Pe Bune #79: Andrei Pungovschi

Fotojurnalistul Andrei Pungovschi a descoperit fotografia în timpul unei burse la University of Montana, unde studia în principal televiziune, și unde colegul lui francez de cameră avea un aparat foto. La întoarcerea în țară a căutat cursuri de fotografie și la un astfel de curs, predat de un fotoreporter de la Reuters, și-a dat seama că asta își dorește să fie meseria lui. De atunci au trecut mai mult de 10 ani și fotografiile sale au apărut în The New York Times, The Guardian și The Associated Press. Andrei este și unul dintre fondatorii Documentaria, un proiect care își propune să readucă în atenția publicului larg fotojurnalismul și fotografia documentară. Spune că a devenit din ce în ce mai greu să trăiască doar din fotojurnalism la noi în țară și cel mai des este nevoit să ia proiecte comerciale ca să se poată întreține. S-ar reorienta către video care pare să prindă mai bine la public, însă asta vine la pachet cu întrebări despre identitatea lui. Ce este? Un fost fotojurnalist, un fotojurnalist care face și video? Momentan nu are un răspuns pentru viitor, dar în continuare simte că fotojurnalismul e singura meserie care îi place.

Ascultă Pe Bune pe Spotify, Stitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs și Samsung România, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Salut, Andrei. Uite că în sfârșit ne auzim la Pe Bune.

            Andrei Pungovschi: Bună, mulțumesc de invitație. 

Andreea Vrabie: La ce lucrai când a venit pandemia? Aveai vreun proiect? Unde erai cu munca?

            Andrei Pungovschi: Aveam un proiect pe care tocmai îl terminasem, o serie de portrete despre influenceri pe care l-am publicat în DoR și, din păcate, pandemia mi-a dinamitat puțin planurile pentru o expoziție pe care voiam s-o fac împreună cu Decât o Revistă și s-a cam dus.

Andreea Vrabie: Te-am întrebat asta pentru că mă întrebam dacă ai avut vreun moment în care te-ai gândit, când a început pandemia, oare cum o să mai fac fotografie de acum încolo sau ai reușit să intri destul de repede într-un mod de ăsta de acțiune, să te gândești la posibile subiecte care să arate ce se întâmplă, să cauți acces. Pentru că știu că ai avut câteva proiecte în pandemie, că la ele de fapt vreau să ajung, dar mă întreb cum s-a întâmplat, când te-ai activat.

            Andrei Pungovschi: Acum că mă gândesc, de fapt începutul pandemiei în România pe mine m-a prins în Turcia. Eram împreună cu colegii mei de la Documentaria, colectivul nostru foto, cu Ioana Moldovan, cu Adi Câtu și cu Bogdan Dincă, la granița dintre Turcia și Grecia, încercam să obținem acces la zona de refugiați și nu prea a funcționat, pentru că îi izolaseră foarte bine de presă și atunci ne-am întors acasă. În momentul în care noi am plecat spre Turcia, se auzea de coronavirus. În momentul în care ne-am întors în România, deja era lume panicată. După aia, eu nu m-am gândit niciun moment că n-o să mai fotografiez din cauza pandemiei. Chiar dimpotrivă, cumva pandemia a funcționat ca un motor pe două planuri: una la mână, mi-am dat seama destul de repede c-o să fie devastator economic. Asta automat, pe mine cel puțin, mă impinge într-un fel de overdrive din ăsta să vin cu idei, să găsesc lucruri, să fac propuneri pe la publicații. Când e bine economic, tind să devin leneș și, într-un fel, asta mi-a folosit. 

A doua la mâna – și la asta nu m-am gândit chiar de la început, dar m-am gândit relativ repede –, mi-am dat seama că trebuie documentat ce se întâmplă și că trebuie și eu să aduc o mică, mică contribuție la treaba asta, pentru că trecem prin ceea ce bănuiesc că unii numesc un moment istoric. E genul de situație la care eu și o parte dintre colegii mei de multe ori ne uitam la știri și cumva ne-am fi dorit să fim acolo, la ceea ce vedeam noi prin alte părți, ca să putem să experimentăm chestia asta, să vedem ce putem face. De foarte multe ori aveam senzația, pe felia mea cel puțin, pe fotojurnalism, că în România lucrurile sunt cum se poate mai proaste, pentru că nu e suficient de rău și nu e suficient de bine. În sensul că, dacă lucrurile ar merge mult mai bine economic, publicațiile ar duce-o mult mai bine și am avea mult mai mult de lucru. Dacă lucrurile – și știu că asta sună cinic, dar e o realitate – ar merge foarte prost, din nou, am avea mai mult de lucru. Dar la noi lucrurile de foarte multe ori sunt fix la mijloc. Îmi amintesc de când am început să fotografiez discuții cu colegi, „mamă, cum ar fi să fim acolo, prin ce chestie trec oamenii ăia”. OK, știu că asta sună ca o lipsă de empatie, dar privită strict prin optica asta a profesiei, îți dorești uneori să fii într-un loc unde se întâmplă niște chestii și atunci, cu asta în minte, am zis „mă, totuși trebuie să încerc, într-o formă sau alta, să arăt un pic din ce se întâmplă la noi”. Și a fost prima oară, cred, când m-am gândit că din ceea ce facem s-ar putea ca peste 10-20 de ani copiii de acum să înțeleagă niște lucruri. Sigur, asta pune și un pic de presiune, începi să te intrebi cum faci, ce alegi, ce e important, ce lași deoparte, dar mă rog, astea sunt discuții care sunt foarte importante, dar în care e de asemenea e foarte important să nu te blochezi, că după aia nu mai faci nimic. 

