Diacritice: căciuliţă, coif, virguliţă

Pe 27 octombrie 2008, printr-un articol publicat pe blogul personal, designerul Cristian „Kit” Paul a declarat război folosirii greșite a diacriticelor românești. Se săturase de ă-urile desenate cu caron sau tildă în loc de căciuliță, de ș-urile și ț-urile cu sedilă în loc de virguliță, de publicațiile, televiziunile și designerii care le folosesc anapoda, de lipsa unor standarde coerente și de nerespectarea lor odată ce-au fost stabilite. România ajunsese să arate ca o țară de semianalfabeți – până și ă-ul din națională de pe bancnotele românești avea un caron înfipt în cap.

Partener la Brandient, agenția de branding cu cea mai bună reputație pe piața românească, cu 15 ani din cei 38 ocupați de designul grafic, Kit e un băimărean cu vorba cumpătată, de pedagog, care știe că lumea nu se împarte în alb și negru – sigur nu când e vorba de diacritice. Dar articolul ăsta trebuia să atragă atenția; pe lângă radiografia ultimilor 20 de ani de erori tipografice, trebuia să aibă forța unui manifest. Așa că a dublat informațiile cu imagini puternice: decât să folosești diacriticele alandala, mai bine nu le folosești deloc. Ca la chiloți – mai bine să nu porți deloc, decât să-i porți peste pantaloni.

Manifestul lui Kit a circulat din blog în blog, a ajuns referință pe forumuri străine de tipografie și continuă și astăzi să strângă comentarii. Nu și-a pierdut din actualitate și urgență pentru că nu e doar o chițibușăreală de designeri căpoși – o tagmă care comentează inclusiv caracterele folosite pe coroanele de flori la înmormântări –, ci o lecție importantă despre convenții și necesitatea lor.

Scrisul, ca și limba vorbită, este un sistem bazat pe convenții. Fără ele și-ar rata scopul fundamental, comunicarea. E ca la vals: nu poți să dansezi singur, e nevoie de participarea și coordonarea mai multor oameni; muzica și pașii trebuie să se înscrie într-un tipar știut de toată lumea; există un standard de corectitudine. Dacă nu dansezi cum trebuie, ci doar te bălăngăni sau bagi un ceardaș, înseamnă că te bălăngăni sau bagi un ceardaș, dar nu că valsezi.

În scrierea limbii române, diacriticele țin de o normă ortografică elementară. Cinci litere din alfabet sunt marcate cu trei semne, ca să noteze alt sunet decât litera latină de bază. Norma a devenit un impediment acum vreo două decenii, când tehnologia a democratizat producția de text și a adus alternative de tot felul: diacritice omise cu desăvârșire, înlocuite cu combinații de alte litere sau înlocuite cu alte semne.

Așa s-a ajuns ca pe net să avem titluri interpretabile: „Bulgari de vara! Turistii de la munte s-au distrat de parca ar fi iarna” sau „FMI a aprobat a doua transa pentru Romania”. Așa s-a ajuns ca numele lui Bănel să fie trecut „Nicolita” pe tricou, ca pe ecranul televizorului să se titreze: „Cate fitze incap intre doua codite” sau „Zece pentru Romania”. Așa s-a ajuns la plăci comemorative sculptate în marmură ce aduc „Glorie Martirilor Nostri”, firme ca „Banca Romaneasca” sau „Uniunea Arhitectilor din Romania” și reclame care anunță că „Plãtesti mai pu_in primesti mai mult”. Alternativele au țesut o veritabilă babilonie.

Desigur, nu toată lumea vrea, și nici nu trebuie, să fie campioană la vals. Dar cu cât deviezi mai mult de la regulile dansului, cu atât cresc șansele să măcelărești picioarele partenerului. Kit știe că un cititor obișnuit înțelege că ă e ă, ș e ș și ț e ț indiferent de semnele care le marchează. Ba mai mult, le poate înțelege și dacă sunt scrise a, s, t, sh sau tz. Ce voia să spună însă cu manifestul lui e că acest relativism n-are cum să fie de bun augur.

Designerii nu sunt singurii care au ceva de spus. Programatorii, responsabilii cu normarea scrierii, toți se împiedică în mizilicurile de semne și încearcă – odată pentru totdeauna – să încheie o polemică veche de peste 200 de ani legată de folosirea și scrierea lor.

---

Primul război al diacriticelor a început în a doua jumătate a secolului XVIII , odată cu trecerea de la alfabetul chirilic – introdus în cărțile bisericești din secolele X-XII –, la alfabetul latin. Primii care au avut această inițiativă au fost Samuil Micu și Gheorghe Șincai, figuri marcante ale Școlii Ardelene, care urmăreau definirea identității românilor din Transilvania și dezvăluirea originii lor latine. Ideea a fost rapid adoptată și de învățații din Țara Românească și Moldova, fiind una înălțătoare din punct de vedere politic și social.

Din punct de vedere tehnic însă, adoptarea „literelor strămoșești” s-a dovedit un proces împovărat de provocări. Scrierea cu chirilice era bine adaptată limbii, fiecare sunet având un corespondent grafic. Alfabetul latin lăsa o parte din sunetele din română fără acoperire. Problema s-a pus așa: avem un sunet, cum îl scriem?

Soluțiile s-au împărțit după două principii opuse: cel etimologic și cel fonetic. Războiul dintre cele două tabere – etimologiști (sau latiniști) și fonetiști – a durat mai bine de 100 de ani, timp în care învățații români au creat peste 40 de sisteme ortografice.

„Ortografia latiniștilor ne-ar fi salvat de diacritice”, glumește Rodica Zafiu, doctor în filologie și șef al catedrei de Limba Română la Facultatea de Litere din București. Etimologiștii voiau să facă transparentă originea cuvintelor, fonetiștii voiau o legătură sunet–literă cât mai riguroasă. Principiul fonetic miza pe funcționalitate: inventarea unor litere noi ar fi fost neeconomică, pe când diacriticele erau economice pentru că grefau pe ceva ce exista deja.

