Toți pașii pe care i-am făcut împreună

Avusesem un accident de mașină în care mi-am rupt ambele femururi și nu mă ridicasem de trei luni din pat. Trei luni în care am vorbit la telefon și ea a plâns de la distanță că nu poate să-mi fie alături. Nu a putut pentru că era bolnavă de cancer de nouă ani și pentru că acasă, la Hunedoara, îi era mai confortabil.

Nu a putut, pentru că eu și mama am decis că nu poate. Dar ea ar fi venit. „Dar ce, sunt copil mic?”, ne-a întrebat la cei 80 de ani ai ei, așa cum făcea des în ultimii ani, când îi spuneam că e mai bine să nu meargă singură la biserică sau la piață. Când a auzit că o s-o aducem totuși până la București i s-a luminat inima cuprinsă de griji. De fapt, noi voiam să o protejăm și să ne-o păstrăm.

Am acceptat însă că un accident sau o boală care lovește într-unul dintre noi ne scoate, ca familie, din zona de confort și rescrie toate regulile despre cum trăim. Am învățat că e important să fim alături unii de alții, iar costurile le plătim mai târziu. Mai ales când boala o ia în ordine inversă, de la mic la mare.

Din pat, am început să râd, ca să o încurajez.

Avea dreptate, dar eu nu aveam tăria să recunosc asta. Picioarele mele erau goale, pentru că era cald și nici nu voiam să ascund noua realitate după un cearșaf: în piciorul stâng medicii îmi puseseră un fixator extern din metal, adică un dispozitiv cu șase brațe, ca niște bețe de frigărui înfipte prin piele, din lateralul pulpei până în os. În piciorul drept, chiar pe partea patului dinspre ea, aveam șase cicatrici rotunde de mărimea unor păpădii, lăsate de un alt fixator, plus o tăietură ca o linie dreaptă în șold. De la brâu în jos, puteam doar să îmi rotesc gleznele și să-mi mișc degetele.

***

Mă uitam la bastonul ei sprijinit de patul meu și mă gândeam că atunci când o să mă ridic din pat o să am și eu nevoie de unul pentru un timp. Mămaia putea să meargă și fără, dar așa parcurgea mai ușor distanțele pe care corpul ei le-a redus de ani buni la câteva sute de metri.

Pentru ea nimic nu a fost o luptă, ci mai degrabă o acceptare, poate că de asta și cancerul învățase să trăiască în ea, în loc să o omoare după câteva luni, așa cum preconizaseră inițial medicii. Poate și datorită dozelor de chimioterapie pe care le primea aproape săptămânal la un spital din Deva. Nu mai mergea la cel din Hunedoara, pentru că, după pensionarea medicului care o tratase, cel care i-a urmat i-a spus mamei: „Bine, doamnă, cât ați vrea să trăiască?”.

Mămaia avea atunci 75 de ani.

Odată, când am dus-o eu la chimioterapie, s-a hotărât să nu-și mai ia bastonul. Eu am avut grijă de ce îmi spusese mama să iau la noi – apă, cafea, Pampers, șervețele umede și uscate, gel antibacterian, hârtie igienică. Fiecare internare de o zi prin care treceam cu mămaia era ca o fugă pe nisipuri mișcătoare, în care încercam să nu pășim prea apăsat, și duceam cât de multe scuturi puteam pentru a ne asigura o protecție de bacteriile invizibile care ne pândeau în spital. Înapoi acasă, am văzut bastonul negru pe hol și am întrebat-o de ce nu l-a luat. Mi-a răspuns că a preferat să îl lase acasă, ca să nu îl uităm la spital, că „suntem amândouă aiurite”.

Așa a fost toată viața, a analizat ce urmează să se întâmple și a făcut tot ce i-a stat în putință ca să fie cât mai puțin posibil „o pacoste la casa omului”, așa cum se simțea de când boala îi luase independența.

***

Când picioarele mele erau distruse și țintuite la pat, ale mămăiței erau umflate și pline de varice, dar ea a tras de ele, ca să le mângâie pe ale mele.

