Ordine în dulap

Alina

Aveam vreo 5 ani când am auzit de blestemul familiei. Eram la o masă de Crăciun şi cineva s‐a apucat să spună povestea străbunicului Daubler, un neamţ care ajunsese patron de restaurant în portul Galaţi. Familia spunea că Daubler era un mare fustangiu – avea o fostă nevastă, o actuală nevastă şi câteva amante, printre care şi o puştoaică din vecini. Fiindcă nu avea nici un plan serios cu fata, mama ei l‐a blestemat ca „până la a şaptea spiţă”, nici el, nici familia lui să nu‐şi găsească fericirea.

Străbunicul Daubler a sfârşit, pare‐se, ucis de una dintre servitoare. Bunica s‐a măritat la 16 ani cu primul care a cerut‐o de nevastă, speriată să nu rămână fată bătrână. După câţiva ani şi doi copii, l‐a întâlnit pe bunicul, adevărata ei mare dragoste. Cu el, a mai făcut doi copii – mama mea şi un unchi, înecat în Dunăre la 26 de ani. Soţul unei surori a bunicii a fost deţinut politic, iar ea a trebuit să divorţeze ca să‐şi păstreze serviciul şi casa. O nepoată de frate a bunicii a fost ucisă de soţul ei cu fierul de călcat. Unchiul meu a avut o primă nevastă, dar de‐abia cu a doua şi‐a întemeiat adevărata familie. Maică‐mea şi taică‐meu s‐au războit permanent; până la urmă au divorţat, când eu aveam 9 ani, iar soră‐mea 13. Părea că blestemul îşi face treaba eficient.

Când am aflat povestea, nu ştiam ce înseamnă „până la a şaptea spiţă” (sigur nu erau alea de la bicicletă), dar mi‐a explicat vară‐mea. Înseamnă „până la a şaptea generaţie”. Noi eram de‐abia a patra.

---

Paul era cel mai creativ elev al profei cu care mă pregăteam pentru admiterea la jurnalism. Veneam o dată la două săptămâni de la Galaţi la Bucureşti pentru meditaţii şi de fiecare dată profa îmi spunea: „Aici Paul a scris aşa”, „Uite cum s‐a gândit Paul să scrie asta”, „Foarte bine cum spui tu, dar să vezi Paul…”. Ardeam de nerăbdare să văd cine e Paul ăsta. Sigur un puşti sclipitor şi răsfăţat de Bucureşti, garantat mai mic decât mine, care eram la doua încercare la facultate.

Ne‐am întâlnit faţă în faţă abia la ultima şedinţă de meditaţii. Paul arăta de 30 de ani deşi n‐avea decât 22, era plin de muşchi, închis la culoare, cu nas mare şi tunsoare militărească. Am fost atât de surprinsă de diferenţa dintre realitate şi ce îmi închipuisem, încât n‐am fost în stare să leg nici două vorbe. Mai târziu, Paul mi‐a spus că nu i‐a plăcut deloc de mine, pentru că păream o puştoaică timidă şi banală.

Când l‐am reîntâlnit, câteva săptămâni mai târziu, a avut prima ocazie să îmi schimbe viaţa. Eram la înscrierea la examen, paralizată de alegerea secţiei, iar el era singura persoană pe care o cunoşteam. Aş fi ales Comunicare mai degrabă decât Jurnalism – eram atrasă de publicitate şi nu mă vedeam lucrând prin redacţii –, dar erau mai puţine locuri şi concurenţă mai mare.

Dacă eu ştiam că admiterea îţi dă insomnii, Paul era complet je‐m’en‐fiche‐ist. Mai văzusem atitudinea asta o singură dată, demult, la motanul vagabond şi lipsit de griji din Pisicile Aristocrate: Abraham de Lacy Giuseppe Casey Thomas O’Malley the Alley Cat.

– Ce secţie vrei, m‐a întrebat.
– Comunicare, da’ dacă nu intru?
– Păi şi dacă asta vrei, de ce te mai gândeşti?

Du‐te acolo şi o să vezi tu cum o să fie. Era atât de al naibii de simplu raţionamentul, încât m‐am înscris. Şi am intrat – amândoi.

---

La început, am fost cei mai buni prieteni. Ne‐am făcut temele împreună şi am chiulit împreună. Am stat la palavre, am citit cărţi şi am văzut toate filmele din oraş. Cum spunea Forrest Gump, eram ca două boabe într‐o păstaie. Era o relaţie complet nevinovată, care se derula sub ochii încrezători ai prietenului meu de‐atunci – marea dragoste din liceu. Apoi, înainte de sfârşitul primului an, Paul a devenit iubitul meu.