În 1780, Micu și Șincai au propus o ortografie radical etimologică. Muiere să fie scris muliere, fiu– filiu, om–homu cu h mut. Ț să fie scris cu ti (rogatione), z cu di (dicu), dar gheață, de exemplu, trebuia scris glacie, mai aproape de termenul latin. Cu ă și î era simplu, se scriau cu a, iar diftongii oa și ea erau reduși la sunetul originar: sera, porta.

Petru Maior a dus mai departe bazele puse de cei doi și a publicat în 1819 o altă ortografie, republicată în 1825 ca anexă a „Lexiconului de la Buda” (lucrare de referință și în disputele ortografice de azi). El propunea scrierea lui ă cu vocalele originare marcate cu un apostrof, iar a lui î cu aceleași vocale dar cu circumflex: mâni, vêntu, gûtu, ara’mu, sa’ni’tate. Iar z, ț și ș să se scrie cu d, t și s marcate cu sedilă. Bucovineanul Aron Pumnul a recurs și el la sedile pentru z și ț, iar ă a propus să fie scris cu æ și î cu i cu accent circumflex.

O primă certitudine a fost impunerea oficială a scrierii cu alfabet latin: în 1860 de către Cuza în cele două principate unite și în 1862 în Transilvania. Consensul asupra metodei metodei era însă departe. Cel mai de seamă promotor al etimologismului a fost Timotei Cipariu, care și-a  publicat în 1866 cea mai comprehensivă ortografie. Cipariu considera fonetismul o curată sminteală: „A lăsa afară pe u finale și pre i după d, t, s și în locu-i a pune cedile e în contra etimologiei. Æ e o combinațiune nu numai fonetică, ci și etimologică, însă smintită. Î e numai o combinațiune etimologică smintită, iar nu fonetică, fiecare știind că i nu sună ca î, ori să-i pui punt ori căciulă în cap.

După modelul predecesorilor (Budai-Deleanu, Heliade Rădulescu), Cipariu susținea eliminarea din limbă a cuvintelor de origine slavă, germană, maghiară și turcească și înlocuirea lor cu elemente romanice de vest. Cât privește  diferențele de pronunție dintre regiuni, Cipariu credea că se pot uniformiza prin scriere. Trebuia doar să se creeze un „uz regulat”, raportat la limba învățaților.

„Nu există nici un uz”, i-a replicat Titu Maiorescu, iar Al. Philippide a dat lovitura de grație: „Usul vorbirei depinde de consensul învățaților. Iar la noi unde este consensul erudiților? Au nu fiecare scriitoriu scrie după cumu-i place.”

Într-adevăr, fiecare erudit elabora un sistem ortografic după propriile convingeri, fiecare sistem la fel de corect ca oricare altul. Valabil și pentru tipografii, fiecare conformandu-se ortografiei curente din regiunea respectivă. Pe lângă textele scrise cu alfabete de tranziție, în care literele chirilice erau combinate cu cele latine, unele ajungeau să conțină inconsecvențe de la o pagină la alta.

Marele pas spre ordine l-a făcut Maiorescu. În 1866, cu „Despre scrierea limbei române”, el spera să elimine confuzia pe care au adus-o disputele asupra „metoadei etimologice, fonetice, fonetico-etimologice, și cum le mai cheamă. O metoadă trebuie să fie simplu logică. Nu suntem chemați a face alfabete și proiecte de creațiuni grafice: noi avem a face alfabetul latin.”

„Principiul intelectual” al lui Maiorescu funcționa așa: sunetele cărora le corespunde o literă latină să se scrie cu acea literă indiferent de etimologie. Ă să se scrie cu a sau e cu căciulă, după sonul originar din care provine cuvântul. Dar în cuvintele noi, întotdeauna cu ă. Deci, lăudatu și vĕ_utu, dar măgură și pălărie. Pe î, Maiorescu îl considera o „simplă nuanță” a lui ă, care doar înfundă vocea cu un grad mai mult. Așadar, propunea ca unde î apare din cauza lui n sau m, să se scrie cu i (in, riu). În rest, să se scrie cu ă sau e cu căciulă. Diferența, spunea el, nu are nicio importanță; este indiferent dacă în urma acestei reguli câțiva vor citi hărtie în loc de hârtie.

Cum ț provine din t și ș din s, ele trebuie scrise similar, dar deosebite clar. Cum să se marcheze deosebirea? Cu sedilă, spunea Maiorescu.

„Orice semnu, fie el literă sau îndreptar de drum, trebuie să îndeplinească două condițiuni esențiale: să aibă un înțeles fix, încât să nu se poată interpreta în două sau mai multe moduri, și al doilea să fie cunoscut de toți în acest sens al său. (…) Aflăm numai sedila corespunzătoare scopului. 1) Fiindcă sedila nu are alt înțeles decât acela de înmuiere a unui son, 2) fiindcă din limba franceză este cunoscută de toată lumea în acest înțeles.”

Dar „sedilele sunt urâte” și îngreunează scrierea, au obiectat mulți. Maiorescu le-a răspuns tranșant: „De scris scrie un om, de citit citesc o mie”. Criteriul decisiv nu trebuie să fie înlesnirea scrierii, ci înlesnirea citirii. În plus, „litera nu are altă treabă decât de a mă goni cât mai iute afară din sine spre auz și înțeles, și este evident că, cu cât mă va ocupa mai mult litera ca semn văzut, cu atât mi-am întârziat mai mult scopul scrierii, adică înțelesul”.

„Despre scrierea limbei române” a lui Maiorescu a stat la baza primei ortografii adoptate în 1880 de Academia Română, fondată în 1867 ca Societatea Academică Română. (În 1869 adoptaseră o ortografie bazată pe principiul latinist, „provizorie și doar pentru Societate”, dar suficientă pentru Maiorescu să-și dea demisia.) Noul sistem, bazat pe un „fonetism temperat prin necesități etimologice”, a fost primul care a câștigat adeziunea filologilor.