Timp de aproape două luni, venea cam la două zile la mine la spital și stătea ore întregi, fie pe un scaun, fie pe patul din dreapta mea, care în perioada aia era gol. Nu îndrăznea să se pună pe marginea patului meu, de frică să nu îmi facă rău. Ea îmi citea ziarul, ne uitam la televizor, mâncam, dormeam, vorbeam, exact cum făceam de fiecare dată când ne întâlneam înainte de accident.

În perioada aceea am forțat cu toții ritmul pe care corpul ei i-l impusese și am vrut să învingem împreună boala care o împungea din interior. Ne doream să fim una lângă alta. Credeam că apropierea noastră va avea forța să ne vindece pe amândouă.

***

Mămaia mă așteaptă mereu acasă. De-o viață de nepoată. Niciodată nu mă gândesc ce vârstă are sau că ar putea să îmbătrânească.

Are două zile de naștere, iar dacă socotesc și Sfânta Maria, zilele în care o sărbătorim încep la mijlocul lui august și țin până la început de septembrie.

S-a născut pe 29 august 1938, într-un sat din județul Gorj, dar certificatul de naștere i l-au scos abia pe 4 septembrie. Pe atunci nu te duceai zilnic la oraș.

***

Primul fum de țigară l-am tras pe la 8 ani, în vara lui 1998, în spatele șurii de la casa bunicilor, dintr-un Carpați fără filtru, furat de la tătaia. M-am amețit bine și aveam în gând să mă bag direct în pat în seara aia. Mămaia, însă, încălzise apă și mă aștepta în bucătărie cu o copaie de plastic mov, să mă spăl înainte de culcare. Când m-am apropiat de ea a simțit că miros ca tătaia. M-a spălat apăsat, ca și cum ar fi vrut să îmi scoată fiecare rotocol de fum din plămâni. Mi-a zis să nu mai fumez.

Mămaia nu prea mă certa. Doar când stăteam prea mult seara la poarta vecinului alerga după mine cu o urzică, mai mult performativ, pentru că niciodată nu se străduia să mă prindă. 

La 14 ani a plecat la Orăștie, un oraș aflat la 200 de kilometri distanță de casă, ca să învețe o meserie la o școală profesională – de unde a ieșit chimistă. „Ți-ai ales o industrie grea pentru o femeie”,i-a spus cineva din sat când a plecat. Ea i-a răspuns cu un umor specific unui adult: „Lasă că nu o s-o duc în spate”.

Umorul i-a făcut probleme când era la internat la Orăștie. Când a murit Stalin, un moment solemn pentru instituție, mămaia a râs și a făcut gălăgie. Drept urmare, „mi-au făcut caricatura și m-au pus la gazetă”, mi-a povestit. „Aveam 15 ani; m-a durut pe mine în cur că a murit Stalin.”

În cartea ei de muncă, păstrată acum ca o amintire în cutia cu fotografii a familiei, sunt enumerate cele trei instituții în care a lucrat: o distilerie chimică din Reșița, un aprozar din Hunedoara și Combinatul Siderurgic din Hunedoara, unde a lucrat peste 30 de ani în laborator.

S-a pensionat în 1990, anul în care m-am născut eu.

La fel ca mama ei, a avut două mari iubiri. Cu primul soț a făcut o fată, iar apoi, cu tătaia, a avut-o pe mama și pe fratele ei. A fost o femeie simplă și sinceră, nu conta ce spune lumea, pentru ea era important să se simtă bine. De aceea, la a doua nuntă, fiind însărcinată în șapte luni, a fost mireasă în șoșoni – o încălțăminte din cauciuc, singura opțiune confortabilă pentru picioarele ei umflate, aproape goale în plină iarnă.

Ea și tătaia au fost căsătoriți 41 de ani, timp în care și-au crescut copiii și nepoții și au construit o casă pe care au ținut-o mereu deschisă pentru rude și vecini.

