Șase lucruri despre steagul de pe Casa Poporului

Dintre numeroasele legende care învăluiesc Casa Poporului, unele au în centru steagul care flutură pe corpul C4 (cel mai înalt, vizibil din Piata Constituţiei). Steagul nu este o hologramă, nu este din metal, nici din pânza folosită la velatura navelor. Nici nu există sub clădire vreun zăcământ de granit care să genereze curenţi atât de puternici încât să facă imposibilă amplasarea lui pe acoperiş. Nici n-a fost pus acolo la insistenţele lui Gheorghe Funar.

1. Drapelul a făcut de la început parte din proiectul de construcţie a Casei Poporului. A fost poziţi‐ onat chiar la jumătatea distanţei dintre cele două corpuri extreme şi proiectat să fie pe un ax imaginar care porneşte din piaţa Alba iulia şi se opreşte la clădirea ministerului Apărării, aflată chiar în spatele Casei poporului. Steagul a fluturat aproximativ un an, între 1988 – când a fost finalizat ultimul nivel al clădirii – şi 1989. Catargul avea o înălţime de 16 metri şi era montat pe o platformă din beton în formă de octogon cu înălţimea de 4 metri şi latura de 6.

2. După revoluţie, steagul a fost dat jos, iar construcţia metalică ce îl susţinea, dezmembrată. (petre roman, prim ministru al primului guvern post‐decembrist, spune că e posibil să‐l fi înlăturat din cauza stemei Republicii Socialiste România.) din 1990 şi până în 2002, nimeni nu s‐a preocupat să repună steagul pe clădire. În 1994, aici s‐a mutat Camera deputaţilor. Tot atunci a intrat în vigoare Legea nr. 75 privind arborarea drapelului româniei, intonarea imnului naţi‐ onal şi folosirea sigiliilor cu stema ţării. Textul legii făcea obligatorie remontarea: „drapelul se arborează în mod permanent pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice”.

3. Abia în 2002, odată cu nişte reparaţii la terasa corpului C4, Camera deputaţilor a decis ca steagul să fie arborat din nou. Unul dintre proiecte a aparţinut arhitectului şef al clădirii, Anca petrescu: un catarg transparent, din plastic şi metal, cu lift interior şi iluminare pe timp de noapte. Înălţimea catargului ar fi fost 20 de metri, iar flamura era gândită în două variante: 6×4 şi 4×2 metri. Nu ar fi fost deloc „o chestie complicată”, spune astăzi petrescu. Cu toate astea, deputaţii au respins ideea şi au ales un proiect simpli‐ ficat: baza octogonală înaltă de 4 metri a fost retezată la 2,5 metri, iar catargul a fost redus la o ţeavă din oţel cu diametrul de 21 de centime‐ tri şi înălţimea de 14 metri.

4. Montarea drapelului şi înlocuirea lui ori de câte ori se sfâşie reprezintă un test de anduranţă. Cel care urcă steagul trebuie să fie foarte echilibrat, pentru că nu exis‐ tă nici un fel de scară. El urcă pe platforma clădirii, la 84 de metri, şi de acolo se caţără pe suportul din oţel folosind nişte bucăţi de metal numite pioleţi. Bagă una, pune piciorul, după care le mută, explică ovidiu Leşcu, director în direcţia Generală pentru dezvol‐ tare din Camera deputaţilor. Urcă, demontează şi pune steagul nou. de multe ori e gheaţă pe stâlp, iar vântul suflă foarte puternic, ceea ce face escaladarea dificilă. În acest moment, sunt doar trei angajaţi ai Camerei pregătiţi şi capabili să îndeplinească această sarcină.

5. Găsirea unei pânze care să reziste la efectul loviturii de bici a fost a doua piatră de încercare. mai exact, partea roşie a drapelului, aflată la exterior, se destramă în fâşii din cauza precipitaţiilor şi a vântului, care deseori depăşeşte 100 km/h la acea înălţime. răspunsul a venit din partea unei unităţi militare care le‐a indicat condiţiile tehnice pe care trebuia să le îndeplinească materialul ca să reziste; au fost 11, printre care: fineţea firelor, greu‐ tatea pe metru pătrat şi rezistenţa la presiune hidrostatică. după ce au testat mai multe materiale, pe 27 decembrie 2002, o zi cu burniţă cumplită, a fost montat primul steag postdecembrist. În acest moment, dimensiunile flamurii sunt 3,20 metri lăţime şi 4,80 lungime.

6. Culorile sunt stabilite prin lege: albastru cobalt, galben crom şi roşu vermion. În pantone, codurile de culoare sunt: 280c, 116c şi 186c (acestea sunt aproximări şi aparţin unei lucrări franţuzeşti de specialitate, pentru că legea românească nu le specifică). din 2002 până în 2008, au fost înlocuite cam trei steaguri pe lună. (Directorul Ovidiu Leşcu spune că aceste drapele au fost obţinute gratuit de la diferiţi furnizori.) Din 2008, administratorii clădirii folosesc poliester 100 la sută, care rezistă mai bine, pentru că nu opune rezistenţă, ci pemite aerului să treacă prin ţesătură. Acum se schimbă un steag la o lună şi jumătate–două. Costul unuia este de 100–300 RON, ceea ce ridică la aproximativ 1.200 RON/an cheltuielile totale. (Costul variază pentru că achiziţia de drapele pentru acoperiş se face prin sistemul electronic de licitaţii, împreună cu alte fanioane şi steaguri.)