Concesiile făcute etimologismului au stârnit însă nemulțumiri, așa că în 1904 s-a adoptat o nouă ortografie, bazată pe regula de aur a lui Maiorescu: pronunțarea este hotărâtoare. Atunci s-a pus prima oară în practică principiul un sunet, un semn grafic. Au fost introduși diftongii oa și ea, pesce a devenit pește și s-a generalizat z în loc de d cu sedilă. S-a hotărât că ă se scrie ă indiferent de cuvântul originar. Se scrie î la începutul cuvintelor, în cuvintele compuse (neînsemnat) și la verbele în -rî (chiorîș) și â în interiorul cuvântului.

Ortografia de la 1904 a marcat sfârșitul a zeci de ani de lupte ortografice. Multe dintre reguli sunt și astăzi neschimbate. Disputele însă n-au contenit, doar s-au rafinat, și pentru o vreme au vizat tot două litere marcate cu diacritice: î și â.

În 1926 Academia a votat scrierea generalizată cu î. În 1932 s-a hotărât să se facă excepție pentru cuvântul român, iar verbul a fi la persoana I și a III -a plural să se scrie sînt, nu sunt. După contestațiile aprinse ale academicienilor, în același an s-a revenit la combinația de î și â de la 1904, iar verbul a fi s-a făcut iar sunt. În 1953 s-a adoptat scrierea cu î generalizat, ca apoi în 1965 să se adauge excepția pentru român și derivatele lui. În 1993, Academia a revenit la scrierea cu î la  început, sfârșit și în cuvintele compuse și â în rest, iar sînt a devenit sunt.

Decizia a fost întâmpinată – firește – cu nemulțumiri, însoțite de refuzul unor edituri și publicații de-a respecta noile reguli. Principala acuză a fost că decizia s-a luat pe criteriu politic: s-a renunțat la o variantă mai simplă, susținută de lingviști și devenită deja obișnuință pentru majoritate, doar pentru că provenea din perioada comunistă. Și cele mai recente reguli ortografice – printre care scrierea cu niciun și nicio –, publicate în Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic (DOO M 2), au iscat nemulțumiri.

Oricare ar fi motivele nemulțumirilor, un lucru e sigur: cu ortografia nu-i de joacă.

---

În 1996, Rolf Gröschner, un profesor de drept din Germania, și-a dus nemulțumirile ortografice până la Curtea Constituțională. Împreună cu fiica lui de 14 ani, Alena, a contestat reforma ortografică anunțată în 1995 de miniștrii educației și culturii din cele 16 landuri și aprobată în ’96 de celelalte țări vorbitoare de germană. Reforma se dorise o simplificare și sistematizare. La cuvintele compuse – pasiunea nemților –, dacă apare o literă triplă să nu se mai reducă la două (Flanell + Lappen să fie Flanelllapen, nu Flanellapen). Sau, ortografia să reflecte mai clar cuvântul de bază: Bendel (șiret) să se scrie Bändel, pentru că e derivat din Band (panglică).

Argumentele lui Gröschner au fost, printre altele, că reforma îi viola dreptul constituțional la libera dezvoltare a personalității. Nerespectarea noilor reguli, spunea el, l-ar fi forțat să pară conservator. Îi viola și dreptul constituțional de a-și crește fiica, pentru că ea avea să învețe reguli diferite de cele cunoscute de el. Alena a susținut că reforma intervenea în dreptul ei la libera dezvoltare a personalității, fiind contradictorie cu „lexiconul ei mental”. Or, asemenea încălcări de drepturi nu puteau fi impuse de un decret ministerial, ci doar de legislație (în care reforma nu era prevăzută).

Gröschner a pierdut în cele din urmă din cauza unei tehnicalități. Dar acest proces și multe altele generate de reforma ortografică germană, scrie profesorul de științe politice Richard Oliver Collin în lucrarea „Ortografii  revoluționare”, dau o lecție importantă: când se modifică ortografia unei limbi, mai ales dacă e împărțită între mai multe state, sunt șanse mari să se lase cu revoltă.

Mulți lingviști consideră scrisul ca fiind nimic mai mult decât „vorbire vizibilă”, o transcriere a ce spunem. Noam Chomsky susținea că limbajul vorbit este esența condiției umane, iar Steven Pinker, coleg la MIT cu Chomsky, spunea că „[scrisul] e evident un accesoriu opțional; adevăratul motor al comunicării verbale este limba vorbită dobândită în copilărie”.

Din perspectivă politică, atitudinea asta e cel puțin dubioasă: legile, deciziile judecătorești, actele fiscale, rapoartele oficiale sunt întotdeauna scrise și menite să fie citite în gând. Un document formal emis de un avocat nu reflectă limba vorbită, ci ceva cu totul diferit. Și tot în viziunea avocățească, acordul verbal nu face nici cât hârtia pe care nu a fost scris. „Omenirea este definită de limbaj, dar civilizația este definită de scriere”, scria sociolingvistul Peter Daniels în „The World’s Writing Systems”. Scrisul are puterea să confere unitate unor comunități lingvistice fragmentate dar poate și să adâncească conflictele într-o comunitate care vorbește aceeași limbă.

Nu trebuie să mergem departe pentru un exemplu de „intoleranță ortografică”. Cât a existat Iugoslavia, sarbo-croata a fost considerată o limbă de sine stătătoare, împărțită în dialecte inter-inteligibile. Comunitatea a fost însă mereu dezbinată ortografic: croații, romano-catolici, preferau literele latine; sârbii, ortodocși, scriau cu alfabet chirilic. În anii ’90, Iugoslavia s-a fragmentat în cinci state suverane: Slovenia, Croația, Bosnia, Macedonia și Serbia și Muntenegru (cel din urmă dezbinat în 2006).

Slovenii, care au scris întotdeauna cu alfabet latin, și macedonenii, care au scris cu chirilic, au putut în sfârșit să susțină că nu vorbesc sarbo-croata și s-o ia pe drumul lor. Celelalte trei state au acceptat o unitate lingvistică, iar colapsul politic ce-a urmat a dus la o separare reflectată nu în limbă, ci în scriere. Școlile din Croația au început să predea exclusiv în alfabet latin. În Serbia, alfabetul latin a fost exclus din sistemul educațional. Ambele comunități au promovat un program de purificare lexicală, menit să elimine cuvintele croate din sârbă și viceversa.