Mămaia a făcut parte din generația celor pentru care stabilitatea însemna un loc pe care să-l numești acasă și în actele căruia să scrie numele tău. Casa pe care a construit-o cu tătaia este iubirea lor zidită cu cărămizi, pentru cei ce le vor urma.

Din viața lor împreună fac parte și momentele în care el bea fără măsură. „Mărie, adă-mi țoiul”, îl auzeam des pe tătaia strigând după păhărelul ca o eprubetă. Mămaia îi umplea țoiul cu rachiu de caise și suferea.

Iau telegrama și fug spre bucătărie. Alerg fără să simt tremuratul din picioare și nu vreau să îmi imaginez ce ar însemna asta. Simt că mă aflu nu doar pe un drum care îmi duce pașii deasupra asfaltului crăpat din curte, ci pe unul în mijlocul căruia mă simt pe contrasens. Sunt pe sensul în care eu, un copil, trebuie să le spun părinților și lui mămaia că tătaia nu mai e. „Uite dovada, e chiar hârtia din mâna mea.”

Intru plângând în bucătăria în care se aude sfârâitul uleiului încins. Mămaia face niște plăcinte din care urma să îi ducem și lui. Mă vede plângând și înțelege că s-a întâmplat ceva rău. Dar când îi spun, mintea ei refuză să accepte. „Cum poți să glumești așa?”, mă ceartă.

Sunăm la sanatoriul unde tătaia se dusese să se trateze mai mult preventiv pentru plămânii lui care urlau tot mai des. Tot ce ne dorim e ca cineva să ne spună că nu e adevărat și să ni-l dea la telefon, așa cum ni-l dăduseră cu o zi înainte, când îl anunțasem că îl vom vizita. „Da, tătaie, Craiova va marca și va câștiga. Bine, să te uiți la meci. Ne vedem!”

Așa ne-am luat la revedere, fără să știm că e ceva definitiv.

***

Mămaia mergea cu sfințenie la cimitir să-i aprindă lumânări mamei, cuscrului și soțului. Avea un gând bun pentru fiecare mort pe lângă mormântul căruia trecea. Dar cimitirul nu era doar pentru asta, mulți ani a fost și locul unde se ducea să aducă mâncare pentru iepuri. Mergea cu lumânările și chibriturile într-o plăsuță pe care la întoarcere o umplea cu lucernă. Poate că nu ar fi făcut asta dacă cimitirul n-ar fi fost chiar vizavi de casa familiei noastre.

***

În facultate, când am realizat că și alți oameni au mămaiele lor, mi-am dorit să fi existat un alt mod în care să o fi numit pe a mea. Mămăicioasă. Mămăioasă.

Când am plecat de acasă, mămaia a fost magnetul care m-a făcut mereu să mă întorc. De la distanță, îmi dădea sfaturi prin telefon și îmi trimitea pachete cu mâncăruri din rețete existente sau inventate de ea, ciorbe, plăcinte cu brânză sau tartă cu mere. Răspunsul ei la cum reușește să facă atâtea minunății culinare era simplu: le făcea cu iubire. Prin ea, acasă a devenit o stație importantă din toate călătoriile mele din care mă întorceam mereu cu un suvenir pentru ea. O pereche de papuci de lână din Kazahstan, o pictură pe lemn cu Diosa del Mar (divinitatea apelor) din Cuba, un lanț cu zodia ei, Fecioară, în simbol maya, din Mexic. Mămaia era creștin-ortodoxă, dar și-a păstrat mereu curiozitatea pentru alte culturi și religii pe care nu a avut posibilitatea să le întâlnească. Lănțișorul mayaș stătea deasupra patului ei, în același cui cu o icoană cu Fecioara Maria.

Cumva, ea a acceptat mereu că nu va ieși din țară, nici nu și-a schimbat buletinul, avea un buletin vechi, ca un carnet, fără dată de expirare, valabil doar în România. Însă mi-a spus de mai multe ori că dacă ar putea da timpul înapoi, să fie iar de vârsta mea, ar face înconjurul lumii.

