[Interviu] Despre oameni și trenuri

Fotograful Adi Bulboacă iubește trenurile. Pe 29 decembrie 2015 s-a suit într-unul cu gândul să se dea jos peste o lună. A mai oprit prin vreun oraș pentru câte-un spectacol de teatru (n.r. Bulboacă fotografiază mult teatru) și să mai vadă niște prieteni, dar în principal a stat prin câteva zeci de trenuri până acum. L-am însoțit pentru câteva zile, iar interviul l-am făcut într-o dimineață, puțin după răsărit, undeva între Miercurea Ciuc și Gheorgheni și are cel mai frumos soundtrack din câte interviuri am făcut – scrâșnetul roților de tren, melodicul teduc-teaduc și urletele unei locomotive ce-aduce a un stol de orci.

Care e prima amintire cu trenul pe care o ai?
Mă întorceam cu ai mei de la bunici. Când ne apropiam de Gara de Nord, eu și cu sor-mea ne apucam să împingem de scaune în sensul mersului trenului, convinși fiind că așa o să ajungem mai repede. Făceam asta la fiecare drum de întoarcere.

Cu ce sunet asociezi mersul cu trenul?
Are ceva milităresc. Mi se mai pare foarte apropiat și de sunetul greierilor, mereu cam același. Așa și la trenuri – cam același, cam același, cam același. Și parcă și tonul e asemănător, are un anumit tip de vibrație, sinonim cumva. După câteva săptămâni de mers cu trenul am descoperit multe alte sunete care mă fac să mă gândesc cu precădere la soundtrack-urile din filmele lui Hitchcock. Trecerea peste un pod sau printr-un tunel vine cu niște sunete demențial de sinistre.

Ai vreo gară preferată?
Gara din Arad îmi place mult și acum au renovat-o, chiar am fost recent. Până acum am tot văzut faze ale renovării, nici acuma nu e gata-gata, dar a căpătat mult mai mult contur. Au păstrat fațada absolut superbă, din cărămidă, veche, și înăuntru arată supermodern. Chiar te uiți pe peron și zici da, uite, ieși spre Europa prin gara asta.

Cum ai luat decizia să pleci pentru o lună cu trenul?
Felul în care a început diferă complet de ce mă motivează acuma să continuu. A început cu ideea pe care am avut-o în New York, când am stat 28 de ore în metrou să fotografiez; când am ieșit de acolo, superentuziast și cu poftă să mai fi stat măcar șase ore, am zis că totuși e zero doar așa, 28 de ore – ori stai două săptămâni să fii una cu scaunele, să poți să-ți asumi că ai înțeles ceva, ori, na, nu ai făcut nimic.

Și mi-am dat seama că nu o să mai am două săptămâni în New York să fac asta, dar pot s-o fac în România cu trenurile. Și inițial mi se părea foarte scump, după care m-am gândit la trenurile personale. Abia atunci s-a legat totul și am zis instant că trebuie să fac asta. De când am început și până acuma s-au tot schimbat motivele, cred că acuma totul se învârte în jurul unei izolări pe o perioadă destul de scurtă, de câteva săptămâni.

Asta cu izolarea e greu de atins în condițiile în care amintirile mele din tren sunt numai cu oameni care se bagă cu tine în seamă.

Eu caut mereu compartimentul gol din vagon și reușesc destul de bine să mă izolez. Dacă trec două-trei zile în care nu prea vorbesc cu oamenii din tren mă bucur când cineva se bagă în seamă, dar după zece minute de vorbit sunt – a, aș vrea să scap de tine.

Nu ești interesat să afli povești de pe drum?
Nu. Știu că e una dintre cele mai savuroase chestii, dar nu asta caut. Însă l-am cunoscut mai bine pe tipul ăsta căruia îi place să călătorească, Adi.

Cum te decizi asupra traseului?
Am o hartă pe care colorez traseele pe măsură ce le văd în călătoria asta – caut să nu ajung chiar de patru-cinci ori prin aceleași locuri, ceea ce e foarte greu; nu mi-am propus să acopăr absolut toate liniile, e foarte dificil pentru că unele au câte-un tren pe zi și ar însemna să rămân câte nouă ore într-o fundătură. În primele două săptămâni aproape am acoperit toată țara, mai am un pic pe la Constanța și un pic pe la Timișoara, și de aici începe să fie mai greu pentru că trebuie să ajung în locurile astea încercând să nu trec chiar pe unde am mai fost. Am zis trebuie și nu ăsta e cuvântul, nu trebuie nimic.