Musulmanii din Bosnia au scris până la începutul secolului XX cu litere arabe, iar în perioada Iugoslaviei unite, fie cu chirilic, fie cu latin. Astăzi, bosniacii vorbesc oficial trei limbi – bosniacă, croată și sârbă –, și folosesc două alfabete, latin și chirilic. Această împărțire nu e decât încă o dovadă că definirea limbii – vorbite și scrise – este esențial politică.

Forma literelor scrise are și ea o încărcătură proprie. De aceea, spune designerul grafic Iulian Puiu, trebuie să le numim caractere și nu fonturi. „Caracter spune un lucru foarte simplu. Alegerea nu o faci după desen, o faci după caracterul desenului. El are o personalitate, o voce, un timbru.” (Teorie susținută din plin de cazul contabilei din Noua Zeelandă, concediată recent pentru că trimisese către toți angajații un mail plin de fraze colorate și scrise cu CAPS).

Puiu are 41 de ani, e art director la agenția specializată în corporate publishing Re:ply și are un portofoliu generos de publicații lansate pe piața românească. Vorbește reverențios despre caractere, ca un om care le înțelege foarte bine puterea. Naziștii, de exemplu, scriau cu Fraktur, un caracter nemțesc, naționalist, cu un contrast puternic, specific oamenilor agresivi, revoluționari, care nu văd griurile. „Îți împliază comunicarea”, spune Puiu. „Nu o iei benevol, ți-o iei.” Sovieticii au folosit caractere fără serif – supranumite „grotesque” când au apărut, pentru că ieșeau din canoane –, potrivite pentru comunicarea avangardei, artistice sau politice.

Ionel Funeriu, doctor în filologie pasionat de textologie – studiul comparat al textelor pentru stabilirea versiunii autentice –, hermeneutica editării și coduri tipografice, înțelege poate cel mai bine puterea literei. El pledează pentru protecția „consumatorului de literatură”: așa cum legea sancționează infractorii care îmbuteliază poșircă și-o vând ca vin de Bordeaux, ar trebui sancționați și producătorii de text eronat.

Imperfecțiunile pot părea derizorii, scrie Funeriu în cartea „Reflecții filologice”, dar nu și urmările. Citind versul lui Eminescu „Când în straturi luminoase basmele copile cresc” („Memento mori”), George Călinescu a căzut pradă unei erori de transcriere și, citind copite în loc de copile, s-a aruncat într-un comentariu delirant, cu umflături baroce, metafore și animale fabuloase inexistene.

Sunt suficiente confuziile date de lipsa notării accentului, scrie Funeriu („Mobilele nu favorizează cancerul”). Măcar semnele care există – adică diacriticele – să se folosească. Lipsa diacriticelor poate deturna înțelesul unui mesaj, mai ales când contextul e redus. Cum ar fi în titlurile știrilor: „Politicienii sunt cu rata in gura”, „Basescu se lupta cu raul cel mare”, „Steaua a intrat in vana” sau „Un tanc american de 16 ani violeaza doua minore din Siria”.

Funeriu a învățat pe pielea lui că diacriticele pot fi și în plus. Corectând în tipografie romanul „Lunatecii” (1988), a scris citeț pe marginea dactilogramei despre un titlu de capitol: „Atenție: Țintarul !!!”. S-a temut să nu se tipărească Țînțarul, dar în ciuda precauțiunilor, Țînțarul s-a tipărit.

Diacriticele sunt ca medicamentele folosite în homeopatie: fac minuni dacă sunt bine drămuite, altfel te bagă în boală. Sau te pun la plată, cum a fost cazul unui importator care a fost taxat la granița românească pentru că pe factura lui scria paturi și el avea în camion pături.

Neglijarea acestor norme aparent neînsemnate se poate lăsa și cu omor. Tragicul sfârșit al tânărului turc Ramazan Çalçoban și al soției, Emine, a pornit de la două nesuferite de puncte pe i (punctele de pe i și j sunt teoretic tot semne diacritice). După o ceartă cu Emine, Ramazan i-a trimis un SMS: „Zaten sen sıkıșınca konuyu değiștiriyorsun” („Oricum, de fiecare dată când nu ai replică la un argument, schimbi subiectul”).

Un reproș banal într-o căsnicie șubredă, dar fatal în versiunea citită de Emine: „Zaten sen sikisince konuyu değistiriyorsun”. În traducere liberă: „Oricum, de fiecare dată când te fut ăștia, schimbi  subiectul”.

Emine i-a arătat mesajul tatălui ei, care l-a sunat furios pe Ramazan și l-a acuzat că a făcut-o pe fiica lui curvă. Ramazan s-a dus acasă la soție să-i ceară iertare, ca să fie întâmpinat cu cuțite de către ea, socru și două cumnate. L-au înjunghiat în piept, dar el a reușit să apuce un cuțit, să-și înjunghie soția și să fugă. Emine a murit din cauza rănilor; Ramazan s-a sinucis în pușcărie.

Ce s-a întâmplat de fapt. Ramazan a scris în SMS sıkısınca, gerunziul verbului sıkısmak, a se bloca, aici „incapacitate de a răspunde la un  argument”. Emine a citit sikisince, o formă a lui sikismek, a fute. Rădăcinile verbelor sıkıs a se bloca și sikis a fute diferă doar prin prezența sau absența punctului pe i. Telefonul lui Emine, defectuos localizat pentru turcă, nu a putut reda litera i fără punct, așa că a inlocuit-o cu i.

---

Până la începutul anilor ’90, scrierea limbii române a depins de instrumente mecanice controlabile și fără prea mare putere de propagare: hârtie, pix, eventual mașină de scris. De publicații și cărți se ocupau editurile și tipografiile, care erau guvernate de standarde temeinic supervizate. Revoluția a declanșat liberalizarea scrisului. Numărul publicațiilor, editurilor și tipografiilor a explodat, într-o frenezie a  libertății de tipărire în care standardele nu mai aveau loc. În câțiva ani, oricine putea să producă text cât timp avea un calculator și o imprimantă. Mai apoi, grație internetului, oricine putea să și publice.

Ca efect secundar, accesul liber la tehnologie a declanșat cel de-al doilea război al diacriticelor.