***

Mămaia avea probleme cu tiroida de câțiva ani și trebuia să ia o pastilă pe zi, pentru tot restul vieții ei. S-a simțit mai bine până într-o zi, în 2009, când a căzut din nou la pat și am mers cu ea și cu mama la o clinică din Cluj.

A aflat că are tumoră malignă la ovare și o sentință: 6 luni dacă nu se operează și maximum 12 dacă se operează.

***

Nici nu ne-am dat seama când i-a albit părul și când a rămas și fără cel cărunt din cauza chimioterapiei, pe care a îmblânzit-o când a botezat-o „doza de frumusețe”.

Când a rămas prima dată fără păr, imediat după operație, m-am uitat în creștetul ei și mi s-a părut că văd un bebeluș chel. Apoi m-am obișnuit ca uneori mămaia să fie cheală. Poate că abia atunci îmi dădeam seama că ar putea îmbătrâni. Ea oscila între stări – când glumea că e „cântăreața cheală”, când spunea că e urâtă.

Nu am întrebat-o niciodată ce vede când se privește în oglindă, dar am încercat să îi arăt că e frumoasă și iubită de fiecare dată când o vedeam și îmi lipeam chipul de-al ei. Era ceva în respirația ei care mă liniștea. Iar pielea ei avea un miros pe care nu-l voi uita niciodată – mirosul de acasă.

Uneori îmi spunea – „hai, fă-mă frumoasă” și atunci știam că voia să îi smulg cu penseta firele de păr care îi mai ieșeau pe bărbie sau la mustață. Era ritualul nostru.

***

O amintire din 2016. Mama stă pe pat cu calendarul de la telefon deschis. „Ar trebui să mergem mâine.” Mămaia e pe fotoliu, cu o eșarfă mov pe care i-am adus-o din Mexic pusă pe jumătate de chelie. „Nu merg, e prea din scurt! Abia am început să îmi revin”, spune în timp ce își împreunează mâinile și evită să se uite la mama.

Ar trebui să meargă la chimioterapie trei zile consecutive la fiecare trei săptămâni. Alte trei zile după astea se simte extrem de rău. Practic, îi e bine cam o săptămână pe lună.

„Știi cum sunt acum? Zici că plutesc”, ne spune mereu după chimioterapie.

Merge până la urmă la programare, cum a făcut de fiecare dată, uneori chiar și cu inima îndoită.

Relația ei cu tratamentul era dictată de modul în care îi reacționează organismul la substanțe. Înainte de fiecare doză de otravă, i se lua sânge, ca medicul să vadă dacă organismul ei e suficient de puternic. Dacă analizele îi ieșeau bine însemna o nouă zi petrecută pe un scaun de spital sau pe un pat, în funcție de cât era de aglomerată secția, niște perfuzii și înapoi acasă. Dacă analizele arătau că e slăbită, primea doar niște vitamine sau simpla recomandare de a veni peste câteva zile.

De-a lungul timpului, chimioterapia a luat treptat părți din ea – i s-a decojit pielea de pe mâini și picioare, i-au apărut tot felul de eczeme pe corp, i-au căzut din dinți și a ajuns să poarte proteză, i-a căzut părul, i s-au înmuiat unghiile, dar ceva a rămas intact – sufletul ei și dorința de a nu le îngreuna viața celor din jur. Spunea uneori că a trăit destul, iar asta era de fapt împăcarea cu care ajunsese să privească moartea așa cum este: o parte din viață.

Când o întrebam dacă e fericită, îmi răspundea: „Păi la vârsta mea se poate vorbi de fericire? Eu sunt fericită că mă țin pe picioare, mă spăl, mănânc”.

În ultimii ani, mămaia a râs mai rar cu poftă, dar avea un fel ștrengăresc de a zâmbi cu subînțeles aproape zilnic. Pentru mine, era de ajuns să îi întâlnesc privirea pentru a râde complice.

Mămaia ne-a dat lecții de viață fără să își propună asta sau să le îmbrace în cuvinte mari. Era acolo și ne asculta pe toți, iar asta a făcut-o să fie și să rămână înțeleapta familiei.

