Fashion de România

„Atâta timp cât continuăm să avem trei săptămâni ale modei, nu vorbim de o modă românească ci una de Cluj, una de Iași și una de București. Sunt sigură că în aceste trei săptămâni se întâmplă și lucruri bune și lucruri rele. Dar ce facem, vorbim de o modă regională? În România sunt mulţi tineri designeri talentaţi care merită mai mult. Înainte să ne comparăm cu Galliano, ar trebui să ne adunăm puţin din împrăștierea asta de copii care se joacă de‐a moda.”

Eugenia a fost manechin la Casa de Modă Venus. După închiderea atelierului Irina Schrotter din Bucuresti, unde a lucrat până în 2003, a ales să continue pe cont propriu. Astăzi face croitorie pe comandă pentru clientele ei fidele.

„Problema noastră este că vorbim prea mult și facem prea puţin. Moda, în acest moment, are nevoie mai puţin de falsă filozofie, idei «conceptuale» și colecţii reciclate. Avem nevoie de finalitate. Altfel dispărem.”

Alina a studiat la un institut de modă parizian și a urmat un stagiu la Rick Owens. În ţară a fost designer pentru brandul Irina Schrotter. Acum mai bine de trei ani și‐a deschis un atelier. În prezent, desenează pentru propriul label, Endless.

„Moda românească se grăbește, nu are răbdare. Lipsește profesionalismul (cu foarte mici excepţii), lipsește motivaţia. Moda românească nu inspiră (tot cu foarte mici excepţii). Se inspiră.”

„Cred că industria modei, cel puţin partea editorială a ei, partea de care mă lovesc, devine din ce în ce mai neprofesionistă. E în plin proces de manelizare. Stiliști fără școală, fotografi obsedaţi de mărimea obiectivelor și blitzurilor, machiori și coafori‐vedete.”

„Moda românească a început să înţeleagă că acest domeniu înseamnă în primul rând individualism. Creativitatea locală este tot mai apreciată și se vede o tendinţă clară către susţinerea designerilor autohtoni.”

„Avem mult drum de parcurs, minţi de dezgheţat, viziuni de lărgit, prejudecăţi de retezat. Nu este o perspectivă sumbră, este un punct de start într‐o evaluare pe care tot sistemul modei din România ar trebui să și‐o aplice.”

„Platforme de promovare, evenimente complexe, concept store‐uri cu selecţii smart, participări la fashion weekuri profesioniste și târguri internaţionale sunt câteva din elementele care subliniază un traseu ascendent al modei românești. Continuarea dezvoltării unor astfel de demersuri profesioniste e esenţială.”

E reprezentată de MRA și a lucrat până acum în Hong Kong și Tokyo. E un model tânăr, de care vei tot auzi în anii următori.

Diana e din Republica Moldova. A lucrat până acum la un proiect cu Olah Gyarfas, unul dintre cei mai prolifici designeri români.

---

Am fost la Iaşi, în Iunie, la a 12‐a ediţie Romanian Fashion Week. În două zile au fost pe podium 32 de colecţii, concepute şi produse exclusiv în România.

Criteriile de selecţie au fost relevanţa pentru industrie (capacitatea de producţie) şi potenţialul creativ al participanţilor. Dar melanjul dintre colecțiile vandabile, conectate la tendinţe (Alina Lăţan, Andreea Tincu, Irina Schrotter), încropelile cu iz studenţesc (Răzvan Vasilescu, Sergiu Chihaia), colecţiile conceptuale (cea a lui Lucian Broscăţean), colecţiile presupus‐conceptuale (show‐urile de prost gust ale lui George Hoşbotă şi Mircea Bărbulescu) şi apariţiile Oanei Turcu, Iuliei Vântur sau Andreei Marin în chip de „naşe” ale evenimentului au ilustrat încă o dată drama modei româneşti: confuzia – atât în ochii consumatorului, cât şi în cei ai specialiştilor – a ce înseamnă modă.

RFW e un eveniment contradictoriu: aici au debutat cei mai interesanţi designeri români din ultimii ani (Olah Gyarfas, Stephan Pelger, Irina Marinescu), dar publicul spectator nu a fost niciodată de specialitate. Cele 3.000 de locuri din Sala Sporturilor au fost ocupate şi în acest an – în cea mai mare parte – de localnici, părinţi ai manechinelor, funcţionari ai primăriei, ori rude ale sponsorilor. Aceştia sunt acolo pentru că reprezintă targetul sponsorilor evenimentului, dar nu au nici puterea financiară, nici ştiința de a susţine – chiar şi indirect – afacerile designerilor prezenţi pe podium.

La 20 de ani de la Revoluţie, tabăra profesioniştilor trebuie separată definitiv de cea a parveniţilor, iar sistemul modei trebuie lăsat să funcţioneze natural, după principiul arhaic al cererii şi ofertei. Dar pentru a înţelege cum ne‐am putea salva, este obligatoriu să (re)cunoaştem ce ne‐a ţinut în loc până acum.