Dan Matei, „un moșulică cu mustață albă” de 59 de ani, a fost programator la predecembristul Institut Central de Informatică (ICI ) și a lucrat cu mașinării electronice – e greu acum să le spunem calculatoare – care cunoșteau doar alfabetul latin de bază, scris cu majuscule. Nici vorbă de diacritice.

După Revoluție, Matei a fost numit director al Institutului de Memorie Culturală, instituție patronată de Ministerul Culturii, responsabilă cu agregarea bibliotecilor digitale și crearea de baze de date cu obiectele din patrimoniul național. (L-au ales, bănuiește el, datorită renumelui de calculatorist cu porniri culturale dobândit după ce la ICI lucrase la un program „foarte sexy” de căutare în arhive.) Și aici fișele bibliografice erau redactate cu același alfabet latin de bază, fără diacritice – nici nemțești, nici franțuzești, de nici unele.

„Apoi n-a mai fost nevoie să scriem doar cu alfabetul de bază”, spune Matei, „dar ne învățasem așa. Și n-a fost nicio rezistență, nici din partea literaților. Ne-au lăsat să scriem sarma în loc de sârmă. N-au fost lupte de stradă în apărarea limbii române.”

Primele calculatoare nu erau construite pentru uzul public și nu redau particularitățile tuturor limbilor. Detaliile s-au cizelat pe măsură ce calculatoarele au devenit o necesitate și, mai ales, când au început să înlocuiască mașinile de scris. Or, comparativ cu țările vestice, în România rocada s-a produs târziu, singurii utilizatori constanți rămânând ani buni informaticienii. Iar pentru ei a fost mai simplu să ignore diacriticele, chiar și după ce au devenit posibile.

Matei spune, fără mari rețineri, că informaticienii – și implicit el – sunt primii vinovați pentru haosul de acum: „Dacă un ziar tipărit nu și-ar permite să scrie fără diacritice, pe net același ziar le omite fără nici o jenă. Pentru că informaticianul zice că «nu se poate, că e complicat». Și șefii îl cred, în loc să stea cu biciul pe el.”

Lui Matei i s-a ivit ocazia să-și spele păcatele prin ’97, când ASRO , organismul român de standardizare recunoscut de International Organization for Standardization (ISO ), l-a cooptat să coordoneze lucrările la un standard de tastatură românească – care să fie etalon pentru producătorii de tastaturi, softuri și sisteme de operare. Dar utilizatorii se obișnuiseră deja cu tastaturile americane, vândute de la început ca variantă default, și mai mult, cei care scriau cu diacritice românești se obișnuiseră cu aranjamentul caracterelor din Windows.

Legenda spune că pe la începutul anilor ’90, băieții de la Microsoft au venit în România să se intereseze cum să-și localizeze sistemul de operare și au ajuns la Poliție. Destul de logic, pentru că Poliția emite documentele de stare civilă și se presupune deci că sunt cunoscute nevoile limbii. Ei bine, la Poliție se pare că au găsit niște mașini de scris nemțești și așa ne-am pricopsit cu z și y inversate și ă, î, ș, ț pe tastele cu parantezele pătrate, punct și virgulă și apostrof.

Așadar, standardul românesc nu se mai putea baza pe frecvența literelor sau alte condiții impuse de limbă, ci trebuia să interfereze cât mai puțin cu obișnuința. Așa că n-a schimbat mai nimic din ordinea impusă de Microsoft: caracterele românești erau pe aceleași taste, dar y și z erau la locul lor. Problema cu acest standard, adoptat de ASRO în 1998, a fost că nu a auzit mai nimeni de el.

Până și Cristi Secară, care între timp începuse să lucreze pe cont propriu la un aranjament de caractere, a aflat târziu de standard. Secară – „Secărică” pentru pasionații de diacritice – e un tip la 30 de ani, care vorbește de parcă zeci de idei îi vin în minte și vor să fie spuse deodată. Lucrează ca asistent tehnic în televiziune, dar determinarea lui să rezolve problemele tehnice pe bază de diacritice l-a transformat într-un guru în domeniu. Secărică s-a ciocnit prima oară de diacritice prin ’95, când a vrut să se joace de-a scrisul și a descoperit că Windows era vraiște. „Voiam să scriu uman. Nu să-mi scălămbăie toate semnele.”

A început să experimenteze variante de aranjare a caracterelor, alternative la setarea “Romanian” din Windows, a cerut sfaturi și păreri pe forumuri. Inevitabil, la un moment dat s-a cunoscut cu Matei și împreună au decis să revizuiască standardul de tastatură existent. Au lucrat vreo doi ani la el, într-un comitet care a devenit nucleul unei comunități virtuale – Google grupul Diacritice –, în care fiecare chichiță e dezbătută cu ardoarea învățaților secolului XIX. Diferența e că atunci s-a muncit la adaptarea unui alfabet la limbă, acum se muncește la adaptarea tehnologiei la scrierea ei.

Hibele primului standard erau că prevedea un singur aranjament al caracterelor, deci nu răspundea nevoilor mai multor categorii de utilizatori; semnele de punctuație erau tot zăpăcite; nu conținea semnul euro; ghilimelele erau greu accesibile. Au stabilit că noul standard va conține două aranjamente: unul pentru utilizatorii care scriu mult cu caractere românești și unul pentru uzul mai tehnic (exact ca o tastatură setată pe engleză, cu caracterele românești accesibile prin combinație cu tasta AltGr).

Pe măsură ce lucrările au înaintat, și-au dat seama că distribuirea caracterelor pe taste nu e singura problemă: forma unor semne nu era stabilită în nicio lucrare de referință. Ghilimelele, de exemplu. Cum sunt cele românești? „Așa“ sau „Așa”? Cine decide?, s-a întrebat Secărică. Ei puteau să-și dea cu părerea și să invoce criterii de simetrie, sau specificul altor țări. Dar care era norma? Nu scria nicăieri. „Am o boală cu românii, că nu e documentat nimic”, spune Secărică, care atunci a decis să ceară ajutorul lingviștilor. „Mi s-a pus pata cu ghilimelele așa că am călărit Academia.”