Era pofticioasă și gurmandă, iar în ultimul timp se îngrășase și spunea – „bolnav de moarte, da’ aș mânca de toate”. Așa și-a trăit ultimii ani, îmbina gătitul cu ascultatul radioului, care nu i-a lipsit din bucătărie, uitatul la televizor și cititul. Uneori, făcea pe ascuns lucruri pe care boala nu i le permitea de fapt: săpa în grădină, căra ghivece de flori, mătura frunzele din curte sau bea cu mine câte un păhărel de vișinată sau vin roșu.

Cabral era vedeta ei preferată. Spunea că e carismatic și o amuză. Se uita la Ce spun românii, un show TV în care sunt mai multe întrebări precum: „ce tipuri de desert există?”. Mămaia ghicea toate răspunsurile și încerca să le șoptească participanților, de la ea din fotoliu: „Zi, mă! Înghețată!”. Apoi își zicea cu voce tare: „Ăștia nu știu nimic”.

Și-ar fi dorit să ajungă și ea în platoul de televiziune de la București, și o dată chiar ne-am gândit care ar fi cei cinci membri din familia noastră cu care am participa. Am reușit să strângem doar trei, care am fi mers sigur: ea, eu și unul dintre verișorii mei, Alexandru. Dar totul a rămas la nivelul discuțiilor noastre despre orice, în care totul era posibil. Am încercat să îi fac rost măcar de un autograf de la Cabral, dar nu am reușit.

În dimineața zilei în care a împlinit 79 de ani am găsit-o în bucătărie. Fierbea arpacaș, să facă o colivă. Am întrebat-o de ce face ceva asociat cu moartea de ziua ei. Mi-a spus că îi era poftă, dar a și vrut să dea ceva de pomană, „de sufletul celor dragi care nu mai sunt aici”. Eu i-am comandat un tort, așa că două ore mai târziu am mâncat împreună colivă și tort cu fructe.

Am petrecut doar noi două, pentru că restul familiei era în străinătate, unii, pentru că acolo trăiesc, iar alții, în concediu. I-am spus să își pună o dorință, s-a gândit un pic și a zâmbit.

„Sănătate la toată lumea”, apoi a suflat în lumânări hotărâtă să schimbe prefixul la anu’, ceea ce a și făcut. „Să trăim că trebuim!”, a spus când am ciocnit.

***

„Cred că m-am vindecat, am învins”, mi-a spus într-o zi prin 2017, după ce doctorița i-a permis să ia o pauză de câteva luni de la chimioterapie. Am sărbătorit cu un pahar de vin, așa cum făceam adesea.

Apoi, și-a dus mâna în buzunarul de la una dintre vestele cu care stătea mai mereu în casă și și-a scos o scobitoare. Era unul dintre obiceiurile ei. Un gest scurt, cu scobitoarea acoperită aproape în întregime de mâna ei mare, în care îmi puteam sprijini confortabil capul. Uneori apela la scobitoare chiar și după ce bea ceva. Cred că totul a început din cauza faptului că din când în când o deranja proteza și găsise o modalitate de a o aranja așa.

Mămaia, pe numele ei Maria Albu, măritată Zeveleanu, a fost de-a lungul anilor „confesorul meu în vremuri bune și rele”, „mătușica”, „mămica”, „fina”, „doamna Zeveleanu”, „babet”, „vecina”, „colega”, „mama”, „mămaia”, „mămăița”, „Mărie”, „cântăreața cheală”.

De la ea am învățat noțiunea de „prietenie”. Toată viața a păstrat legătura cu colegele ei de muncă, din Combinat, își spuneau colega și ieșeau la un profiterol sau o pizza, cu geanta plină de amintiri care le aduceau zâmbete.Apoi, au început să se ducă, una câte una. „Suntem bătrâne, ne apropiem de 80 de ani, ce mai vrei? Am trăit destul”, mi-a spus mămaia prin 2018.

