Cu empatia la psiholog

Înțelegerea științifică a empatiei are o istorie întortocheată. Einfühlung – „însimțire”, într‑o traducere literală – a fost conceptul introdus de filozoful și psihologul german Theodor Lipps în 1903 și redenumit în 1909 de psihologul britanicul Edward B. Titchener ca empathy. Empatia a fost de‑atunci intensiv studiată de filozofi, psihologi și specialiști în neuroștiință, toți recunoscându‑i rolul esențial în funcționarea noastră – individual și în societate. Dar diversitatea abordărilor a generat o cacofonie de termeni și i‑a zăpăcit granițele.

Clarificarea definiției a fost primul pas în discuția cu Prof. conf. univ. dr. Andrei Miu, psiholog specializat în neuroștiințe cognitive, care, la 35 de ani, are vechime de peste 10 în studiul emoțiilor umane. Miu e motorul Laboratorului de Neuroștiințe Cognitive din cadrul Universității Babeș‑Bolyai Cluj‑Napoca, unde o echipă de 15–20 de oameni de știință, seniori și doctoranzi, întorc emoțiile pe toate fețele. Care sunt mecanismele cerebrale, ce le influențează și cum ne modelează comportamentul, totul verificat și măsurat cu metode din psihologie, biologie, chimie, genetică. (Cu tot cu probe de vorbit în public, aparate care‑ți transmit în timp real activitatea cerebrală, probe de salivă și de ADN.)

Definirea empatiei i‑a dat recent de furcă lui Miu (lucra la un capitol în colaborare cu o cercetătoare de la Oxford), așa că m‑a întâmpinat cu un vraf de studii și o lămurire:

Empatia este procesul prin care ajungi să trăiești emoția pe care o observi la altcineva.

Ca să fie empatie, trebuie să bifezi trei condiții: să trăiești o emoție, să fie aceeași emoție pe care ai observat‑o la celălalt și să fii conștient că o trăiești fiindcă ai observat‑o.

Dacă doar înțelegi, sau presupui, ce simte celălalt, înseamnă că te folosești de o abilitate esențială funcționării ca ființe sociale: teoria minții. Dacă trăiești o emoție dar alta decât cea observată – de exemplu, dacă ți‑e milă de cineva care suferă –, e compasiune. (Importantă în cazul medicilor, de exemplu, care nu‑și pot permite să împărtășească suferința pacienților.) Dacă nu ești conștient că trăiești emoția fiindcă ai observat‑o, e contagiune emoțională.

---

Mecanismul empatiei poate fi desfăcut în trei mari etape: observarea emoției celuilalt, înțelegerea ei și molipsirea cu ea.

Primele două țin de procese precablate în creier. Toate speciile sociale, mai ales primatele, au din primele luni de viață tendința să se orienteze spre stimuli sociali – expresii faciale, de pildă. Dacă‑i arăți unui bebeluș un pătrat galben și un emoticon, va alege să se uite la emoticon, oricât de schematic. Nu e sigur dacă expresiile faciale au evoluat ca să ne semnalizăm mai bine emoțiile, dar e clar că le căutăm la ceilalți. Decodarea e și ea automată: nu te străduiești să‑ți dai seama că o persoană încruntată, cu colțurile gurii coborâte și o postură adunată, e tristă.

O posibilă explicație este că creierul recunoaște emoția corespunzătoare unei expresii faciale căutând o referință în proprie trusă de expresii și emoții aferente. Te uiți la mine și‑ți dai seama că sunt tristă, fiindcă creierul tău a găsit că expresia feței mele e cea mai asemănătoare cu fața ta de om trist. „Neuronii‑oglindă”, identificați la primate și bănuiți, sub forma unor structuri nervoase cu funcții similare, la oameni, ar putea fi instrumentul: simulează acțiunea observată la alt individ și astfel ajută la identificarea intenției.

Teoria minții, adică abilitatea de a ne pune în locul altcuiva și a intui ce gândește și ce simte, devine esențială când avem de‑a face cu o persoană care nu‑și exprimă vădit emoțiile, sau cu un personaj dintr‑o carte. (N‑avem probleme să ne conectăm emoțional cu personaje fictive – ceea ce ne aduce la un concept drag lui Miu, la care vom reveni mai târziu: emotional sandbox.)