A găsit o clădire uriașă, cu coridoare întortocheate și uși gigantice. Mai întâi a vorbit cu un domn care știa multe despre limbă dar nimic despre calculatoare și nu înțelegea problema. Secărică a ajuns până la urmă la Ioana Vintilă Rădulescu, directorul adjunct al Institutului de Lingvistică al Academiei Române. A convocat o întâlnire cu ea, echipa de standardizare și alți posibil interesați (reprezentanți Microsoft și Apple), ca să lămurească ghilimelele.„Ea atunci a aflat prima oară care e problema cu lipsa unui standard”, își amintește Secărică. „Le știa ghilimele. Cum să fie altfel?”

În 2003, Academia Română a declarat oficial: în limba română, ghilimele corecte sunt „așa”. Iar literele ș și ț sunt marcate cu semne diacritice în formă de virguliță și nu cu sedilă. A doua specificație a fost critică: întreaga evoluție a scrierii digitale a limbii române a fost marcată de cazul ș și ț.

---

Titu Maiorescu și ortografiile de la începutul secolului XX susțineau că sub ș și ț stă o sedilă. Cum pe atunci tipografiile dispuneau de resurse limitate, teoria nu se pupa întotdeauna cu practica și literele erau reprezentate grafic când cu sedilă, când cu virguliță (În 1909, revista „Convorbiri Literare” era scrisă cu sedile, „Luceafărul”, cu virgulițe). În timp, tipografic s-au generalizat virgulițele.

„Dicționarul limbii române” din 1910 e scris cu ș și ț cu virgulițe, la fel „Îndreptarul ortografic și ortoepic” din 1965 și „DOOM 1” din 1982. Dar niciuna dintre aceste lucrări nu clarifică transformarea sedilei în virguliță. Specificarea făcută de Academie în 2003 – și reluată în 2005 în „DOOM 2” – a fost prima atestare oficială a virgulițelor.

Vintilă Rădulescu, care a coordonat lucrările la dicționar, explică expeditiv într-un mail (reprodus întocmai): „In practica tipografica si didactica, folosirea virgulitei se pierde in negura timpului. Nu a fost deci vorba de nicio decizie si de niciun argument, ci de constientizarea si explicitarea unei realitati.” Cât despre sedilele lui Maiorescu, Vintilă Rădulescu scrie: „Termenul sedila era folosit acolo impropriu, fiind singurul cunoscut in acea vreme, ca imprumut din alte limbi in care se foloseste sedila.”

Într-adevăr, Maiorescu împrumutase sedila de la francezi, dar nu întâmplător: ca în franceză, urma să „înmoaie” sunetul notat de literele de bază. Mai mult, semnul are la bază z-ul vizigot și a apărut în scrierea spaniolei vechi combinat cu c ca să noteze sunetul ț. Explicația dată de Vintilă Rădulescu nu face decât să întărească ideea că împământenirea virguliței a fost arbitrară și ține de o tradiție tipografică, nu de o decizie lingvistică.

În prezent, sedila e folosită în combinație cu c în franceză, catalană, portugheză și albaneză și cu s în turcă. Virgulița diacritică mai apare doar în letonă, sub consoanele g, k, l, n. Și virgulițele letone, ca și cele românești, au aceeași problemă: sunt mereu înlocuite cu sedile.

În scrierea de mână, nu s-a pus niciodată problema acestui semn diacritic. În clasa I suntem învățați așa: căciuliță pe ă, coif (sau acoperiș) pe î și â și virguliță sub ș și ț. În scrierea digitală, sedila și virgulița sunt lucruri complet diferite. Perfidia detaliului stă tocmai în meschinăria lui: e insesizabil cu ochiul liber și deci utilizatorul nu-i intuiește efectele.

Lingviștii nu s-au gândit să se gândească la asta. Până să înceapă să scrie ei înșiși pe calculator, spune Zafiu, aceste lumi erau complet separate. Textele se duceau la edituri și acolo se stabilea cum arată literele. Așa cum în comunism nu s-a pus problema culorilor steagului – care astăzi variază în nuanțe în funcție de producător, dar atunci se fabricau în același loc –, nu s-a pus nici cu semnul de sub ș și ț. Și până la specificarea făcută de Academie, literele au fost standardizate, codate și desenate în fel și chip.

Sedilele de sub ș și ț au fost prima oară atestate internațional în 1987, în setul de caractere standard pentru Europa de Est adoptat de ISO . ASRO a reacționat abia după 10 ani și a cerut introducerea virgulițelor pentru limba română. În 1998, ISO a publicat o actualizare a standardului din ’87, dar a ignorat cererea. În 1999, ASRO a adoptat primul set de caractere standard pentru limba română (elaborat tot de echipa responsabilă cu tastatura), în care ș și ț apăreau cu virguliță. În același an, în standardul Unicode au fost definite coduri pentru redarea caracterelor cu virgulițe. ISO le-a introdus abia în 2001.

Până să se clarifice standardele, cazul ș și ț a apucat să ia o turnură și mai sinistră: perechea ș cu sedilă, ț cu virguliță. Cum ț cu sedilă nu există în alfabetul niciunei limbi, litera a fost zăpăcită într-o varietate de coduri numerice și alfanumerice, descrieri și instrucțiuni de folosire – detaliate în manifestul lui Kit din 2008 –, de a ajuns să fie redată în fonturi cu virguliță. Optic, e corect. Tehnic – în viziunea calculatorului – e ca și cum ar avea sedilă.

Nici standardizarea ISO și Unicode a diacriticelor corecte pentru limba română n-a însemnat finalul cazului ș și ț. Microsoft a reacționat abia în 2007, odată cu Vista. Setarea tastaturii pentru limba română e în sfârșit conformă cu standardul ASRO , iar fonturile conțin ș și ț cu virguliță. Cei cu XP – legal – își pot descărca o actualizare pentru patru fonturi (apărută grație nevoilor UE de a scrie documente în română când România a devenit țară membră); fără această actualizare, documentele scrise cu virgulițe pe Windows Vista și versiunile mai noi nu pot fi redate corect. Apple a introdus deja din 1997 ș și ț cu virgulițe. Dar puteau fi redate corect doar pe Mac-uri și nu erau recunoscute în Windows.