---

Sistemul comunIst a lăsat moştenire o reţea de fabrici de confecţii cu zone fierbinţi în Arad sau Focşani şi cu centrul de putere la Bucureşti – fabrica Apaca şi celebrul birou de creaţie al Casei de Modă Venus, condus de Zina Dumitrescu. Fabricile din industria textilă au fost printre primele privatizate şi au intrat rapid în circuitul internaţional de producţie.

Profitând de o reţea umană competentă, care lucra la preţuri mult sub medie, companii occidentale, de la Valentino la Armani sau H&M, au început să producă în România. Vechile fabrici au fost utilate la standarde internaţionale şi altele noi au fost ridicate din temelii. Încetul cu încetul, confecţionarii occidentali au extins lohnul (producţia pentru o etichetă internaţională cu materie primă şi tehnologie străină, dar mână de lucru autohtonă) în toată ţara, de la Miercurea Ciuc până la Brăila. Chiar şi azi, lohnul – deşi în scădere din cauza costurilor de producţie crescute ca urmare a aderării la UE – reprezintă peste trei sferturi din cifra de afaceri a industriei româneşti de textile.

În paralel cu reforma din zona de producţie, moda românească a dezvoltat, încă de la începutul anilor ’90, o componentă mondenă. Personajele care reprezentaseră lumea modei în perioada comunistă – de la Zina Dumitrescu, la Adrian Sârbu – făcuseră parte dintr‐o pătură oarecum privilegiată, la fel ca şi manechinele angajate cu normă întreagă la fabricile din capitală (Romaniţa Iovan, Lavinia Sârbu, Cătălin Botezatu). După ’89, această zonă a devenit materie primă pentru nascenta presă tabloidă. (Excepţiile au fost puţine – vezi Eugenia Enciu sau Liviu Ionescu).

A urmat apoi moda fostelor manechine devenite designeri. Pe rând, Romaniţa Iovan, Rita Mureşean, Cătălin Botezatu şi – ceva mai târziu – Dana Săvuică şi‐au încercat talentele de creatori. Jana (tot fost manechin) şi Adrian Sârbu au creat probabil cel mai bine structurat brand din moda românească: Janine. Cu un model de business inspirat de marile case franţuzeşti, Janine a avut birou de creaţie, producţie proprie, magazin de desfacere pe Bulevardul Magheru şi show‐uri hiperbolice. Dar niciunul dintre numele de mai sus nu a avut o cerere reală în piaţă, oferta fiind supralicitată în funcţie de tupeul şi notorietatea creatorilor. Pe o piaţă mondenă ce funcţiona în paralel cu industria, a devenit mai importantă vizibilitatea – care ar fi putut asigura surse alternative de venit – decât moda în sine. Janine a murit la primul test adevărat, odată cu încercarea de mutare a brandului pe piaţa franceză.

Spre sfârşitul anilor ’90 au apărut festivalurile de modă. Dialog Textil (singura revistă adresată industriei textile de la noi) a organizat între 1997 şi 2000 târguri de prezentare a ofertei din industrie, după model occidental – jucătorii cei mai importanţi îşi prezintă colecţiile cu un sezon în avans şi aşteaptă comenzi de la magazine de specialitate. În paralel, Irina Schrotter a dat startul la Iaşi, oraşul ei natal, evenimentului care încearcă şi azi să strângă la un loc toţi designerii care contează în industria autohtonă, imitând Fashion Weekurile de la Paris, Milano şi New York.

La începutul anilor 2000 a început o ceartă între aripa monden‐mediatică, condusă de Botezatu, şi cea conectată la industrie, condusă de Schrotter, pe marginea provenienţei manechinelor de la defilări. Cearta a marcat prima mare schismă din moda românească, dând naştere unui nou eveniment, Bucharest Fashion Week, deschis oricui e gata să plătească taxa de participare.

RFW, unde participarea este gratuită, a rămas la Iaşi pentru a susţine în primul rând industria textilă, iar nou formatul BFW a devenit evenimentul autohton cu cea mai mare susţinere mediatică – expunere pe Fashion TV (ajutată de prietenia stânsă dintre Nicu Gheară, susţinător al evenimentului şi Michel Adam, controversatul patron al postului) şi numeroase apariţii elogioase în presă. Vizibilitatea mondenă a participanţilor la BFW e şi astăzi bulversantă. Consider că dacă n‐am văzut niciun magazin Cătălin Botezatu pe stradă sau în mall, dacă niciun prieten nu‐i poartă chiloţii şi dacă nici măcar rudele mele snoabe din Băneasa nu‐şi comandă rochii de la el, înseamnă că el nu există cu adevărat, că e doar o construcţie a mass‐media.