S‐a întâmplat complet altfel decât ştiam eu până atunci că se face. Eram într‐o dimineaţă pe malul lacului Floreasca, acolo unde mergeam să facem plajă şi să vorbim despre cum o să ne angajăm în marea industrie de comunicare. Brusc, fără nici o introducere, Paul mi‐a spus cu aceeaşi relaxare dintotdeauna: „Azi mă doare pateul, nu am dormit toată noaptea. Am descoperit că te iubesc şi nu mai pot ascunde asta. Vreau să fim împreună. Dacă peste cinci ani suntem în continuare fericiţi, ne căsătorim.”

Doi ochi mari, uimiţi, au fost singurul răspuns pe care l‐am putut da. Chiar dacă lucrurile nu mai mergeau ca la început cu prietenul meu, nu plănuiam să îi dau papucii; sigur nu pentru cineva care simţeam că îmi e bun amic şi atât. Dar siguranţa cu care Paul mi‐a făcut o declaraţie aşa de surprinzătoare m‐a pus pe gânduri: omul ăsta ori avea un tupeu fantastic, ori era clarvăzător. Am ales, complet iraţional, a doua variantă şi mi‐am părăsit prietenul. I‐am frânt inima chiar în seara în care trebuia să sărbătorim trei ani împreună. Peste două luni, eu şi Paul ne mutaserăm deja împreună şi era al naibii de bine.

---

Pune pe o listă toate lucrurile care îţi plac la iubitul tău şi, pe o alta, toate care nu îţi plac”, propovăduia revista Cosmopolitan. „Pe urmă adună fiecare coloană şi fă diferenţa. Dacă ieşi pe minus, părăseşte‐l”. Când citeam toate astea aveam 23 de ani şi, după trei ani de relaţie cu Paul, voiam să mă hotărăsc cumva dacă asta era ceea ce îmi doream pentru restul vieţii.

Nimeni din familie nu m‐a întrebat când aveam de gând să mă căsătoresc; n‐am primit nici măcar o aluzie în sensul ăsta. Aveam în jur suficiente exemple de rude mai mature decât mine, încă celibatare. Şi totuşi, ceva îmi spunea că, după două relaţii serioase, e timpul să mă stabilesc. Poate voiam să fiu eu premianta familiei. Sau poate ajunsesem la temerea bunicii, că ating o vârstă de la care nu o să mă mai vrea nimeni de nevastă.

Aşa că m‐am apucat de calculat calităţile şi defectele lui Paul. În capul listei cu calităţi, trona mare „cum mă face să mă simt”. Pe urmă: îi plac pisicile, este popular şi fetele îl iubesc, mă face să râd. Pe cealaltă listă: e foarte gelos, e sălbatic când mergem la familia mea, e dezordonat şi încăpăţânat.

Lista asta m‐a bântuit ani în şir. După fiecare ceartă mai serioasă, scoteam o foaie de hârtie şi mă pregăteam de numărat. Dar întotdeauna formula s‐a dovedit prea complicată şi eu am rămas în relaţie, complet nesigură că vreau – sau pot – să o păstrez pentru toată viaţa.

După ce ne‐am angajat, am început să avem tot mai puţin timp pentru relaţia noastră. Nu mai vorbeam despre toate cele ca în anii de facultate, nu mai împărţeam aceleaşi frici şi visuri, ci clienţi şi campanii de comunicare. Şi într‐o zi ne‐am pomenit că eram ca doi colegi de birou, care parcă au avut odată o relaţie fierbinte.

Cam pe atunci a apărut moda Beigbeder, cu a lui dragoste care durează trei ani. Ştiam că ceva nu merge în relaţia cu Paul, iar romanul francezului n‐a făcut decât să îmi sporească certitudinea că ceva‐ul ăsta e aşa de mare, încât apare în toate relaţiile, peste tot în lume. Luni întregi şi apoi ani, în loc să îmi văd de relaţia mea şi să o fac să meargă bine, m‐am întrebat: nu merge de la blestemul familiei, de la listele de defecte sau de la Beigbeder?