Soluția stă în sincronizarea tuturor rotițelor angrenate în acest talmeș-balmeș – producători de sisteme de operare, aplicații, utilizatori – și dovedește puterea de propagare și rezistența la corectare a unui standard o dată greșit. „Din fericire, migrarea se face, vrând-nevrând, spre scrierea corectă”, spune Secărică. Mai sunt unii care susțin că e prea complicat să scrie cu diacritice (trebuie să ai instalată româna ca limbă locală, să schimbi tastatura de pe engleză pe română și să înveți unde sunt așezate caracterele), dar Secărică e împăcat cu existența lor. „Nu vrei, ești liber. Dar dacă vrei, să poți.” Asta l-a motivat în lupta pentru aducerea lucrurilor la normalitate: „Vreau să fiu liber să nu vreau, dar să fiu liber și să vreau”.

În afară de comoditate, scrierea cu diacritice – mai ales cu cele corecte – e inhibată de motive reale.

Pe Google, căutarea „București” fără diacritice întoarce aproape 30 de milioane de rezultate; cu virguliță, doar cu câteva sute mai puține; cu sedilă, doar 8 milioane. Pe site-ul ziarului Cotidianul, „București” cu sedilă funcționează la fel de bine ca și „Bucuresti”, dar cu ș cu virguliță nu întoarce nici un rezultat. Și invers, dacă site-urile ar folosi diacriticele corecte, căutările n-ar mai funcționa pentru utilizatorii care au rămas la sedile.

Scrierea fără diacritice e o alternativă fiabilă pentru programatorul Octavian Râșniță, care, ca nevăzător, depinde de softurile care transformă informația de pe monitor în sunet. Unele softuri citesc corect doar diacriticele cu sedilă. Dacă textul e cu virgulițe, citesc c?te un semn de ?ntrebare ?i textul devine neinteligibil, fiindc? este intonat cu o mul?ime de ?ntreb?ri scurte f?r? sens. Interpretările pot fi și mai ciudate: thorn în loc de ț, degrees în loc de ș, ei tilda în loc de ă, ei circumflex în loc de â, ai circumflex în loc de î. E foarte greu de aicircumflex – n – thorn – eles un text aicircumflex –n limba rom – ei circumflex – n – ei tildă.

„La o citire continuă a unui text, chiar puteam să detectez aproape toate erorile de ortografie”, scrie Râșniță într-un mail. Un text fără diacritice citit de un soft proiectat pentru limba română sună însă destul de rău, „deci sunt preferate textele cu diacritice, mai ales că dintr-un asemenea text este foarte simplu să se obțină unul fără, dar nu și invers.”

Mingea e din nou în terenul informaticienilor, spune Matei. „E o finețe tehnică, poți să le explici oamenilor de pe stradă că nu scriu bine ș-ul? O să spună că dacă nu e bine așa, îl scriu s. Dau o lovitură diacriticelor din cauza prostiei mele. Or, interesul meu e să se scrie corect.”

Un exemplu de urmat e DEXonline.ro, unul dintre puținele site-uri românești scris cu diacriticele corecte, care folosește o aplicație ce recunoaște în căutări toate tipurile de ș și ț. În rest, e mai practic să scrii fără diacritice decât cu cele corecte.

Andi Moisescu, realizatorul emisiunii Apropo TV , scrie într-un mail că i-ar fi imposibil să-și schimbe obiceiurile de tastare, după ani de zile cu tastatura pe „EN”. Nu că nu i-ar fi dragi diacriticele, că îi sunt, doar că viteza în care curge azi viața nu-i prea lasă timp să-și exprime sentimentele.  Diacriticele lipsesc din emisiune și din mesajele de pe tricourile pe care le poartă: „Fonturile pe care le folosesc sunt nemilos gandite doar pentru limba engleza”, explică Moisescu. „Decat sa apara duminicã sau duminicā, prefer sa apara duminica.”

Problema de font s-a insinuat prin anii ’90. Pe-atunci, spune Iulian Puiu, producătorii de fonturi desenau doar literele latine, iar cei din țări nonanglofone adăugau diacriticele necesare în limba lor. Designerii români nu prea aveau de ales și trebuiau să-și deseneze singuri diacriticele. Pentru că asta implica un efort suplimentar, majoritatea au preferat să le cârpească cu semnele deja disponibile în respectivul font: sedilă, ogonek, caron, tildă, macron. Și nu că n-ar fi frumoase, dar nu prea au sens în scrierea românească. Degeaba seamănă cu semnul diacritic corect: un ă cu caron e la fel de greșit ca unul cu tremă.

Unul dintre argumente – care-l scoate pe Puiu din sărite – e că „dă bine”. „L-am întrebat pe unu’ și a zis că-i place mai mult sedila. Problema nu e că-i place mai mult, ci că avea o problemă grafică și nu știa cum s-o rezolve. Sedila era varianta cea mai comodă.”

Corecțiile făcute în ultimii ani au rezolvat în mare măsură și fonturile. Oferta e astăzi generoasă, spune Puiu, și e cam greu să nu găsești un font care să ți se potrivească și să conțină diacriticele corecte. Totuși, aberațiile continuă să apară. „E o boală folosirea incorectă a multor lucruri, nu numai a diacriticelor”, spune Puiu. „Putem să facem din căcat bici și să spunem, bă, ce inventiv e românul. Dar n-ar fi mai bine să facem din bici bici și să și pleznească?”

---

În concluzie, standardul există: căciuliță, coif, virguliță. Condițiile tehnice s-au rezolvat și ele, deși e încă valabil argumentul că e mai   sigur să scrii fără diacritice sau cu cele greșite dacă vrei să te asiguri că destinatarii nu vor citi un text ciuruit cu pătrățele goale sau semne de întrebare. Vor trece poate câțiva ani până să se actualizeze și sincronizeze toate aplicațiile și sistemele de operare. Utilizatorii, designerii, programatorii, toți vor ajunge până la urmă să respecte standardul. Nu mai e o chestiune de „dacă”, ci una de „când”.