Andreea Vrabie: Și care au fost primii pași, pentru că mi-amintesc de o serie de fotografii prin lunetă? Așa se cheamă geamul de la mașină?

            Andrei Pungovschi: Ah, da. Cred că nu ăla a fost primul pas. Cred că primul pas a fost să vin cu niște mici propuneri, proiecte de astea de câteva zile, unde mă gândeam mai degrabă la subiecte pe care pot să le fac foarte repede, pentru că m-am gândit că publicații de genul Agence France-Presse, cu care mai colaborez eu, sau DoR, Scena9, poate și Libertatea, ar putea să le accepte mai ușor, pentru că sunt costuri mult mai mici. Primul pas a fost, în starea de urgență, am făcut o serie de portrete despre proprietarii de câini, pentru că și eu am doi câini și în starea de urgență câinele devenise un fel de pașaport. A trecut dintr-un fel de povară, „hai, măi, trebuie să-l scot și dimineața, și seara”, brusc, ce să vezi, pe stradă oamenii cu câini nu erau opriți de poliție. În toată starea de urgență, eu n-am fost oprit o singură dată de poliție când eram cu câinii la plimbare. În schimb, dacă ieșeam să fotografiez și eram în mașină, invariabil opream și povesteam cu niște polițiști. Deci primul proiect a fost ăsta. E mult spus un proiect, e o idee și cam atât, nu e mare lucru. Era pur și simplu o chestie din asta, din secțiunea supraviețuire. Hai să fac o idee micuță, haioasă și sper să pot să o dau și a funcționat.

Proiectul la care te referi tu, acolo deja începusem să încerc o interpretare a lucrurilor și mi-a venit această idee, să fotografiez orașul prin geamul din spate al mașinii. Sigur, n-am inventat eu becul, cred că s-a făcut asta de o sută de ori, dar mi s-a părut că în contextul ăsta redă puțin ideea asta de claustrofobie pe care o simțeam o parte dintre noi în starea de urgență. În plus, pentru că noi eram cumva privilegiați, jurnaliștii, fotojurnaliștii cu atât mai mult și puteam să ne plimbăm ici-colo, m-am gândit să încerc să văd cum arată inițial Bucureștiul fotografiat prin geam. Pe lângă ideea de claustrofobie, era și un sentiment de ăsta de siguranță, pentru că dacă fotografiam doar din mașină, nu mă expuneam și nu expuneam pe alții la respirația mea, dacă m-aș fi dus prea aproape.

Andreea Vrabie: Iar fotoreportajul din Vatra Dornei cum a apărut? Cum a pornit și de ce ai vrut să faci asta?

            Andrei Pungovschi: Din mai multe motive. Deja eram la pasul la care mă gândeam ce să fac ca să documentez ceva și să las ceva în urmă, cum ar veni. Știu că pare pretențios, dar până la urmă e prima dată când chiar am simțit treaba asta. Eu nu cred în asta cu salvat lumea prin jurnalism, nicidecum, dar cred că poate fi util să lași ceva pentru mai târziu.

Andreea Vrabie: O mărturie.

            Andrei Pungovschi: Da, un fel de mărturie, chit că e paradoxal acum, în lumea asta inundată de imagine. Dar, în același timp, cred că majoritatea imaginilor care ne inundă, sunt făcute fără foarte multă intenție în spate sau cu altfel de intenție. 

Revenind la materialul ăsta, care e un fotoreportaj despre o inițiativă a unor oameni din Vatra Dornei, trei femei din Vatra Dornei care acum locuiesc în Germania și Cehia și care au folosit tehnologia ca să-și ajute orașul natal, care întâmplător e și orașul meu natal, în lupta asta cu covidul de la început, când spitalul nu era complet pregătit, maternitatea, celelalte servicii de urgență. Și atunci, fetele astea au făcut o pagină de Facebook prin care au încercat să strângă bani și au și reușit. Ce mi-a plăcut mie e că s-a transformat dintr-o inițiativă menită să strângă bani într-o chestie care a generat mult mai mult decât bani. A generat foarte multă empatie, s-au adunat oameni din diverse categorii care au încercat să ajute. Pe lângă bani, au fost croitorese – să ne înțelegem, care nu eram croitorese profesioniste –, femei care și-au oferit skillurile de a coase ca să facă măști din bumbac pe care le-au împărțit după aia gratuit. Au venit oamenii de la Salvamont care duceau produse către oameni vulnerabili, produse la rândul lor donate de către afaceriștii locali, care s-au alăturat și ei cumva demersului. 