În tot timpul ăsta, Paul n‐a ştiut mai nimic despre ce se întâmplă în capul meu, în afară de faptul că relaţia scârţâia. Ne certam şi noi ca toate cuplurile, „tu n‐ai făcut, tu n‐ai dres”, dar niciodată nu am ajuns la esenţa lucrurilor, la temerile noastre cele mai adânci. Am continuat să stăm împreună, din inerţie sau teamă sau confort, nici fericiţi, nici în depresie – şi cu siguranţă, nici pe de‐a‐ntregul vii.

---

Eram împreună de vreo opt ani când a apărut o a treia persoană în relaţia noastră. Mai vie, mai interesantă, mai nouă. Am ştiut imediat; a fost destul să pun o întrebare, iar Paul a fost suficient de deschis ca să îmi confirme că e adevărat. Situaţia asta ne‐a obligat să luăm o decizie: ne lăsăm relaţia baltă şi ne vedem de ale noastre, sau încercăm să o readucem la viaţă? Pentru toţi cei opt ani care trecuseră deja – şi pentru că ne era greu să ne împărţim pisicile – ne‐am mai acordat încă şase luni.

Am început cu salvarea relaţiilor în nu‐mai‐ştiu‐câţi paşi simpli, o carte descoperită într‐o librărie, dar nu a durat mult să vedem că nu putem scoate nimic din ea. Am continuat cu chestionarea prietenilor. Avem vreo şansă împreună? Dacă da, câte şi de ce fel? Unii spuneau „boală lungă, moarte sigură”, alţii ne garantau că am fost făcuţi unul pentru celălalt; procentele erau egale. Eram în acelaşi punct mort.

Pe urmă, în toamna lui 2008, o colegă a început să mă bată la cap să fac nu ştiu ce curs de dezvoltare personală. Organizatorii promiteau: „Tot ce îţi doreşti pentru tine şi viaţa ta îţi este disponibil prin participarea la Landmark Forum”. N‐aveam încredere nici cât negru sub unghie că ceva care durează trei zile poate să îţi ofere asta, dar m‐am dus.

A fost revelaţia vieţii mele.

În cele trei zile de curs am săpat adânc în trecut şi am descoperit cum pusesem un verdict relaţiei cu Paul încă de la început. Mai mult, am descoperit cum pusesem un verdict întregii mele vieţi încă de la început – cam de când am aflat despre blestemul familiei şi am calculat că el mai era încă în vigoare. Pentru prima oară, am început să îmi pun întrebări despre ce îmi doresc eu de la viaţă, dincolo de ceea ce ştiu sau am hotărât eu că este posibil.

Atunci s‐a făcut lumină: voiam să fiu fericită cu cineva pentru toată viaţa şi nu mai credeam că asta este o misiune imposibilă. Dacă Paul mă făcuse fericită un an‐doi‐trei, avea toate şansele să mai facă asta încă vreo 40. Voiam să îmi iau un angajament pentru toată viaţa faţă de el. Plecând de la certitudinea asta, voiam să rezolvăm toate lucrurile care stau între noi. Şi mai voiam ca Paul să treacă prin aceleaşi întrebări, în acelaşi curs, ca să nu mă bat cu morile de vânt.

---

Paul

„L’amour fait passer le temps et le temps fait passer l’amour” – Iubirea face să treacă timpul şi timpul face să treacă iubirea. Asta scria pe ceasul roşu, urâţel şi plăsticos, spânzurat de perete în bucătăria garsonierei noastre. Eram în anul doi de facultate, de câteva luni împreună cu Alina şi aveam toate motivele să consider ceasul cu pricina doar o glumă a colegilor care ni‐l dăruiseră. Cum adică să treacă iubirea? O iubeam pe Alina cum n‐am iubit pe nimeni pe lumea asta. Şi ea pe mine.

După vreo opt ani de relaţie însă, lucrurile se mai schimbaseră. Ne îndepărtaserăm unul de celălalt şi nu ştiam de ce.

Uite cum sunt eu: înainte să mă apuc să scriu partea mea din această poveste, m‐am codit o grămadă, am căutat toate motivele posibile şi imposibile să amân să mă apuc de treabă. Tot aşa mi se întâmplă când trebuie să îmi fac curat în dulapul de haine. Şi, uite‐aşa, hainele mele rămân alandala cu lunile.

Relaţia mea cu Alina a acumulat în opt ani un dulap plin de lucruri alandala. Şi am tot amânat să fac ordine în lucruri până când am cunoscut o tipă foarte atrăgătoare şi foarte prietenoasă. Eram într‐o dilemă. Pe de‐o parte, iubirea vieţii mele şi dulapul nostru cu lucruri alandala, dureros de concret. Pe de altă parte, visul oricărui bărbat: sex fără ordine de făcut în dulap.