Când am plecat de acasă, pe 9 ianuarie 2019, i-am zis în bucătărie, spațiul nostru de confesiuni, că urmează să trăiesc cel mai tare an din viața mea. Abia mă întorsesem dintr-o excursie în Maroc, mă angajasem la ziarul Libertatea, unde urma să fac jurnalism alături de oameni pe care îi admiram, mă mutasem singură într-un apartament pe care începeam să-l numesc acasă. Simțeam că am viața pe care mi-aș fi scris-o.

Câteva ore mai târziu, aproape de Brașov, m-am izbit cu mașina de un cap de pod. Și de moarte.

***

Timp de șapte luni cât am stat internată în trei spitale din România și Belgia, mămaia și-a dorit un singur lucru – să meargă fata. La jumătatea lui iulie m-a văzut mergând și dansând cu cârje într-un video. Le-a zis atunci celor din jur că de-acum poate muri liniștită. Eram la 2.000 de kilometri distanță.

Ne-am luat la revedere, fără să acceptăm că facem asta, printr-un video call, ea cu un tub de oxigen în nări, eu cu respirația grea, că nu pot să o ating.

Nu știu cum îți poți lua la revedere de la cineva viu, chiar și când vezi că moartea stă în aceeași încăpere. Pentru mine, să-i fi zis adio însemna să accept că moare când încă mă privea din ecranul telefonului. I-am zis că e persoana pe care o iubesc cel mai mult pe lumea asta.

Mi-a răspuns că și ea pe mine. Am rugat-o să mă aștepte să ajung acasă, să facem un grătar, să sărbătorim victoria: „Hai că acum merg și eu încet ca tine, o să stăm amândouă în curte ca două babe”, i-am propus. Ea mi-a spus să sărbătoresc eu, că ea nu mai poate, nici nu mai vrea. Cumva pactul ei cu viața se încheiase.

S-a rugat în ultimele luni la Dumnezeu să o ia pe ea și să mă lase pe mine. Mi-aș fi dorit să nu fim la schimb.

Mămaia a murit chiar în ziua în care eu m-am externat, pe 20 iulie 2019. Am aflat că a murit printr-un telefon de la mama. În ultimele ei ore de viață, cu respirația sacadată, a repetat mai multe cuvinte, printre care și numele meu. Apoi nu a mai spus nimic.

Nu am mers la înmormântarea ei, pentru că încă eram în Belgia, țara în care am reușit să mă pun pe picioare, dar i-am trimis o dedicație. I-am rugat pe niște prieteni să îi pună la capul sicriului, pe telefon, melodia Dancing Queen de la ABBA, trupa ei favorită, cu care a purtat toată viața o poză în portofel, alături de cele cu copiii și nepoții și strănepoții ei.

A trecut un an de când mămaia a murit, iar zilele au încă o formă ciudată. Mormântul ei e de multe ori departe, dar mă joc cu ideea că cei pe care îi iubim lasă în noi părți din ei în timpul pe care îl petrecem împreună. Uneori, când îmi e dor tare, ascult ABBA. Am ascultat de ziua mea, când am împlinit 30 de ani și m-am ridicat pe vârfuri. Am spus în șoaptă: mămaie, asta e pentru noi.

Să merg în linie dreaptă e modul meu de a-i mulțumi.

Nota autoarei: „Simt că am un gol imens în mine, am pierdut ființa pe care o iubeam cel mai mult pe lumea asta.” Asta am scris în ziua în care am aflat că mămaia a murit. Eseul pe care l-ați citit e modul meu de a umple golul. L-am scris cu speranța că îi va ajuta și pe alții să facă asta. Nu ar fi existat fără contribuția întregii familii, completările mamei (mulțumesc că ai fost aici și acolo) și sprijinul Deliei Marinescu, care nu doar m-a ajutat să-mi găsesc toate cuvintele (scrise și ne-scrise), ci a și condus-o, împreună cu Răzvan Luțac, pe mămaia pe ultimul drum, în locul meu. Mulțumesc.

***

Video: animație de Irina Șelaru, muzică de Ioana Șelaru
Development: Mihai Ciobanu
Editor vizual: Oana Barbonie
Editor digital: Cătălina Albeanu