---

După 2000, pe podiumul de la Iaşi, au urcat nişte tineri absolvenţi de design care aveau, în sfârşit, ceva de transmis. Irina Marinescu, Ana‐Maria Lungu, Stephan Pelger, Lena Criveanu au venit cu prospeţimea unor oameni interesaţi de mici de fashion, care au apucat să respire – unii şi prin străinătate – moda autentică. Susţinerea din partea presei specializate, revista Elle şi Ovidiu Buta (pe‐atunci redactor de modă la Dialog Textil), i‐a ajutat să‐şi creeze o clientelă care să le permită să se susţină financiar. Cu unele excepţii (Criveanu şi Marinescu au magazine, iar Pelger vinde din showroom), designerii tineri lucrează însă şi azi aproape exclusiv în regim de croitorie de lux, la preţuri mici. Paradoxal, pentru că nu deţin tehnologia pentru a produce serii, îşi vând în paralel puţinele creaţii din magazine la supra‐preţ, comparativ cu produse similare, cu etichete faimoase.

De câţiva ani, Statul a început să se implice în promovarea designului românesc, subvenţionând participarea mai multor creatori la târguri pariziene specializate (Prêt‐À‐Porter şi Atmosphère Paris). Acolo, Marinescu, Pelger, Mihaela Glăvan au primit comenzi de producţie de serie pentru magazine din străinătate, primii paşi corecţi către o industrie sănătoasă.

Din păcate, semnele bune din retailul de fashion românesc au fost umbrite în ultimii doi ani de o panică generală, cauzată în primul rând de criza economică mondială: s‐au retras investiţii, au dat faliment magazine, iar consumatorul a devenit mai cumpătat.

Totuşi, Academiile de Arte de la Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi au eliberat peste 100 de diplome de designeri în fiecare din ultimii trei ani. Majoritatea absolvenţilor se reprofilează; prea puţini îşi găsesc locul în industrie, fie ca ucenici în atelierele unor designeri mai experimentaţi, fie angajaţi pe posturi de creaţie în fabrici.

În ciuda recesiunii, anul ăsta au avut loc în România mai multe evenimente de modă ca oricând. Pe lângă BFW şi RFW, au răsărit Cluj Fashion Week (unde s‐au prezentat peste 20 de colecţii autohtone într‐o atmosferă studenţească,) şi Romanian Fashion Brands and Trends Fair; nu mai spun de numeroasele evenimente de mai mică amploare. Sunt de părere că organizatorii lor maschează interesul personal (promovarea unor produse comerciale conexe şi încasarea unor taxe de participare) în spatele unei imagini de promotori ai modei autohtone.

---

Dar în ciuda lIpsurilor, în ciuda confuziei dintre monden şi industrie, cred că există totuşi speranţă. Un model de viitor poate fi găsit la Cluj, la Universitatea de Artă şi Design, într‐un atelier utilat la standarde occidentale, construit printr‐un parteneriat cu Guvernul German.

Atmosfera de la Cluj îmi aduce aminte de povestea Royal Academy of Fine Arts din Antwerpen, a cărei secţie de modă, înfiinţată în anii ’60, a devenit în doar 20 de ani o autoritate în educaţia de fashion, livrând celebrul sextet Walter Van Beirendonck, Ann Demeulemeester, Dries Van Noten, Dirk Van Saene, Dirk Bikkembergs şi Marina Yee. Nu aştept să primească diplomă la Cluj şase mari nume ale fashionului mondial, nici măcar în următorii 60 de ani. Dar sunt convins că absolvenţii acelei şcoli îşi vor găsi locul în sistemul modei româneşti, unde ar putea funcţiona ca nişte profesionişti desăvârşiţi.

Cea mai importantă lecţie care trebuie învăţată însă e cea a racordării designului autohton la industria de textile. Designerii tineri, care lucrează comenzi pentru a‐şi acoperi costurile atelierelor de croitorie – fără să aibă forţa de a lucra serii – ar trebui să‐şi înceapă meseria în fabrică, lucrând pentru producători care ar trebui să fie deschişi la colaborări. Managerii de companii de textile ar putea lăsa profesionişti să le construiască branduri şi să le aleagă direcţii în design. Modelul Rozalb de Mura, un label autohton crescut de la zero de o echipă din Bucureşti pentru Harolt, o fabrică din Miercurea Ciuc, poate fi urmat şi de alţii din industrie.

Încă o veste bună e organizarea în toamnă a unui eveniment RFW Showrooms, cu colecţii prezentate exclusiv industriei: jurnalişti de specialitate, reprezentanţi ai magazinelor de haine din România şi din străinătate, fără fast şi cu scop sută la sută comercial: plasarea de comenzi pentru sezonul următor. A sosit momentul ca în moda românească binele personal, oricât de convenabil ar fi pe termen scurt, să fie înlocuit de un bine sau măcar de un normal colectiv. Dacă nu vom înţelege acest lucru, de la jurnalişti până la designeri şi de la bloggeri până la patroni de fabrici, vom ajunge să nu mai avem după ce să suferim, despre cine să scriem ori pentru cine să lucrăm. În anul 2010, nimeni nu mai poate păcăli pe nimeni în moda românească.