Într‐o zi, iubirea vieţii mele mi‐a zis: „Hai să vorbim”. Şi am vorbit – mai multe nopţi, ca pe vremuri, când eram la început. Ne‐am dat seama că relaţia noastră scârţâie şi dacă va continua aşa, ne‐ar fi mult mai bine despărţiţi decât împreună. „Ne mai dăm şase luni”, mi‐a propus Alina.

Primul pas a fost să pricep că, dacă sexul fără complicaţii este visul oricărui bărbat, el nu se potriveşte deloc cu visele femeilor. Tipa foarte atrăgătoare şi foarte prietenoasă ar fi vrut o relaţie – or eu nu voiam să deschid un nou dulap cu lucruri alandala.

La puţin timp după, Alina a venit la mine şi mi‐a spus că o tipă pe care o ştia de ceva vreme profund nefericită, străvezie şi fără chef de viaţă, era acum de nerecunoscut. Făcuse un curs de dezvoltare personală şi acum era frumoasă, fericită, înflorise. Alina era decisă să meargă şi ea.

„Băi Paul”, mi‐a spus la finalul cursului, atât de entuziasmată şi precipitată încât se auzea ceva din vechiul ei accent de Galaţi. „Mi‐e greu să‐ţi spun cum e cursul ăsta, dar merită. Fă‐l, ai încredere în mine.”

„Nu ne costă cam mult să‐l facem amândoi?”, am întrebat.

„Dacă lucrurile merg bine, nimic nu cred că e prea mult. Iar dacă lucrurile nu merg bine, care ne costă, care amândoi?”

---

Am ascultat‐o şi m‐am dus. Am nimerit într‐o sală mare, care înghesuia peste 100 de oameni de toate vârstele. Trainerul, un tip de vreo 40 de ani înconjurat de o armată de asistenţi, ne‐a expus regulile jocului într‐o engleză britanică impecabilă. Dacă vrem rezultate, o să le obţinem. Dar trebuie să tratăm cursul serios. În momentul în care ne luăm un angajament, îl respectăm. Când primim o temă, o facem. Ne ţinem de cuvânt şi nu întârziem.

Metoda era să învăţăm lucrurile experienţial, adică pe pielea noastră.

Am primit teme. Una era aşa: „Sună‐ţi părinţii şi spune‐le că îi iubeşti. Ai cinci minute.” A fost prima oară în viaţă când i‐am spus maică‐mii că o iubesc; de obicei sunt genul care îşi exprimă sentimentele bărbăteşte (la modul „şi eu”). Lângă mine, alţi o sută de oameni spuneau la telefon părinţilor lor că îi iubesc. Judecând dupa feţele din jur, pentru cei mai mulţi era tot prima oară. După ce am terminat tema, trainerul ne‐a invitat să împărtăşim experienţa de la microfonul din mijlocul sălii. Primul la microfon a fost un tip cu părul alb şi ochii albaştri. Nu era certat cu ai lui, ne‐a spus, şi cu toate astea, era prima dată în 50 de ani când le spunea că îi iubeşte.

Au urmat alte teme şi alte împărtăşiri şi alţi oameni au păşit către microfonul din mijlocul sălii, învingând, după cum spunea trainerul, o frică mai mare decât frica de moarte: cea de a vorbi în public.

În penultima zi de curs am primit altă temă: „Mâine puteţi să îi invitaţi pe cei care v‐au adus aici”, ne‐a spus trainerul. „Ei au făcut asta pentru că sunteţi nişte oameni importanţi în viaţa lor. Scrieţi‐le o scrisoare în seara asta. Spuneţi‐le ce înseamnă pentru voi. Vă dau oportunitatea să le citiţi scrisoarea de la microfon.”

Am ajuns acasă aproape de miezul nopţii şi m‐am apucat de scris, cu pixul, pe un caiet zdrenţuit, cu copertă galbenă. Alina m‐a întrebat ce fac. Tema, i‐am răspuns, dar nu am vrut să îi spun despre ce era vorba până nu terminam.