De ce ai reînceput să mergi cu trenul în urmă cu zece ani?
Primul tren pe care l-am luat de capul meu a fost la o lună sau două după ce am pus mâna pe aparatul de fotografiat; m-am dus până la Brașov să fac poze și cred că și să mă întâlnesc cu o fată. După care am început într-adevăr să fac naveta pentru cineva, întâi la Arad, după-aia la Cluj, pentru altcineva la Botoșani mai târziu. Dar întotdeauna trenul a fost opțiunea mea preferată pentru ajuns în alte orașe, în microbuze-autocare urăsc să stau cu genunchii la gură, mașina mi se pare destul de înghesuită și nu-mi place că toată lumea zice plecăm la 12 dar de fapt plecăm la 13:45 sau la 15. Cu trenul nu prea ai de ales – știu exact la ce oră plec, nu știu la ce oră ajung, iar de data asta chiar nu contează deloc.

Ce amintiri ciudate ai de pe tren?
În prima epocă a mea de explorat cu trenul, pe la 17 ani, mergeam la Arad și tot timpul, după ce terminam de discutat cu oamenii și ei coborau, rămâneam singur în compartiment în mijlocul nopții, mă întindeam pe scaunele din compartiment și mă culcam. Într-o noapte m-am trezit pe la 2 jumate-3 iar vizavi, pe celelalte scaune, în mijloc, fixându-mă foarte insistent, era un tip desculț, pe la 30 și ceva de ani, destul de dur ca apariție; mi-a zis foarte direct că el tocmai a evadat și m-a întrebat ce număr port la încălțări. M-am uitat și eu la picioarele lui și am văzut că ne cam potrivim și am scos un 39 foarte convingător. M-a crezut. Am mai vorbit puțin și s-a dus să caute să descalțe pe altcineva.

Sunt oameni care nu iubesc mersul cu trenul și zic că e plictisitor. De ce crezi tu că nu e plictisitor?
După ce mi-ai dat textul lui Geo Bogza (O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil) am înțeles exact de ce nu mi se pare plictisitor – pentru că am genul ăla de atenție. Mă bucur la cele mai mici lucruri, mă bucur dacă e o pată pe un geam și geamul ăla arată altfel decât toate celelalte, de tușele de vopsea de pe clanțe…

Ce o să faci cu fotografiile după ce termini proiectul?
Sunt foarte puține locuri în care le-aș expune, unul dintre ele e unteatru. E un loc la care țin mult-mult-mult și Andrei Grosu m-a întrebat dacă aș vrea să expun la ei și i-am zis că da. Altfel, iarăși, înainte de a mă porni am crezut că fac un fel de prospecție (culmea, merg de 10 ani cu trenul și am zis că fac o prospecție acuma!) pentru ceva, un film, un spectacol pe care l-aș face într-un tren de la București la Ploiești și înapoi sau ceva de genul ăsta. Am zis c-o să caut situații, că vreau să văd toate traseele, cât mai multe, să văd tot felul de tipologii, și credeam că o să folosesc fotografiile ca documentare pentru un potențial viitor proiect.

Ai în minte imagini pe care le-ai ratat sau pe care nu le vom vedea?
Aș zice că din călătoria asta, nu. Am totuși în minte o imagine de tipul unui moment pe care nu l-am fotografiat acum mulți ani – o dimineață înainte de răsărit, la Vadu, când m-am trezit să întâmpin niște prieteni care nu știau cum să ajungă și mi-au zis suntem aici la barieră/ a, păi bariera e la un minut, și am plecat fără aparatul foto după ei și de fapt ei erau la o barieră la vreo oră jumate. Altă barieră. Și era o ceață… – ceața era undeva până la 1m 60 și dacă mă ridicam un pic vedeam totul, dacă mă lăsam în jos numai puțin vedeam soarele fix în fața mea care se difuza în ceața aia; e drumul ăla ca o albie de nisip și stânga-dreapta numai bălării și flori.

Am mers așa 10-15 minute și în tot timpul ăsta mă gândeam – hai că se întorc ăștia cu mașina, mă duc repede cu ei repede la cort, iau aparatul și mă întorc să fac poza asta. Ne-am găsit după trei ore. Ceața se ridicase (de două ore jumate). Nu e ca și cum aș ști că dacă mă duc din nou acolo o să prind ceața aia și o să o fotografiez. Cumva prețuiesc foarte tare faptul că asta e o amintire pe care o am doar eu. Da, mi-ar fi plăcut să o arăt și altora, dar așa capătă o cu totul altă valoare pentru mine.

Poți urmări aventurile lui Adi Bulboacă și pe SUB25, unde ține jurnalul de călătorie „Omul nostru din tren”.