Eu am aflat de subiectul ăsta întâmplător pe Facebook, pentru că am senzația că cineva m-a adăugat la grupul de Facebook de la baza ideii, care se numește Împreună ajutăm Vatra Dornei și am văzut ce fac. Mi s-a părut că avea foarte multe laturi subiectul ăsta, nu era un anumit tip de voluntariat. Au fost foarte multe eforturi de voluntariat în perioada asta peste tot în România, dar majoritatea erau cumva unidirecționale: noi luăm niște măști și le ducem la copii, noi luăm mâncare și o ducem la bătrâni. Aici mi se pare că ce m-a fascinat era că se intersectau mult mai multe planuri și am zis hai să văd care e treaba și le-am scris femeilor care se ocupau de treaba asta din Germania și Cehia. Sunt două surori, Andreea și Adriana Frasin și o prietenă de-a lor, Alexandra Țâmpău. După aia am plecat la Vatra Dornei, să documentez materialul ăsta. Înainte să plec, am trimis ideea materialului la mai multe publicații, dar niciuna n-a acceptat. Nu-mi dau seama dacă nu li se păruse o idee bună sau dacă nu aveau bani la momentul respectiv. Nu contează, eu m-am dus să-l fac oricum pentru că mi s-a părut foarte interesant. 

M-am dus la Vatra Dornei, unde am locuit la părinții mei în perioada asta. Ne-am izolat cumva, eu am stat la parterul casei, ei la etaj și ne vedeam doar așa, de la distanță la cafea dimineața, la trei metri, patru metri unii de ceilalți, care a fost o experiență destul de dură, mai ales pentru mama, care e mai sensibilă. La un moment dat țin minte că a fost un moment destul de puternic pentru ea. La o a doua deplasare la Vatra Dornei, văzusem niște poze de prin străinătate și mi-a venit o idee: i-am zis lui maică-mea să vină cu un sac foarte mare de gunoi și nu știa la ce-mi trebuie. Am luat sacul de gunoi și i-am zis să și-l pună pe ea, deci practic am îmbrăcat-o pe maică-mea într-un sac de gunoi, ca să pot să o iau în brațe.

Andreea Vrabie: Of.

            Andrei Pungovschi: Da, pare ciudat, dar cred că ne-a prins foarte bine amândurora, chiar dacă aveai plasticul ăla ușor dubios, dar, mă rog, era foarte aproape de ce e o îmbrățișare obișnuită. 

Andreea Vrabie: Vorbeai despre cele trei femei, trei tinere de la care a pornit ideea, dar până la urmă ai avut acces și la personal medical, la oameni pe ambulanță. Cum ai obținut accesul ăsta?

            Andrei Pungovschi: Pe două căi. La spital am obținut acces prin prieteni din copilărie care m-au pus în legătură cu managerul spitalului, iar managerul spitalului mi-a zis foarte deschis că el n-are nimic de ascuns și am și înțeles de ce, pentru că am făcut două sau trei vizite în spital să fotografiez și în mare mi s-a părut că oamenii aveau multă empatie, grijă. Mi-a plăcut foarte mult cum relaționau cu pacienții și atunci am înțeles de ce omul n-avea nimic de ascuns. Cred că de multe ori la nivel local e mult mai ușor să obții acces, pentru că oamenii nu au aceeași relație cu presa, cum ar avea în București, unde relația cu presa cred că e filtrată de anxietate, mai degrabă. În București, dacă ceri acces, o să se gândească ce s-ar putea întâmpla rău, nu ce s-ar putea întâmpla OK. Oricum, e oraș mic, părinții mei au fost profesori în orașul ăla, toată lumea știe pe toată lumea. În București de multe ori când zici că ești jurnalist sau fotojurnalist, mai ales de către oficiali ești văzut ca pe o amenințare. Aici ei mă vedeau ca pe un concetățean, să zicem, și mi-a plăcut treaba asta. 

Iar la ambulanță, spre exemplu, acolo am mers pe calea oficială. Am vorbit cu purtătorul de cuvânt de la Centrul de Comunicare Strategică, care m-a pus în legătură cu reprezentantul lor din Suceava, care m-a pus în legătură cu purtătorul de cuvânt de la Serviciul de Ambulanță Suceava și tot firul ăsta oficial, ca eu să pot să urmăresc și să fotografiez o asistentă de pe ambulanța din Vatra Dornei – Mihaela Niculțel, care a făcut o treabă fantastică acolo –, până la urmă o chestie exclusiv pozitivă. Dar recunosc că tot traseul ăsta oficial, deși a fost alambicat, a fost fără probleme. N-au fost obstacole. Din nou, uneori ai noroc și oamenii chiar înțeleg ce vrei să faci. Nu se întâmplă foarte des. Nici nu sunt sigur că au înțeles. Fie au înțeles, fie li s-a părut că nu există o miză. Indiferent care a fost cazul, până la urmă rezultatul a fost OK.