Empatia, când te cuplezi la emoția altcuiva, e vizibilă în creier. Studii de neuroimagistică cerebrală au arătat că unele regiuni cerebrale se activează și când participantului i se dă un șoc dureros, și când observă pe altcineva trecând prin aceeași experiență. Mecanismul general al empatiei e compus din aceste regiuni comune, active și când treci printr‑o experiență, și când o observi la altcineva.

La ce bun un mecanism care te face să fii trist când altcineva e trist? Emoțiile, în general, îți semnalizează posibile pericole și recompense și îți creeză tendințe de acțiune. Empatia îți permite să trăiești emoția altcuiva, fără să fii în aceeași situație. Asta te ajută să‑i intuiești mai eficient acțiunile viitoare, datorită mecanismului de simulare a experienței, și să înveți despre lumea înconjurătoare fără să te expui direct (vezi pe cineva că se arde atingând o plită și vei ști, fără să te arzi și tu, să te ferești de ea). Empatia e, pe de altă parte, un liant social. Te ajută să legi relații de afiliere și cooperare și‑ți poate activa dorința de a ajuta.

Altruismul ar putea fi considerat destinația supremă a empatiei. Dar drumul – de la a vedea papucii celuilalt, la a te pune tu în ei și a înțelege că îl bat, la a încerca să îi alini durerea – e plin de obstacole.

---

Empatia ține de o alegere conștientă – și, uneori, e benefic s‑o scurtcircuitezi.

Vezi peste tot oameni care suferă, dar nu‑ți permiți să te încarci cu suferința tuturor fiindcă ar interfera cu scopurile tale  fundamentale – în esență, să fii fericit și să‑ți menții sănătatea mintală. Nu doar costul emoțional e un factor, ci și cel material: sunt studii care arată că empatia scade pe măsură ce numărul persoanelor pe care ar trebui să le ajuți crește. Așa că e firesc să eviți empatia, cu strategii de reglare emoțională studiate și‑n laborator: cauți părțile bune, te distragi gândindu‑te la altceva, sau eviți cu totul situațiile care anticipezi că te‑ar supraîncărca emoțional.

Nu toți suntem la fel de empatici.

Empatia nu e doar o emoție, ci și o trăsătură, influențată de gene și de mediu. O genă asociată cu empatia e cea care codifică receptorul oxitocinei, un hormon și neurotransmițător implicat într‑o sumedenie de procese afective; această genă prezice cât ești de predispus la empatie.

Cu cât ești mai empatic din fire, cu atât vei dezvolta emoții mai puternice când te confrunți cu o decizie morală. În laboratoarele de neuroștiințe, deciziile morale sunt rafinate în dileme absolute. Ești mama a doi copii și trebuie să alegi unul care să fie omorât, sau să îi pierzi pe amândoi. Sau: arunci o persoană de pe un pod ca să oprești accidentul de tramvai iminent de dedesubt, sau lași accidentul să se‑ntâmple și omori n alți oameni. Decizia poate fi: deontologică – conform normelor morale (să nu faci rău, să fii corect etc.) – sau utilitaristă – alegi răul mai mic pentru binele mai mare.

Cu cât trăiești mai puternic emoțiile pe care presupui că le trăiește mama din poveste, cu atât e mai probabil să iei decizia deontologică – care, în dilemele de laborator, nu e niciodată cea cu răul mai mic. Emoțiile te focalizează pe tine – cât de neplăcut ar fi să fii în acea situație – și, dacă nu știi să le reduci, vei lua o decizie complet păguboasă.

Altfel spus, capacitatea de a‑ți regla emoțiile te ajută să limitezi empatia. Iar incapacitatea de a‑ți regla emoțiile te deraiază de la calea rațională, benefică grupului.

Dilema cu tramvaiul ridică o întrebare‑cheie: cine e persoana pe care ai putea s‑o arunci de pe pod? Fiindcă cu cât ți‑e mai apropiată – un prieten, sau o rudă –, cu atât scad șansele să alegi utilitarist.

Empatia e un proces selectiv. Empatizezi mai puțin cu cei pe care îi consideri diferiți.

E tot mai demonstrat că empatia e influențată de felul în care evaluezi persoana pe care o observi. E mai probabil să empatizezi cu persoane cunoscute decât cu străini, cu personaje pozitive decât cu cele negative, cu cele din grupul tău decât cu alții. Știința îl numește outgroup effect, iar criteriile pot fi profesia, etnia, religia – orice caracteristică ți se pare ție relevantă.