Scrisul este pentru mine felul în care îmi fac ordine în dulap. Pe măsură ce scriam, îmi dădeam seama că o fi sexul fără complicaţii sexy, dar pentru mine Alina este marele viciu. E acel viciu de care, dacă te laşi, s‐a dus naibii toată bucuria vieţii. Nu fumez, nu beau – doar n‐o să mor sănătos! Mâncatul de pizza pe stradă când se împrimăvărează oraşul, mersul împreună la o piaţă adevărată cu ţărani adevăraţi, opririle în Cărtureşti, toate sunt lucruri mici pe care Alina le transformă în poveşti extraordinare. Când merg cu Alina pe stradă, mi se pare că aud asfaltul cântând (metaforă de‐a lui John Updike). Nu există dimineaţă de Crăciun fără Alina, iar viaţa fără dimineaţa de Crăciun e de căcat (metaforă de‐a mea).

Pe măsură ce scriam, mi‐am adus aminte cum i‐am propus Alinei să fim împreună. Mi‐am adus aminte că i‐am spus că dacă vom fi fericiţi împreună, după cel mult cinci ani ne căsătorim. Trecuseră opt ani şi jumătate de când eram împreună; nu eram nici căsătoriţi, nici despărţiţi. Începusem să înţeleg de ce.

---

În seara de închidere, Alina purta o rochie elegantă, pe care nici acum nu aş fi în stare să o recunosc dacă nu mi‐ar atrage ea atenţia de fiecare dată: „Uite, asta e rochia pe care o purtam atunci”. Nu aş fi remarcat nici dacă Alina ar fi fost îmbrăcată într‐o carcasă de pui la rotisor. Aveam în buzunarul de la spate scrisoarea ruptă din caietul de teme şi, oricât de îngrozit eram de idee, eram hotărât să o folosesc.

Când a început cursul, am ridicat mâna – de fapt, am fluturat mâinile ca elevii ăia tocilari şi enervanţi din clasele mici. În cele din urmă, trainerul m‐a arătat cu degetul. Am fost primul care a ieşit în faţă în acea seară şi nimeni, nici măcar Alina, nu ştia ce urmează să se întâmple. Drumul până la microfon a fost foarte lung. Aveam gura uscată şi îmi tremurau mâinile. Odată ajuns pe scenă, am luat o gură de aer, am rânjit larg şi am început să citesc pe cât de calm, apăsat şi cu intonaţie mă pricepeam:

„Dragă Alina,
Îţi scriu această scrisoare pentru că foarte mult timp m‐am purtat foarte urât cu tine şi te‐am nedreptăţit grav. Îmi pare rău şi mi‐e ruşine de asta.
Ca să trec direct la subiect, ţi‐am purtat pică în ultimii ani şi ţi‐am reproşat următoarele lucruri: că nu eşti supermodelă, că nu eşti femeie fatală, că ai avut altă relaţie înainte să fim împreună – în condiţiile în care, culmea, ştiam asta şi eu ţi‐am propus să fim împreună. Tot tu erai de vină şi de faptul că eu eram atras de alte femei. De fapt, îmi dau eu seama că îţi reproşam că, în calitate de singura femeie pe care am iubit‐o vreodată pe lumea asta, nu eşti femeia perfectă. Au fost momente, chiar, în care te‐am urât pentru asta.
Faptul că te iubeam îmi contrazicea hotărârile pe care le luasem demult, văzându‐mi părinţii certându‐se şi făcându‐şi viaţa aiurea unul altuia, şi soră‐mii, şi mie. Atunci mi‐am zis să nu iubesc niciodată pe nimeni şi să nu‐mi fac niciodată o familie, pentru că astea vin la pachet cu durere şi suferinţă. Momentul în care mi‐am dat seama că te iubesc mi‐a răsturnat toate hotărârile astea, şi pe mine o dată cu ele. Dar a fost unul din cele mai autentice momente din viaţa mea şi îţi mulţumesc pentru asta.
Ştii, Alina, eu nici măcar nu am venit la cursul ăsta ca să îmbunătăţesc relaţia cu tine. Am venit pentru că vreau să scriu. Vreau să creez poveşti autentice şi frumoase. Acum îmi dau seama că tu eşti cea mai autentică şi frumoasă poveste din viaţa mea. Aşa că prima poveste de care o să mă îngrijesc să fie din nou autentică şi frumoasă este povestea noastră.
Să ştii că, aşa cum poveştile mele m‐au dus către tine şi tu m‐ai dus către sursa poveştilor mele. M‐ai ajutat să‐mi găsesc credoul de povestitor. Şi ăsta este «poveştile autentice pleacă din iubire». Pentru că iubirea e cea mai autentică trăire a noastră. Şi până la urmă, iubirea este singurul motiv serios pentru care merită să ne trezim la 6 dimineaţa, să luăm metroul, să avem şefi, să înjurăm în trafic, să facem copii şi în general să ne dăm osteneala. Asta cred eu.
Acum a mai rămas un singur lucru pe care să îl fac pentru povestea de azi: să‐i găsesc un final. Iar ca orice poveste, povestea mea îşi amână sfârşitul; odată, pentru că nu vrea să se termine, şi apoi pentru că are şi ea pretenţia la un pic de suspans. Aşa că o să închei cu o întrebare: « Vrei să ne căsătorim? »”.