Andreea Vrabie: Cumva legat de asta, voiam să te întreb, de obicei când contactezi oameni, pentru că vrei să-i fotografiezi sau, mă rog, să le ceri acordul să fotografiezi ceva ce ține de ei, cât de mult le explici ce faci, care e intenția, ce te interesează?

            Andrei Pungovschi: Eu încerc să le explic cât mai mult. Speranța mea e ca ei să înțeleagă exact ce vreau să fac. Asta în cea mai mare parte a cazurilor. Zic asta pentru că am lucrat la un moment dat la un material unde nu eram de acord sau să zicem că nu-mi făcea deosebită plăcere să fiu lângă niște oameni cu care nu eram deloc de acord. Era un material despre religie în Serbia și trebuia să fotografiez de la organizații de extremă dreaptă, care erau conectate cu religia, până la preoți extrem de habotnici, până la tot felul de personaje dubioase conectate cu religia. Și de la materialul ăla am zis că o să încerc pe cât se poate în materialele mele, care nu țin de news, să nu mai fac materiale despre subiecte controversate care nu-mi plac, pentru că nu-mi place să fiu în postura aia. Și de atunci încoace, de fiecare dată când am fotografiat la un material, am fost 100% deschis. Le explic oamenilor exact ce vreau să fac. 

Frica mea – și cred că e fondată – e că uneori, deși eu explic, din varii motive oamenii nu au capacitatea să înțeleagă exact despre ce vorbesc eu și eventualele riscuri la care se expun acceptând să fie fotografiați de mine. Iar atunci îmi revine mie responsabilitatea să am grijă, mai ales din selecția finală a fotografiilor, să îi protejez. Pentru că ceea ce se întâmplă de multe ori când intri în viața oamenilor e că se blurează relația asta profesională, mai ales din partea oamenilor care n-au foarte multă expunere la mass media și atunci ei cumva te văd ca pe un prieten. Și atunci ei nu mai conștientizează că parte din lucrurile pe care le fac în fața aparatului foto s-ar putea să le provoace neplăceri destul de mari. Eu nu sunt genul care să zică „ah, ce bine, uite ce a făcut ăsta, l-am prins!”, nu mă interesează. Și atunci, de multe ori în procesul de editare – prin editare înțeleg selecție și secvență a fotografiilor la final – sunt nevoit eu la final să-i protejez de ei înșiși.

Andreea Vrabie: Mă întrebam – și asta e ultima întrebare despre Vatra Dornei – dacă ai vreo scenă sau un moment care n-a ajuns să fie o fotografie publicată și care a rămas cu tine.

            Andrei Pungovschi: Sunt mai multe imagini care au rămas cu mine, dar e una care e cumva controversată și ține de ce povesteam mai devreme. Eram la un moment dat într-un sat, pe niște coclauri, pe niște dealuri, cu voluntarii care duceau mâncare și măști oamenilor vulnerabili din sate. Aveau o listă, de la primării de obicei, și se plimbau pe la familiile vulnerabile, care înseamnă de obicei oamenii în vârstă, singuri, să le ducă diverse provizii. Am intrat într-o curte – voluntarii ăștia erau îmbrăcați în combinezon, arătau așa, ca niște cosmonauți – și am intrat ziua la prânz și am dat de un domn care era beneficiarul, să zicem, la vreo 70-80 de ani, care dormea cu fața în jos, în iarbă, în mijlocul curții. În momentul în care ne-a auzit, a încercat să se ridice, dar era atât de beat că nu putea să stea în picioare. În majoritatea situațiilor eu fotografiez și văd după aia ce-o să fac cu imaginile, și am niște fotografii cu omul ăsta în patru labe și cu voluntarul echipat complet în combinezon de protecție în fața lui și sunt niște imagini foarte bizare, pentru că ai niște lumi care se ciocnesc acolo.

Mie mi-a plăcut imaginea, dar după ce m-am mai uitat la ea când a trebuit să fac selecția finală, mi-am dat seama că e una din situațiile alea de care vorbeam și că eu dacă public imaginea asta o să fie scoasă din context și n-o să poată să facă decât rău atât voluntarilor, cât și omului respectiv. Sigur, aș fi putut să justific, într-un șpagat deontologic, păi da, dar e vorba despre alcoolism. E vorba despre alcoolism care e o situație foarte des întâlnită mai ales în zonele sărace. Alcoolismul e o problemă generată de cele mai multe ori de sărăcie, e cea mai ieftină metodă de a te distra sau a te binedispune când locuiești într-o zonă din asta, destul de izolată. Ar trebui discutată problema asta, nu ignorată. Dar în același timp mi-am dat seama că dacă eu public poza aia și e una dintre cele 20-25 de imagini dintr-o serie cu voluntarii ăștia, voluntarii o să poată fi acuzați de către oameni din oraș, din Vatra Dornei, că au aruncat banii lor și că uite ce fac ăștia, duc de mâncare la toți bețivii. Mi-am dat seama că riscul e mult mai mare ca imaginea aia să nu fie bine înțeleasă sau, mai rău, să fie intenționat scoasă din context și atunci am decis că imaginea aia o să rămână pe un hard și n-o să vadălumina ledului.

