Între un bărbat și o femeie e un aparat foto

Am zburat 12 ore pentru el, întrebându‐mă dacă urma să fie o experiență excitantă sau umilitoare. V Magazine mă trimisese la Tokyo, în lumea lui, pentru un pictorial. Știam cu toții că hainele vor fi incidentale și că rezultatul final nu va fi în niciun caz „drăguț” sau „comercial”. Nu cu Nobuyoshi Araki.

Am ajuns la studio înaintea lui. Pentru prima dată în carieră am simțit nevoia să beau ceva înaintea unui shooting. Ar fi trebuit să cer vodcă, dar nu am îndrăznit și nici nu am vrut să par atât de ne‐ sigură. Am cerut vin roșu. Cât a durat machiajul și coafura am băut și am fumat de parcă nu mai exista ziua de mâine, cu gândul la reputația sa și simțindu-mă ca și cum urma să fiu dată drept ofrandă unui căpcăun cu trei ochi.

Îl descoperisem cu șase luni înainte în Arakimentari, un documentar despre munca și obsesiile lui. Într‐o scenă, fotograful cu o mutră de clovn se hlizește la o femeie care spânzură goală din tavan, înfășurată în niște funii. Într‐alta, o tânără pozează tolănită în fața lui, într‐un kimono întredeschis deasupra pelvisului, expunând o tufă neagră, generoasă. Araki glumește, îi surâde împăciuitor, după care se oprește brusc cu o expresie nemulțumită. Se îndreaptă tacticos înspre ea, se apleacă și începe să‐i coafeze părul pubian cu propriile degete, ca un stilist înamorat. Nu se grăbește, gestul îi e calm și sigur, direct și incredibil de erotic. Mulțumit de „freză” se întoarce la trepied și reîncepe să fotografieze.

Așa s‐a născut fascinația mea pentru Araki, pe atunci încă amestecată cu frică și o doză serioasă de Icantfuckingbelievehedidthat. Am descoperit un artist prolific cu câteva sute de cărți publicate de‐a lungul unei cariere începute prin anii ’60: imagini cu un Tokyo ale cărui străduțe lăturalnice vibrează prin gesturile de zi cu zi ale oamenilor ce trăiesc într‐un ritm străin nouă, close‐upuri de organe genitale – explicite sau cenzurate cu pete de vopsea sau scrijelituri, portrete, nuduri de femei ce privesc direct în obiectiv. Eram intrigată de aparentul său misoginism și de puterea pe care părea să o aibă asupra acestor femei care s‐au lăsat legate, supuse, expuse; de statutul lui de superstar adulat într‐o Japonie tradiționalistă la prima vedere; de aerul de băiat năstrușnic și obraznic care se autointitulează „geniu”, pentru că n‑are răbdare să aștepte să o facă alții.

Când V Magazine mi‑a oferit să fiu fotografiată de el, am acceptat fără să stau pe gânduri.

Araki intră în studio ținând în mână cea mai recentă carte pe care a publicat‑o. Mi‑o dăruiește după ce-o semnează, ca o pisică mândră că tocmai a prins un șoarece pentru mine. Încerc să par neimpresionată, dar tremur și transpir, incredulă. Araki e scund, are două smocuri de păr zburlite în sus, pe de‐o parte și de alta a semi‐cheliei centrale. Mustața pare să o aibă de când s‐a născut și îl singularizează și identifică cum făcea cu Hitler sau Dali. Poartă ochelari de vedere à la John Lennon, dar parcă mult mai mici și mai ciudați, blugi cu bretele roșii, tricou alb, pantofi aurii cu vârf ascuțit și șosete ca de fetițe, albe cu manșete roșii. Nu vorbește engleză și gesticulează excesiv, deseori către propriul prohab. Privirea îi e când liniștitoare, când demonică. Se alintă și râde zgomotos la propriile glume.

Când ajung în fața aparatului de fotografiat, ne privim unul pe altul, încurcați. Studioul e gol, cu excepția câtorva lumini colorate. Eu port, pentru început, o pereche de chiloți negri de dantelă și un sacou bărbătesc. Am mai făcut amândoi acest ritual de zeci, chiar sute de ori, și tot ne fâstâcim. E mai stăpân pe situație decât mine; motanul care tocmai mi‐a oferit un șoarece surâde pe sub mustăți, pregătit pentru o nouă provocare. Încerc să îi susțin privirea și să îi întorc rânjetul. Mângâie trepiedul, mă ia de mână și se uită lung în ochii mei: „You woman. Me man. No photographer. This… just paradise.”