Alina şi‐a îngropat faţa în mâini şi s‐a ascuns după spătarul scaunului din faţa ei. Sala a izbucnit în aplauze şi a ovaţionat ca la stadion. Sau ca la premiile Oscar. Eu am respirat adânc, pentru prima dată în ultimul sfert de oră, şi am început să mă întreb în ce mă băgasem. Dacă nu intervenea trainerul ca să mă dumirească, am fi putut pierde un moment unic în viaţa noastră. A invitat‐o pe Alina să răspundă la întrebare de la microfonul din mijlocul sălii. Alina s‐a ridicat de pe scaun, cu ochii în lacrimi, s‐a apropiat de microfon şi mi‐a răspuns: „Da”.

---

PS: În vară ne‐am căsătorit. Nu ştim ce s‐a ales de ceasul roşu; de atunci ne‐am mutat şi ne‐am făcut bucătărie pe verde. Acum îl avem în burtă pe Toma (cunoscut şi ca To Macaragiu Alimoş Paul al‐IV‐lea Kasprovschi). Şi cum un copil vine la pachet cu tot soiul de acareturi, am făcut ordine în dulap. Am făcut loc.

---

Actualizare: Patru ani mai târziu (DoR #18)

Alina

Acum cinci ani, căram o burtă uriașă plină cu Toma pe străzile din Tenerife și discutam cu Paul cum putem scrie povestea noastră. După ce depășiserăm o criză adâncă în relație, ne căsătoriserăm și așteptam un copil. Eram sigură că, de atunci încolo, viața noastră va fi ca insula aia din mijlocul oceanului – temperatură călduță tot timpul anului, drumuri drepte și vizibilitate perfectă. Nimic mai greșit.

În ultimii cinci ani, am trăit mai intens decât oricând altcândva. Toma ne învață despre răbdare, iubire necondiționată, project management și dinozaurii din cretacic. Am înțeles că Paul nu e bărbatul vieții mele, ci bărbatul pe care îl aleg.

Și că e nevoie să îl aleg, zi de zi, altfel totul e pierdut. Mi-am schimbat cu totul meseria, în ceva infinit mai pasionant, nesigur și greu. Și am înțeles un lucru: Nu se termină niciodată. Nu ajungem niciodată „undeva”, după care lucrurile se întâmplă de la sine. Și tocmai asta mă face să mă bucur de viața mea.

Paul

Tu cine ești?

Toma. Cel mai mult îmi place de Aigentinosauius (Toma nu-l zice încă pe „r”). Avea 42 de metui.

Consultația vocațională a durat cu totul vreo 25 de minute. M-am simțit de parcă ne-am fi dus să întrebăm Oracolul despre Neo – și în loc de Oracol l-am întâlnit pe Moș Crăciun, adică pe Florin Colceag, care a lucrat foarte mulți ani cu lotul olimpic internațional de matematică. E specializat în consultații și programe de dezvoltare vocațională a copiilor.

Toma o să facă numai ce îl pasionează, ne-a zis. O să învețe singur. Nu are nevoie de profesori. Are nevoie de mentori. Deci la școala obișnuită o să-i meargă foarte prost.

Ceva nu se leagă. Când am scris despre familia mea în DoR #2, totul părea la locul lui. „Am făcut ordine în dulap”, declaram eu naiv, vrând să spun că toate s-au rezolvat. Acum parcă am de făcut ordine într-un hangar nasa, unde întrebările încep cu „oare cum reușesc cuplurile să nu divorțeze după ce li se naște primul copil?”. Și sunt departe de a se sfârși la „cum o să facă față sistemul de educație al României la întâlnirea cu Toma?”.

Dar este cel mai interesant capitol al vieții mele, pentru că nu m-am simțit niciodată atât de conectat la sursa de probleme a lumii. Cred că ăsta e locul din care începem să devenim parte, în mod autentic, din procesul de a descoperi.

Și un dulap mare întotdeauna vine la pachet cu surprize mari.