Andreea Vrabie: Ai avut vreun moment în care, pentru că pari să ai discuția asta în capul tău, ce trebuie publicat și ce nu și că tu ești cel care decide până la urmă, ai avut vreun moment în care ai învățat asta the hard way? În care ai publicat o fotografie sau o serie și după aia ai simțit că ai greșit?

            Andrei Pungovschi: Nu-mi amintesc, dar asta probabil că se datorează și anului ăluia pe care l-am petrecut la Missouri. Am petrecut un an de zile la Missouri, printr-un program de fotojurnalism și acolo atât de mult am discutat despre lucrurile astea, încât cred că s-au înfipt suficient de bine. Dar am pățit odată ceva de genul ăsta fără să fi putut anticipa. Făceam un material tot pentru Decât o Revistă despre Vama Veche. Am stat vreo trei săptămâni să fac materialul ăsta despre Vama Veche. Într-o zi mă plimbam pe plajă și era o lumină fantastică, era cerul înnorat și era o lumină de asta portocalie, roz, mă rog, și cum treceam așa, pe mal, văd în apă un cuplu de tineri care se sărutau relativ aproape de mal, dar suficient de departe încât să fie apa adâncă, așa, până la gât. Eu îmbrăcat. Ei văd că eu sunt cu aparatul la gât și le fac semn, cumva din privire îi întreb dacă pot să fotografiez și au început să râdă, au zis „Haha, vii tu cu aparatul ăla aici, în apă? Sigur, fă-ne ce poze vrei tu”. M-am dezechipat, am rămas doar cu aparatul și am intrat în apă până am ajuns lângă la ei, care înseamnă, nu știu, apa avea cam 1,70 m, habar n-am. Ei au continuat să se sărute și a fost probabil unul dintre cele mai intime momente pe care le-am fotografiat vreodată. Deși eu încerc să obțin apropiere și intimitate de fiecare dată când lucrez la ceva, mai ales la chestiile pe termen lung, dar nu, era pur și simplu o coincidență. Din fotografiile alea am ales una pe care am publicat-o în Decât o Revistă și la mine pe blog. N-a fost nicio problemă. 

După vreo doi ani la un moment îmi sună telefonul și un tip extrem de agresiv începe să îmi turuie așa, în rafală, și să-mi reproșeze că trebuie să dau jos pozele alea de pe net și mi-a explicat că între timp, tânără din imagine se căsătorise, el era soțul care mă suna pe mine turbat și, puțin surprinzător, nu era tipul din imagine. Dar să înțelegem puțin cronologia: doi ani mai târziu după ce oamenii aceia m-au lăsat să-i fotografiez, și-au dat acordul, tipul ăsta mă sună pe mine turbat să scot de pe net pozele pe care soția lui a acceptat să le facă cu doi ani înainte. Am stat și m-am gândit mult. Primul meu reflex era să răspund la agresivitatea asta, pentru că nu funcționez foarte bine când ești agresiv cu mine. După aia am stat și m-am gândit și mi-am dat seama că, până la urmă, chit că aia era una dintre imaginile mele preferate, prefer să fac mai puțin rău cu o fotografie dacă se poate. Am dat jos imaginile pentru că m-am gândit: OK, mie-mi place imaginea, e făcută în spațiul public, am acordul lor, dar dacă toată chestia asta provoacă un scandal în casa lor. Iar până la urmă asta cu interesul public să fim serioși, nu se justifică. OK, dacă vrei să te încordezi, poți s-o folosești, că tu arăți Vama Veche, bla bla bla, dar să fim serioși, nu se justifică. Așa că, chit că-i o imagine care mie-mi plăcea foarte mult, dacă aia e o imagine care le provoacă lor scandal în familie, nu merită ca toată energia aia negativă să fie produsă de mine pentru că insist să țin o fotografie pe online. Partea proastă e că eu am dat-o jos de peste tot, dar Google o arhivase suficient încât a durat foarte mult timp până a dispărut din online poza respectivă, și de fiecare dată când cineva căuta Vama Veche pe Google images, aia era în primele zece răspunsuri. 

Doi sau trei ani mai târziu, din nou la Vama Veche, eram la Stuf, era seară, lumea dansa, oameni beți, cum e la Stuf, și mă întâlnesc cu domnișoara din imagine și care-mi zice „Ah, tu mi-ai făcut poza aia atunci! Vai, ce frumoasă era poza aia! Ce poză frumoasă! Știi ce te rog? Pune fotografia aia înapoi pe internet!” și eu zic „Dar ce s-a întâmplat?”,„Ah, am divorțat de prostul ăla”. Îi zic „Nu, mulțumesc”. Imaginea aia o să rămână la fel, îngropată într-un hard. N-o s-o mai pun nicăieri.

