[EduDoR] Profesorii care schimbă jocul

Câteva sute de dascăli din toată țara au tradus fizica pe înțelesul elevilor. Pentru ca metoda lor să devină normă, următoarea mutare trebuie să vină de la ministerul Educației.

În prima oră de fizică de după vacanța de iarnă, puștii de la clasa a VI-a A de la Școala „Vasile Cristoforeanu” din Râmnicu Sărat zumzăie, târâie scaune pe parchet și își mută cărțile de pe bănci, ca să facă loc instrumentelor de lucru. Sunt grupați în echipe.

Unii trebuie să rostogolească bile de diferite mărimi și greutăți pe un plan înclinat și apoi pe diferite suprafețe (pe bancă, pe hârtie creponată sau șmirghel) și să observe care bilă se deplasează cu viteză mai mare și care e mai greu de oprit. Alții pun câteva monede pe un carton subțire, deasupra unui pahar din sticlă, trag cartonul și trebuie să analizeze ce se întâmplă cu monedele și de ce.

Un alt grup așază pe un carton, la marginea băncii, greutăți de 100, 50 și respectiv 25 de grame și trage cartonul. În același timp, profesoara Diana Coman scrie pe tablă titlul noii lecții: „Inerția”. Le spune că vor trebui să găsească răspunsul la întrebarea: „De ce iese praful atunci când mama bate covoarele?”

După 15-20 de minute de experimente, răspunsul și definiția noului concept se nasc din observațiile lor: monedele cad în pahar, greutățile rămân pe bancă, iar elevii sunt cei care scriu explicația pe tablă: „Inerția este proprietatea corpurilor de a nu-și modifica starea de mișcare sau repaus dacă asupra lor nu acționează alte forțe”.
Metoda aceasta de predare se numește „învățare prin investigație” și constituie norma de predare a fizicii încă din anii 2000 în Polonia și Germania. Deși are rezultate dovedite, în România puțin peste 20 la sută din profesorii de fizică de gimnaziu și liceu au fost formați să predea în acest fel. Pentru că nu e o metodă obligatorie, nu se știe câți o folosesc la clasă.
***
Diana Coman are 41 de ani și e în al nouăsprezecelea an la catedră. Din 1999 predă la Școala „Vasile Cristoforeanu”, una dintre cele cinci școli din Râmnicu Sărat. A știut dintotdeauna că se va face profesoară (mama ei a predat franceza, iar tatăl – mecanisme agricole).

În școala generală fizica i-a fost predată numai cu creta pe tablă (experimente făcea doar pentru pregătirea olimpiadelor, pe atunci experimentul era obligatoriu și la fazele pe județ, acum e doar la națională). „În liceu, deși eram singura clasă de mate-fizică din oraș și se găseau materiale de lucru în laborator, la oră nu le-am folosit niciodată. Ne jucam cu ele în pauze”, spune Coman. A descoperit însă plăcerea și utilitatea experimentelor la Facultatea de Fizică, pe care a urmat-o în limba franceză la Universitatea din București. Le-a aplicat și la clasă, încă din primii ani de catedră.

În 2013, când a aflat de la inspectoarea de fizică a județului Buzău că există un curs interesant pentru profesorii de fizică, și-a făcut dosarul de înscriere pe loc. Acesta a presupus atât o parte de autocunoaștere pentru profesor, cât și construcția propriu-zisă a unei ore: ce sarcini și fișe de lucru să dea elevilor, cum să îi testeze și să îi învețe să țină un jurnal de reflecție în care să-și autoevalueze gradul de implicare și stilul de lucru oră de oră.

„Nu mai eram dinozaurii ăia de pe vremuri, care pictau ecuații pe tablă, făceam și noi experimente”, spune Coman, „dar le făceam haotic. Cursul mi le-a organizat și m-a făcut conștientă de ele, când să le folosesc și cum.”

În România, inițiatorul proiectului de învățare a fizicii prin metoda investigației (sau inquiry-based learning, așa cum este cunoscută la nivel internațional) este Cristian Hatu, 48 de ani, expert în filosofia științei și științele cogniției și președintele Centrului de Evaluare și Analize Educaționale din București.

