un radar. Devii foarte umil; îți dai seama că de fapt nu contezi atât de mult.

Nu e apăsătoare chestia asta uneori?
Nu, e folositor din când în când. Înseamnă să te conectezi la ceva mai mult decât propria persoană. Am fost anul trecut, în octombrie, la un cvintuplu ultra‑triatlon care a durat cinci zile și, prin ziua a treia sau a patra, aveam senzația că sunt una cu Universul. Se și ascut foarte mult simțurile, simțeam de la doi kilometri orice miros – și nu toate erau plăcute. Probabil că cei care se droghează au stări asemănătoare. Mă vedeam complet integrat în Univers. Te întrebi la astfel de curse dacă vei termina sănătos din punct de vedere psihic, dar e clar că te transformă și pleci cu ceva de acolo, nu doar cu o medalie.

Familia te susține, prietenii, la fel. Dar ei înțeleg de ce faci asta?
Ah, bineînțeles! Ar fi fost trist să inspir ’jde mii de oameni și tocmai copiii mei să stea pe canapea cu tableta în mână, să fie supraponderali și să nu facă mișcare. Din fericire și soția a copiat destul de repede modelul meu. Faptul că am dat jos 14 kilograme în patru luni fără dietă a fost argumentul suprem. A început să alerge la scurt timp după mine, ceea ce a fost important și pentru sănătatea cuplului. Are deja vreo 15 semi‑maratoane și maratoane la activ.

Copiii, evident, fac ce văd în jurul lor, iar marea problemă este acum să‑i temperăm în ceea ce privește sportul. Alex a alergat prima lui cursă de cinci kilometri la trei ani, iar acum, la aproape șapte, știind că eu alerg de ziua mea un număr de kilometri egal cu vârsta, a zis că vrea să facă și el asta. N‑a mai avut răbdare pentru că ziua lui e în august, așa că a alergat în iunie.

Nu mi‑aș dori neapărat ca ei să alerge de dimineața până seara, să facă cine știe ce performanță sau să facă un burnout peste trei ani. Mi‑aș dori să integreze sportul și petrecerea timpului în aer liber în viața lor pe termen lung.

Mă gândesc că oamenilor le e destul de greu să empatizeze cu cineva care nu doar a terminat Arch 2 Arc, dar a ales să facă asta, și‑a dorit asta. Majoritatea oamenilor, chiar dacă vor să facă sport, nu s‑ar visa făcând așa ceva.
Am observat că, în momentul în care sunt chemat să țin discursuri în zona corporatistă – unde totuși oamenilor le e mai ușor să empatizeze pentru că vin și eu din mediul ăla –, atunci când sunt prezentat se așteaptă să apară cineva super-masiv. Însă apar eu, de 1,75 metri și 65 de kile. Nu știu, sunt oameni pentru care Everestul personal ar fi cinci kilometri în alergare. Ideea e că nu contează, fiecare are Everestul lui. Nu toată lumea trebuie să traverseze Canalul Mânecii. Poate au ceva de escaladat în plan personal, sigur e un munte acolo. Nu suntem atât de diferiți.

Pe mine mă bucură foarte mult popularizarea poveștii mele nu pentru că am un cult al personalității sau mă excită să mă văd la televizor. Nu vreau neapărat să mă oprească lumea pe stradă, doar să știe că există unul care face lucrurile astea și să‑i inspire în viețile lor.

E important pentru tine să fii un model pentru cei din jur?
E important mai ales să fiu un model pentru mine, pentru că fiecare are în minte câteva imagini despre sine: ori ne vedem mai frumoși, ori mai urâți. Când ne gândim la noi înșine există tot felul de imagini care nu se aliniază: felul nostru de a fi, modul în care ne percep alții și tot așa. Asta creează fricțiune în interiorul tău.

Și, de multe ori, ne exprimăm la nivel de fantezie – mi‑ar plăcea, mi‑aș dori… În momentul în care știi unde vrei să ajungi peste un an, cinci, zece, e bine să folosești ca model următoarea idee: peste 10 ani, ce vrei să poți să spui despre tine? Având imaginea aia clară în cap, e simplu. Ăla e modelul meu, deci eu sunt model pentru mine.