Andreea Vrabie: Știu că tu ai descoperit fotojurnalismul sau fotografia oarecum întâmplător, că ai făcut Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și că erai la o bursă la Universitatea din Montana și ai văzut că colegul tău de cameră avea un aparat foto. Când ai decis că vrei să faci asta și ți-ai dat seama că-ți place, mă întreb dacă era și o imagine romantică a ce înseamnă să faci fotojurnalism: să călătorești, să mergi în zone de război. Cum îți imaginai că ar arăta meseria asta pentru tine?

            Andrei Pungovschi: Partea cea mai bună la toată treaba asta cu interviul la Pe Bune e că mereu poți să ai garanția că Andreea Vrabie o să facă un research suficient încât să te treacă prin tot istoricul tău și-o să-ți amintești momente foarte plăcute pe care poate le-ai uitat.

Într-adevăr, acolo am început să folosesc un aparat foto pentru prima dată și să fiu fascinat de aparatul foto. Aparatul foto al colegului meu francez, Damian, colegul meu de cameră. Dar acolo am început cu etapa aia, cu copaci, statui. Tributul, cum ar veni. Tributul pe care trebuie să-l dai fotografiei, dar din păcate eu mereu am frustrarea asta, că m-am apucat foarte târziu. După ce am început să simt o atracție față de chestia asta, am căutat, după ce m-am întors în România, tot felul de cursuri și îmi amintesc momentul precis la care am avut senzația – pe care încă o am sau, mă rog, începe să scadă un pic senzația – că asta o să fac toată viața. Am făcut un curs la CJI, predat de Bogdan Cristel, care era pe atunci fotoreporter la Reuters și nu mi-e foarte limpede ce anume a fost ceea ce mi-a zis „băi, cam asta e, cam asta trebuie să faci”. În primul rând, e singura chestie care nu mi s-a părut un job și care mă surprindea pentru că îmi dădeam seama că oricâte ore aș face treaba aia, nu mi se pare o povară, ci dimpotrivă, mă încarcă de energie și ăla e un moment bun. Dar într-adevăr, toată imaginea pe care Bogdan o proiecta când venea la curs – fotograf, aparatură – avea o aura din asta de „aș vrea și eu să fiu ca băiatul ăsta”.Și ăla a fost momentul în care m-am hotărât și după aia am început să caut mai multe cursuri, bursă în America, nu știu ce. Dar ăla a fost foarte, foarte clar momentul în care eu mi-am dat seama că aia e de făcut.

Motivul pentru care zic că acum începe să se șubrezească un pic senzația asta e că nu știu dacă o să pot să supraviețuiesc financiar cu meseria asta, pentru că până acum am povestit despre lucruri ușor romantice, așa, părțile frumoase ale meseriei. Partea proastă e că nu sunt convins că e o meserie sustenabilă. Și nu mă refer la fotografie, mă refer la fotojurnalism, pentru că la modul realist, cel puțin la noi în țară, nu prea se poate trăi din fotojurnalism. Sunt foarte puțini fotojurnaliști angajați cu salariu. Sunt fotografii care lucrează pentru agențiile străine în România, fotografii de la două agenții românești, dacă nu mă înșel, și câțiva fotografi de la ziare, tot mai puțini. Pe lângă ei mai suntem noi, ăștia, freelancerii, care cred că ajungem să facem fotojurnalism doar din pasiune și fotojurnalismul devine chestia aia frumoasă pe care o facem și pe care sperăm s-o vadă cineva din PR care să ne dea și ceva de mâncare. În sensul că ne mai trimit niște joburi de PR, pozează o conferință, portrete de corporatiști și așa mai departe, din care să ne plătim de fapt facturile. Pentru că dacă la finalul anului tragi linie și, presupunând prin reducere la absurd că aș fi învățat să folosesc un excel, ceea ce nu s-a întâmplat, cred că aș vedea la finalul anului că veniturile mele vin în proporție mai mare din fotografie comercială – sub diverse forme – decât din fotojurnalism. În condițiile în care eu și alții ca mine ne-am pregătit niște ani și am investit niște resurse, timp, efort, ca să fim cât mai buni pe felia asta, iar felia asta nu prea mai e sustenabilă. Nu-mi dau seama care e soluția.

Andreea Vrabie: A fost vreodată?

            Andrei Pungovschi: Da. Când zic sustenabilă mă refer la un salariu decent, care să nu-ți pună probleme de subzistență sau să-ți ridice stresul apropo chestii de bază: chiria, o rată, o vacanță, chestii minime. Nu vorbesc despre casa de la munte și mașina decapotabilă, vorbesc despre un minim necesar. Și zic că a fost sustenabilă pentru că la ceva timp după ce începusem eu – perioada aia, 2005, 2006, 2007, 2008 –, puteai ca fotograf la ziar sau la agenție românească să ai un salariu decent care-ți permitea lucrurile astea. Chestia asta nu mai există azi sau există pentru foarte puțini oameni, dar foarte puțini la noi în țară, iar pentru restul, în mare, e chin. 