Un studiu a probat această ipoteză folosind condiționarea fricii. Amintește‑ți de experimentul lui Pavlov, cu câinele învățat să saliveze doar la semnalele că va primi hrană, fără s‑o mai primească. Condiționarea funcționează așa: un stimul inițial neutru e asociat cu unul care induce un răspuns înnăscut, până când stimulul neutru declanșează de unul singur răspunsul.

Studiul a lucrat cu participanți caucazieni și afro‑americani, cărora li s‑au arătat imagini cu fețe fie din propriul grup, fie din celălalt, asociate cu un șoc electric neplăcut, măsurând răspunsul de apărare. În prima fază, condiționarea a funcționat în egală măsură: au avut răspunsuri de apărare, fără să mai primească șocul, și cei cărora li s-au arătat imagini din propriul grup, și ceilalți.

Dar condiționarea are și dezvăț: după o vreme, creierul se prinde că imaginea nu mai aduce șocul și, treptat, răspunsul dispare. Or, dispariția a fost mult mai lentă la cei cărora li se arătaseră fețe din celălalt grup.

Ceea ce înseamnă că, odată ce învățăm să ne fie frică de un grup de oameni diferiți de noi, ne dezvățăm mult mai greu. O arată până și un mecanism de învățare ani lumină mai rudimentar decât cele pe care ni le‑am dezvoltat, prin care se vehiculează și înrădăcinează mult mai eficient informații negative despre un grup. Amintește‑ți doar de expresia folosită de generații de părinți ca unealtă educațională: „Dacă nu ești cuminte, te dau la țigani!”.

---

Chiar dacă piedicile enumerate mai sus sunt poate mai prezente ca niciodată – datorită hiperconectării ne confruntăm cu tot mai multă suferință, globalizarea ne amestecă triburile și granițele dintre NOI și EI cer tot mai insistent să fie retrasate – colapsul umanității nu e iminent. Ba din contră.

Empatia poate fi optimizată și antrenată – ăsta e rolul fundamental al educației.

Dacă mecanismul e conștient și‑l poți scurtcircuita, trebuie că‑l poți și activa. Sau, dacă te știi prea empatic și asta‑ți întunecă judecata, îți poți antrena strategiile de reglare emoțională. Așa ajungem la emotional sandbox. Te poți folosi de povești, reale sau ficționale, din cărți, filme, teatru sau de oriunde, ca de‑un teren de joacă emoțional. Să‑ți acorzi momente de libertate, în care să‑i dai frâu liber empatiei și să trăiești, în siguranță, experiențe pe care nu le‑ai trăit încă, nu poți sau n‑ai vrea să le trăiești.

Există un plan B: compasiunea.

Amintește‑ți de etapele mecanismului empatiei. Compasiunea e când nu trăiești aceleași emoții ca persoana observată. Studiile arată că creierul tot le mimează, dar nu le percepi și nu transpar nici în manifestările fiziologice – în schimb, trăiești emoții mai blânde, care te pot conduce spre altruism. Compasiunea e, la rându‑i, antrenabilă.

Încă o soluție pentru blocajul în fața volumelor mari de suferință – numit și „colapsul compasiunii” –, de reținut mai ales pentru cei care vor să mobilizeze contribuția la cauze umanitare: povești individuale, cu soluții punctuale și clare.

Poți să reduci efectul de Noi vs. Ei, cu informații care reduc iluzia că celălalt e diferit.

Experimentul cu condiționarea fricii a mai avut o concluzie: cei care au avut relații cu persoane din celălalt grup s‑au dezvățat mai repede de frică. Și povestea cu tramvaiul poate lua o turnură diferită: în loc să arunci persoana de pe pod apăsând un buton, trebuie să o împingi. Probabilitatea de a nu o arunca crește (chiar dacă rezultatul e păgubos), fiindcă distanța dispare: nu ai de‑a face cu un buton și ideea unei persoane străine, ci direct cu un om.

Cu cât știi mai multe despre celălalt, cu atât îți va părea mai asemănător și că aveți mai multe în comun, și cu atât crește probabilitatea să empatizezi și să ajuți.

Lecția cea mai importantă a discuțiilor lungi cu specialiști în emoțiile umane e că nimic nu e bătut în cuie. Predispozițiile genetice interacționează cu mediul, iar noi, de bine de rău, suntem deocamdată cei mai performanți în a ni‑l adapta. Or, dacă ne‑am organizat ca ființe sociale, înseamnă că viața cu tot soiul de forme de conectare  moțională ne e benefică. Contează cum ne educăm să facem conexiunile. Iar asta nu ține, în primul rând, de Noi sau de Ei, ci de tine și de mine.