Cred că încearcă să mă asigure că va fi bine. Îmi prezintă un tip, „specialist în bondage”. Cum devine cineva specialist în legatul cu sfori, mă întreb, ce scrie în CV‐ul lui, unde a studiat? Tipul îmi leagă, pentru început, încheieturile mâinilor și gleznele. Sunt pe podea, imobilizată, singurul lucru la care mă pot gândi e linia bikinilor și dacă e totul în regulă și în limita decenței. Îmi suflu șuvițele de păr care îmi cad pe față și mă gâdilă. Specialistul îmi dă târcoale, ca un artist care își admiră opera îngrijorat. Îi spun că mă cheamă Diana și încerc un surâs de genul „îmi pare bine de cunoștință, acum că m‐ai legat fedeleș”. Îmi surâde înapoi, respectuos, dar impasibil, interesat doar de bucata lui de sfoară, de parcă și ea ar trebui să fie un personaj în acest cadru. Egoul meu e rănit: „Cred că ar trebui să legi sforile mai strâns”, îi spun acru, „ar fi mai bine, ca să simt că nu mă pot mișca deloc”. Nu știu dacă a înțeles. Strânge ultimul nod și mă lasă. Maestrul Araki aprobă și specialistul se înclină în fața mea și dispare fără o vorbă.

Araki lucrează super‐rapid. Din când în când vine spre mine să îmi spună o glumă într‐o japoneză‐engleză stâlcită, gesticulând nebun. Îmi măsoară lumina pe fese, îmi ciufulește părul. Se rățoiește jumătate serios, jumătate în glumă la coafeza care vrea să mi‐l rearanjeze într‐o formă cuminte și la modă. Vine să strângă sforile mai bine în jurul brațelor și al sânilor. Îl simt cum trage cu privirea de chiloți, întrebându‐mă mut și sfredelitor dacă nu vreau să îi dau jos. Dau din cap că nu. Ridică din umeri, zâmbește, îmi sărută mâna și se întoarce spre aparat. Cer încă un pahar de vin.

După primul cadru și încă un pahar mă simt mai în largul meu, intrăm într‐un ritm normal, ca doi amanți ce au trecut cu bine peste nervozitatea primului sărut. Dintr‐o dată înțeleg ce‐mi spune. El devine mai tandru, ochii lui nu mă părăsesc nicio clipă, se joacă, se face că apasă pe buton, se oprește, se învârte agitat în jurul trepiedului, reîncepe, țipă, se entuziasmează. Eu mă las, nu mă las, el mă încurajează dacă mă vede nesigură, mă invită să mă încred în el. Pare mulțumit când trag de sfori cu furie și încă și mai mulțumit când renunț. Nu știu cine pe cine seduce, e o joacă la care participăm amândoi, o joacă despre acceptare și încredere în care uit de obsesia perfecțiunii, de modă, de corpul meu și de hainele ce îl ascund.

În final, facem patru cadre. Terminăm mai repede decât mi‐aș fi dorit, după doar câteva ore. Mă îmbrac bulversată. Nu simt că am fost într‐un studio, dar nici în patul unui bărbat.

Mult timp după, m‐am gândit că pozele lui dau impresia că s‐a culcat cu toate miile de femei pe care le‐a fotografiat; în interviuri susține că a și făcut‐o. Nu știu cât e adevăr și cât e teribilism dar, într‐un fel, are dreptate: raportul a fost femeie‐bărbat, nu fotograf‐model, acel „you woman, me man” a fost cuvântul safe dintre noi și nu am avut nevoie să‐l folosesc în niciun moment. Am fost, cum îi place lui să spună, un „ménage‐à‐trois” – eu, el și camera lui. Fotografiile ne‐au pecetluit intimitatea, după care au condamnat‐o la viață veșnică pe hârtie. Eu am devenit una dintre multele femei‐subiect, el, cel mai inedit amant imaginar pe care l‐am avut vreodată.

Știu că a iubit‐o pe Yoko, soția pe care a fotografiat‐o în luna de miere, în timpul orgasmului, stând pe pat absentă, goală sau îmbrăcată, cu pisica în brațe, cu o orhidee între picioare, cu dragoste în ochi sau pierdută în gânduri departe de el, dormind ca un copil în poziția de fetus după ce au făcut dragoste. A fotografiat‐o pe patul de spital înainte să moară. I‐a fotografiat poza de înmormântare, absența în locurile în care au petrecut timp împreu‐ nă și oasele după incinerare.

Am fost și sunt geloasă.

Cartea pe care mi‐a dăruit‐o atunci conține poze cu femei dezbrăcate, legate cu funii, o lume în alb și negru peste care a trasat ulterior pete de culoare. „Eu fac sex ca să fac poze bune”, spunea Araki într‐un interviu. „Mă excită fotografiile mele cu nuduri și peisaje. Mă joc cu cuvintele dorință și culoare – amândouă sunt exprimate folosind aceleași caractere în limba japoneză.” Sunt fascinată de cât de frumos vorbește Araki despre arta lui. Vorbește cu tandrețe și nerușinare și cred că iubește la fel. Îmi pare rău că nu mi‐am dat chiloții jos.