Dacă vrei să trăiești doar din fotojurnalism, este aproape imposibil. E o combinație între AFCN și nunți. Sigur, exagerez acum, dar ideea e că trebuie săfotografiezi genul de evenimente unde skillurile din fotojurnalism se aplică – mai puțin principiile, doar skillurile – și să-ți dezvolți și să-ți antrenezi disciplina să aplici la cât mai multe burse și granturi – AFCN e probabil cel mai bun exemplu – ca să îți finanțezi proiectele la care ții, și asta tinde să-ți erodeze un pic entuziasmul. Unii dintre noi încă îl mai avem, dar nu știu, sincer, cât o să mai reziste și nici nu văd o soluție. Nu-mi dau seama, care e soluția? Să virez către video, poate. Să fac același lucru, un stil de documentare vizuală în video, pentru că video pare să prindă mai bine la public. M-am gândit și la lucrul ăsta, dar asta vine cu altă chestiune, vine c-o problemă de identitate: ce sunt eu? Sunt fotograf, sunt un fost fotograf care încearcă să învețe video? Mă păcălesc? Păcălesc publicul? Destul de complicat. N-am nicio soluție. Tot ce pot să fac e să mă gândesc aproape zi de zi la lucrurile astea, dar n-am o soluție. 

Andreea Vrabie: Apropo de asta, voiam să îți citesc ceva ce ai spus tu într-un interviu c-a spus tatăl tău când a aflat că vrei să te faci fotograf. A zis: „N-ai avut așteptări mai scăzute de la viață niciodată. Ca un fotograf ești așa, nici măcar un lăutar. N-ai nici bani, nici faimă”. Și mă gândeam dacă el și-a schimbat în timp părerea sau dacă ți-ai schimbat-o tu. Erai atunci destul de hotărât că el greșește.

            Andrei Pungovschi: Da. Într-un fel a avut dreptate, într-un fel în continuare cred c-a greșit atunci. El și-a schimbat părerea între timp, dar și-a schimbat părerea pentru că a văzut că poți să supraviețuiești din asta și a văzut că asta vine și cu ceea ce înțelegem noi printr-un soi de apreciere publică care, să ne înțelegem, în Bucovina, de unde e tatăl meu, e foarte important. Dacă se ține un campionat de orgoliu, medalia de aur se dă acolo, în nord. În același timp, e de apreciat că deși nu a fost de acord cu mine, m-a susținut în pofida nemulțumirilor lui, care e de apreciat. Acum, ce e drept, eu nu m-am răzgândit neapărat, dar pare că modul în care se consumă produsul muncii mele se apropie mai mult de ce intuia taică-miu atunci. În sensul că da, nu prea mai iei bani din meseria asta, iar faima e ceva greu de definit și care e acceptată în foarte puține supermarketuri. E destul de greu să plătești cu premiile de la Superscrieri, care, să ne înțelegem, sunt foarte binevenite, mai ales la moral, doar că am senzația că rămân într-o bulă. Cel puțin în ultimii ani, de când am început să fim inundați de imagini pe Instagram și pe Facebook, am senzația că munca noastră – vorbesc strict de felia fotojurnalismului – e consumată de noi între noi. De aia am zis de Superscrieri, că e un premiu foarte binevenit pentru fiecare fotograf care îl primește sau reporter, dar banuiala mea e că dacă lucrezi la un material, să zicem ăsta cu voluntarii, publicul meu e, din păcate, bănuiesc, format din alți fotografi sau jurnaliști sau oameni care au legătură cu vizualul. Nu-s convins că depășește cu mult sfera asta.

Andreea Vrabie: Cumva și eu asta voiam să te întreb, că dincolo de a fi o problemă de bani, dacă problema e cumva și că observi că fotojurnalismul nu are impactul dorit.

            Andrei Pungovschi: Din păcate nu pot să cuantific impactul, dar așa pare. Nu știu exact cum să-l evaluez. Îl evaluez în like-uri pe Facebook, în like-uri de Instagram, telefoane, mesaje pe care le-aș primi? Nu știu acum să cuantific impactul muncii mele, dar tind să cred că la modul în care se consumă azi imaginile, un material făcut de mine sau de altcineva din profesia asta pe care eu îl consider valoros tinde să rămână unul dintre cele 200 de scrolluriîn sus sau în jos pe telefon, din păcate.

Andreea Vrabie: Și atunci cum, că ai spus că începe să îți scadă convingerea că o să faci asta toată viața…

            Andrei Pungovschi: Nu, nu-mi scade convingerea neapărat c-o să fac asta toată viața. Îmi scade convingerea că e sustenabil. Pentru că, în același timp, știu că sună dubios, dar nu știu dacă pot să nu fac asta, pentru că este de departe activitatea care mă face să mă simt cel mai viu. Sunt sigur că cineva care a studiat neuroștiință poate să-mi explice că ține doar de dopaină și că un psiholog bun o să-mi spună că e doar o chestie de auto-validare sau validare externă. E foarte posibil, dar până una alta, ăsta e lucrul care pe mine mă face să mă simt viu. Și atunci trebuie un efort susținut din partea modului în care se consumă fotografia de genul ăsta ca să mă facă să renunț. Eu încerc cumva să văd ce alternative am pentru supraviețuire financiară. Nu înseamnă că vreau să renunț la chestia asta, înseamnă că vreau să găsesc niște metode să mă susțin și să fac chestia asta. Ce e foarte trist e că nu pare sau n-am găsit eu până acum metoda să mă susțin făcând doar treaba asta. Nu mi s-a mai întâmplat, cred, de foarte mulți ani să pot să mă susțin exclusiv din fotojurnalism. Dar e o realitate. Ce să fac? Să stau să plâng lângă aparat? Nu, asta e. 