Hatu a studiat geofizica și filosofia la Universitatea din București și, deși a predat o vreme la Facultatea de Filosofie, n-a fost atras de la început de subiectul reformei educaționale. Prin 2009, pe când lucra la Societatea Academică din România (SAR), a citit o lucrare a unui specialist de la Cambridge, Hasok Chang, despre inventarea temperaturii și a termometrelor, care spunea că, pentru a se dezvolta mental, trebuie să îl lași pe copil să repete niște etape din istoria științei, să-l înveți să gestioneze o situație și să pună corect problema.

„Mie în școală nu mi-a spus nimeni că trebuie să învăț să gândesc”, își amintește Hatu. „La ei reforma educațională era o prioritate națională, iar cercetătorii trebuiau să contribuie la acest efort.”

Cu finanțare de la BRD, Siveco și Academia de Advocacy, Hatu a pornit o cercetare pentru a studia cum pot științele dezvolta gândirea pe cont propriu și, mai ales, de ce e aceasta din urmă importantă în societate. „Era ca schiatul în ceață, nu știai unde ajungi”, spune el.

Până când, în 2010 a scris un raport în care a analizat ce mutații au apărut în economie și societate, ce abilități sunt necesare în zona economică și în ce fel sistemul de educație răspunde acestor mutații. În contextul în care se tot vorbea de o nouă lege a educației (care avea să apară un an mai târziu), raportul s-a rostogolit în presă.

A urmat imediat un al doilea punct de cotitură: Romanian-American Foundation (RAF) i-a propus să aprofundeze cercetarea și, plecând de la un studiu McKinsey care spunea că pentru a face reformă cu adevărat trebuie să schimbi ce fac profesorii la clasă, astfel încât elevii să înțeleagă mai bine, a ajuns la întrebarea concretă: cum ar arăta la firul ierbii școala făcută în felul ăsta?

Echipa condusă de el a început o căutare „prin sălbăticie”, își amintește Hatu. Au trebuit să găsească în primul rând o breșă în sistem: un mod de a intra în școli fără să fie nevoie de o lege care să le dea voie să facă asta. Și au găsit-o: conform programei școlare, profesorul are libertatea să folosească metodele de predare – învățare cele mai eficiente.

Apoi au trebuit să găsească metoda care să ducă la formarea acelor competențe cheie pe care le identificaseră ca necesare pe piața muncii, în viitor (spre exemplu, capacitatea de a acționa autonom sau de a rezolva probleme). Răspunsul a fost metoda investigației, pentru că relua întocmai actul descoperirii pe care îl face un cercetător în domeniul științelor. În paralel, au lucrat cu Societatea Română de Fizică pentru a se asigura că modul de derulare a lecțiilor era corect din punct de vedere științific.

Apoi au trebuit să compună „subiectele” (itemii) testelor pe care elevii aveau să le primească înainte și după aplicarea metodei și pe cineva care să interpreteze rezultatele. Pentru că România nu avea experți în acest domeniu, au apelat la Eduardo Cascallar, un specialist care lucrase cu Banca Mondială și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) la elaborarea unor instrumente de evaluare.

Astfel că, în 2012 – 2013 au făcut cursul primii 900 de profesori din opt județe (acum sunt 1.300, cărora li se vor mai adăuga 100 până la sfârșitul lui martie, dintr-un total de aproape 6.000 în toată țara. Bugetul total al proiectului, din 2011 și până în 2017 se va fi ridicat la 850 de mii de dolari).
***
„Voiam ca elevul să gândească, dar nu mă întrebam ce l-ar motiva să caute răspunsul la întrebarea mea”, își amintește Daniela Țepeș, o profesoară de 50 de ani din Hârșova, despre perioada de dinainte de a face cursul de învățare a fizicii prin metoda investigației.

„De ce l-ar interesa pe un copil cât poate să sară pe lună, dacă el n-o sa meargă niciodată pe lună?”, spune ea referindu-se la una dintre problemele pe care obișnuia să le facă. După curs și-a dat seama că, deși orele ei erau interactive și înainte, ceea ce îi lipsea era legătura cu viața reală a elevilor, tocmai motivația învățării.