Într-adevăr, ca să scrii azi cu diacriticele corecte trebuie să depui un efort suplimentar. Și care e reacția cea mai întâlnită vizavi de eforturile suplimentare? „Merge și-așa”.

Mergeșiașaismul a fost și continuă să fie principala armă în masacrul diacriticelor. „Nu suntem exigenți cu noi înșine”, spune Matei, care în prezent coace o modalitate de impunere a folosirii tastaturilor românești în instituțiile publice. „Nu-mi pasă de limba mea, scriu cu cinci litere mai puțin.”

Literele marcate cu semne diacritice nu sunt nici multe – polonezii au 9, islandezii 10, iar cehii 15 –, nici complicate. Poate tocmai pentru că sunt așa de simple au ajuns să fie vraiște, glumește amărui Secărică: „Eu o pun pe seama nației. Suntem în stare să facem o sondă de extracții petroliere, dar nu suntem în stare să facem un chibrit care să se și aprindă.”

La citit poate nu deranjează așa tare, dar contează când cauți în baze de date sau în texte digitizate. Tot mai multe documente sunt încărcate pe site-urile instituțiilor publice, bibliotecile digitale sunt în plină expansiune și cum contribuțiile vin din mai multe surse, toate trebuie să respecte standardul. Orice abatere înseamnă restricționarea accesului la informație. „Dacă în loc de ă scrie a cu tildă, ceea ce se întâmplă curent, recunosc cu ochiul”, spune Matei. „Dar când caut Costică nu găsesc.”

Problema cu standardele e că nu prea are cine să le impună.

„CNA dă amenzi pentru că există un instrument de control al audio-vizualului”, spune Zafiu, care e membră în echipa de monitorizare a folosirii limbii. În 2008, CNA a sancționat cu amenzi și somații publice TVR , OTV , Prima și Antena1 pentru nerespectarea normelor limbii române, inclusiv lipsa diacriticelor – pe care George Pruteanu a descris-o într-un articol ca „un aspect oribil de neprofesionalism și chiar de oligofrenie grafică”.

CNA nu intervine însă dacă diacriticele sunt folosite greșit. Apoi, editurile, ziarele, revistele sunt entități private, care pot să scrie, dacă vor, și cu chirilice. E riscul lor să nu se facă înțeleși. (Funeriu a militat în articole, cărți și discuții cu academicieni pentru un cod tipografic prin care să se standardizeze scrierea – nu scriitura –, dar fără sorți de izbândă.)

Singurii obligați prin lege să scrie conform normelor celei mai recente ediții DOOM sunt autoritățile, instituțiile publice și notarii publici. Degeaba.

Pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe în siglă scrie Romania, Ministerul Sanatatii Publice n-o duce nici el mai bine, pe cel al Afacerilor Interne diacriticele sunt omise cu desăvârșire, iar la Mediu sunt când da, când ba. „Instituțiile trebuie să-și respecte limba, codul, cetățenii”, spune Zafiu. „Și francezii scriu texte cu greșeli, dar pe paginile ministerelor nu scriu fără accente.”

Pe blog poți să scrii cum vrei, depinde de tine să te faci înțeles, spune Zafiu. Nu se așteaptă să găsească diacritice în mailurile de la studenți, dar în lucrările de seminar, da. Le repetă în fiecare an că diacriticele sunt o cerință de bază și tot mai trebuie să dea câteva lucrări înapoi pentru că lipsesc.

Spre deosebire de români, slovenii sunt atât de tipicari încât scriu și SMS-urile cu diacritice, scrie într-un mail designerul Bogdan Dumitrache, care locuiește acolo de 11 ani. „În România, problema nu e rezolvată. Ar fi păcat să o tranșăm superficial, din lene și neglijență. Nerespectarea standardelor reflectă foarte bine societatea românească.”

Kit pune relația românilor cu standardele în strânsă legătură cu alt tic național: prezumția de incompetență („las’ că știu eu cum e mai bine”). „Lucrurile au curs pe un făgaș care a dus la virguliță sub ș. Trebuie să onorăm competența celor care au ajuns la concluzia asta.”

Simplu sigur nu e. Iar cu repere ca Ministerul Culturii și Cultelor, care are firma fără diacritice, ca Facultatea de Litere de la Universitatea București, care are firma fără diacritice, ca președinții care ne vorbesc de la o tribună pe care scrie Administratia Prezidentiala, e limpede că   mergeșiașaismul bate în continuare norma.

Dar e la fel de limpede că nevoia de ordine există. O dovedesc din plin forumurile, blogurile, site-urile și discuțiile interminabile dedicate diacriticelor. Sunt un mizilic, sunt un indicator al degradării limbii, sunt o reminiscență a erei analog, sunt un impediment tehnologic, sunt obligatorii indiferent de situație, sunt corecte doar într-un anumit fel, sunt modificabile cât timp se înțelege, sunt dar ce bine-ar fi dacă n-ar fi. Sunt oricum, numai totuna nu.

---

Actualizare: Patru ani mai târziu (DoR #18)

Cristian Secară (Secărică), unul dintre eroii epopeii, și-a mutat atenția de la sistemele de operare ale computerelor, care între timp s-au aliniat la standard, la cele ale gadgeturilor mobile. Nu toate smartphone-urile și tabletele permit toate diacriticele corecte, iar SMS-urile scrise cu diacritice costă mai mult, fiindcă conțin mai multă informație. Petiționează din 2008 forurile Uniunii Europene și acum spune că urmează să „călărească Academia”.

Cristian Adam, un IT-ist care locuiește de șapte ani în Germania, a lansat anul ăsta o campanie de crowdfunding pentru producerea primei tastaturi cu diacritice românești, conforme cu standardul ASRO SR-13392:2004. Campania a eșuat, dar nu și inițiativa: l-au contactat alți iubitori de diacritice din țară, cu care vor căuta finanțare.

Pentru ei și pentru toți cei care taxăm orice abatere de la șîâță, diacriticele sunt semne de dragoste – pentru limbă, pentru standarde, pentru libertatea de a respecta sau nu reguli. Sunt semne de identitate. Încearcă doar să-i explici ce sunt unui vorbitor de limbă fără diacritice sau accente în ortografie*, să vezi cum te-apucă dragul.