Andreea Vrabie: E o realitate. Bine, poate e simțită mai acut și de fotojurnaliști și de jurnaliști, unii dintre noi, dar e o realitate care există și pentru ilustratori, de exemplu, care trebuie să ia proiecte comerciale ca să ajungă să-și facă proiectele personale.

            Andrei Pungovschi: Sună foarte cunoscut.

Andreea Vrabie: De fiecare dată când se întâmplă asta sau aud asta în zona artistică, mă întreb cum mai găsești energie ca să duci la capăt proiectele personale. Ai observat că îți este mai greu să te împingi pe tine atunci când doar de tine depinde să faci un proiect tocmai pentru că toată energia ta s-a dus spre a avea ce să mănânci sau a avea proiecte care-ți oferă și bani?

            Andrei Pungovschi: Eu cred că, la mine cel puțin, în cazul meu, problema e că nu reușesc să canalizez suficientă energie mentală către proiectele comerciale. Cred că aici trebuie să lucrez. Asta nu înseamnă că-mi rămâne extrem de multă energie pentru proiectele din fotojurnalism, dar astea totuși astea mă încarcă de energie. Iar un alt truc pe care-l mai folosesc e să încerc să inițiez proiecte de grup și aici iar pentru mine e o experiență fantastică. De cele mai multe ori se întâmplă să lucrez cu colegii mei din Documentaria și de fiecare dată când am avut un proiect de grup uitam, practic, de celelalte probleme în timp ce ne ocupăm de proiectul respectiv. De multe ori zic că dacă ai nevoie de un grup de fraieri care să-ți facă ceva pe foarte puțini bani, sună-ne. Dacă ne atrage subiectul, energia pe care ne-o luăm unii de la ceilalți, pe care ne-o luăm ocupându-ne de proiectul respectiv nu prea se compară cu nimic. Sigur, mai ajută și astea, podcasturi și toate poveștile astea inspiraționale despre utilitatea și farmecul jurnalismului, de care mă întreb cumva dacă nu sunt mai mult dăunătoare decât benefice, pentru că setează niște standarde, apropo de valorile profesionale, care prin contrast fac ca toate celelalte lucruri de rahat pe care trebuie să le faci ca să faci bani să nu prea îți mai consume la fel de multă atenție și cred că asta e o problemă. Cred că e important să îmi amintesc din când în când că meseria pe care o am eu e o meserie fără de care lumea ar putea să supraviețuiască foarte bine. E bine din când în când să mă uit în oglindă și să-mi dau seama că totuși e și asta o meserie ca multe altele, nici pe departe vreun centru al unui univers oricât de mic. E bine să mai stăm în banca noastră.

Andreea Vrabie: De acord. E foarte bine să stăm cu picioarele pe pământ și să ne păstrăm un soi de modestie, dar mi se pare că trebuie să existe și o balanță între partea asta de modestie și de a-ți da seama că lumea merge înainte și fără tine și fără ce faci tu, dar și o parte de idealism și de autoresponsababilizare, să simți sau să-ți dorești ca prin munca ta să ai un efect. Mă întrebam despre partea asta la tine. În zilele bune, în care îți spui că până la urmă merită, care e motivul ăla? Care e valoarea aia sau partea meseriei tale pe care o vezi?

            Andrei Pungovschi: Sunt două. În primul rând e o chestie foarte egoistă, de care ți-am vorbit mai devreme, că îmi place procesul. Îmi dă foarte multă satisfacție și energie să fac treaba asta. Iar apropo de un ideal, eu nu mă duc foarte departe. Cu orice material sau imagine – eu nu cred în single image, în puterea unei imagini, mi se pare că proiectele sunt mai eficiente –, la orice proiect sau orice imagine pe care o pun în public, singura mea speranță e că cineva care vede treaba aia cade puțin pe gânduri. Asta e suficient. Dacă am obținut treaba asta, eu mi-am făcut meseria, eu mi-am făcut scopul. Acum, sigur că dacă se întâmplă ca lucrurile să meargă mai departe și cineva să ajute pe altcineva pentru că a văzut imaginile, sigur că da, e binevenit, dar eu nu mă îmbăt cu apă rece. Eu sunt mulțumit dacă cineva care a văzut ceva ce am făcut eu cade puțin pe gânduri. Atunci eu sunt mulțumit, e suficient.