Țepeș a făcut parte din generația care în 2012 – 2013 a testat la clasă metoda predării prin investigație. Ca sa aibă valoare științifică, pilotarea s-a făcut în peste 40 de școli și licee, din zece județe. Țepeș a început cu două clase de-a VII-a, de același nivel: clasa pilot, unde a predat după noua metodă, și clasa martor, unde a predat în mod clasic. Nu se aștepta la mari rezultate, dar diferențele s-au văzut după doar câteva săptămâni, și tocmai din partea elevilor slabi – a „elevilor mobilă”, cum îi numește pe cei cu stima de sine foarte scăzută, pe care majoritatea profesorilor nu-i întreabă nimic, pentru că le-au pus deja etichete: nu pot, nu știu, nu vor.

În 2014, Ţepeș a fost solicitată să țină niște ore și la liceul tehnologic din oraș. La o clasă de-a XI-a cu profil mecanic, unde elevii nu aveau manual și foloseau un singur caiet pentru toate materiile, a primit reacția: „Lăsați, doamna, nu vă mai bateți capul, că noi suntem proști.”

Dar nu i-a lăsat. A eliminat din predare tot ce însemna matematică și i-a convins că fizica înseamnă să înțelegi lumea în care trăiești. A construit cu ei pendule, i-a învățat să identifice oscilația în natură și a reușit să acopere astfel câteva capitole din materie.

Rezultatele elevilor care au lucrat după noua metodă timp de un an s-au îmbunătățit cu 14 la sută, conform testelor elaborate de echipa lui Hatu și expertul OECD. „Am fost impresionat de abordarea științifică a proiectului”, spune și Gabriel Negrea, directorul Colegiului Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu și profesor de fizică cu o experiență de 30 de ani. „Pentru prima dată am văzut aplicat în România sistemul Item response theory, un tip de evaluare care, statistic, are un nivel de obiectivitate mult mai ridicat decât evaluarea tradițională”. Această metodă se folosește la toate testele internaționale, dar nu și la examenele de la noi.

„Ar fi stupid să predau cum predam acum 30 de ani. Și față de anul trecut e o diferență”, spune Virginia Mândruță-Tănăsescu, profesor de fizică la Colegiul „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Buzău și inspector de fizică și chimie. Obișnuită cu noile paradigme ale învățării, Tănăsescu e de părere că s-ar putea ca acest curs să fie unul din cele mai bine puse la punct chiar la nivel mondial, pentru că „nu vine dintr-un birou”, ci s-a perfecționat continuu, prin contribuțiile tuturor profesorilor care l-au aplicat la clasă din 2012 încoace.
***
„Noi am făcut un bypass la sistem”, spune Hatu. „Cum, într-un sistem atât de anchilozat, cu multă mediocritate, se poate face totuși o schimbare? Faci o reformă de jos în sus. Vii cu niște soluții și folosești breșele din sistem”, zice el acum, aproape de finele unui drum de pionierat, dar care mai are de trecut un hop foarte important: aprobarea ministerului.

Noua metodă de predare este analizată din punct de vedere al rigorii științifice și al eficienței pedagogice. Dacă se aprobă, ar urma ca ministerul să sprijine financiar formarea celorlalți profesori din țară și să introducă, cu titlu de recomandare, predarea fizicii prin investigație la nivel național. Dacă ar fi bani, formarea profesorilor ar mai dura un an și jumătate, însă deocamdată nu sunt (ministerul spune că așteaptă deschiderea sesiunilor de finanțare pe fonduri europene.)

Metoda s-ar potrivi și disciplinelor biologie și chimie, însă pentru acestea nu există un demers similar de modernizare a predării. Dezavantajele învățării prin investigație constau într-o nevoie mult mai mare de timp (unii profesori spun că, dacă fac la fiecare oră experimente, rămân în urmă cu materia) și de resurse (laboratoarele de fizică – acolo unde mai există –, sunt prost dotate).

În schimb, pentru a crea adulți funcționali în societatea de astăzi, nevoia de a schimba modul de învățare și de evaluare este certă: „După ce se termină anii de școală, foarte multe dintre cunoștințe dispar. Dar dacă în spate rămân niște abilități și o capacitate de a rezolva probleme, de a investiga, vorbim de un sistem educațional care merge bine”, spune profesorul Gabriel Negrea.