Răţuşca şi lebedele. Povestea unui balerine

Aveam patru ani când am văzut prima oară Lacul Lebedelor. Eram cu mama la Opera Română şi mişcările balerinelor m-au ţinut fermecată în scaun. Când s-a terminat, i-am spus că vreau să fac balet, iar ea m-a dus de îndată la cursurile pentru copii ale Operei. Primele spectacole, costumele colorate şi cutiile cu farduri împrăştiate prin cabine m-au făcut să privesc baletul ca pe un vis învăluit în panglici roz.

Iluzia s-a spulberat cinci ani mai târziu, când am cunoscut-o pe prima mea profesoară de balet de la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”. Domnişoara Pavel era tânără, poate prea tânără, cu un păr lung, drept şi plictisitor. Avea nişte ochi mari şi o privire răutăcioasă, respiraţie care mirosea în permanenţă a ţigări, un corp solid şi picioare groase. Nu era balerină şi nici nu dansase vreodată.

Nu ştiu dacă şi din cauza asta m-a bătut cu nuiaua şi cu băţul, dar a făcut-o. M-a tras de păr, m-a îmbrâncit, m-a înjurat. Domnişoara Pavel se distra copios abţiguindu-mă în ritmul muzicii de Ceaikovski cântate la pian.

„Sabina, te-am văzut şi mi-ai stricat ziua”, îmi spunea uneori. „Dispari din raza mea vizuală.” Încercam pe cât puteam să mă fac neobservată, să o evit, să mă ascund după pian, iar dacă nu reuşeam, măcar să îi zâmbesc. Degeaba. Domnişoara Pavel prefera fetele slabe, aproape scheletice, cu picioare lungi şi în X, pe care le puteau ridica până la cap.

Pe mine mă botezaseră din prima clipă „papanaşul”.

Ani de-a rândul m-am simţit o greşeală pe lângă fetele cu gât lung, siluetă firavă şi corp modelabil ca plastilina. Eram omida care nu avea să se transforme niciodată în fluture, răţuşca cea urâtă printre lebedele perfecte. Am fost un copil căruia îi era mai tot timpul foame. Când nu mai puteam, o puneam pe sora mea mai mică să fure o bucăţică de ciocolată pe care o devoram pe ascuns în debara. Festinul cel mai îndestulător avea loc când învăţătoarea mă trimitea să-i cumpăr hamburgeri ori şaorma – până să ajung înapoi în clasă ronţăiam cu mare atenţie colţurile de carne care ieşeau de sub chiflă, vârfurile de cartofi prăjiţi, ori câte o frunză de varză rătăcită.

Prietenii părinţilor mei se mirau că ţineam regim la nouă ani; în ochii lor eram orice, numai un copil gras nu. Nu înţelegeau că lipsa perfecţiunii era intolerabilă în sala de balet.

Într-o zi, când mi-am uitat ghiozdanul acasă, domnişoara Pavel m-a obligat să lucrez în chiloţi. A deschis uşa sălii şi a invitat înăuntru băieţii mai mari care erau pe coridor, să se uite cum „lucrează astea mici”. M-a adus în faţa clasei, m-a umilit, apoi m-a dat afară să repet până îmi iese pirueta, pe care o considera nedemnă de ora ei.

Domnişoara Pavel m-a făcut să mă simt cel mai urât şi incapabil copil.

*

De curând, mi-am făcut curaj şi am vizitat Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”, o clădire gri cu aspect de policlinică, mărginită cu un gard de fier. Înăuntru era răcoare şi linişte. Elevii erau în vacanţă, iar eu m-am putut plimba nestingherită pe coridoarele pustii, amintindu-mi de profesoara uscăţivă care-şi înfigea degetele ascuţite în ceafa mea şi mă trăgea după ea într-o altă cameră, unde un cor de profesoare putea să mă inspecteze în voie înainte să concluzioneze că „nu sunt rea, doar foarte grasă”. La 11 ani după ce am plecat, mă întorsesem în faţa oglinzilor ciobite să înţeleg ceva din ce mi s-a întâmplat aici.

M-a întrerupt vocea drăgălaşă a Dianei, pe care am ademenit-o să vină să-mi povestească experienţele ei cu şcoala de balet. Diana tocmai terminase clasa a X-a şi mi-a spus că mama ei a adus-o la şcoala de balet la 10 ani, pentru că avea un corp perfect pentru dans. Până atunci, nu văzuse niciodată un spectacol. Mi-a spus că nu i-a fost deloc uşor la început; trebuia să prindă ceea ce colegele ei ştiau deja, iar profesorii nu-şi băteau prea tare capul să-i explice de două ori acelaşi lucru. Pleca dimineaţa de acasă şi se întorcea la 10 seara, stoarsă de puteri.

Profesoarele de balet ne spuneau că meseria de balerină este comparabilă cu cea de miner. Astăzi înţeleg că nu făceau aluzie doar la duritatea muncii, ci şi la faptul că, dincolo de frumuseţea dansului, baletul este o meserie ingrată; poţi să fii înzestrat cu talent, poţi să munceşti enorm, dar dacă ai un corp care nu funcţionează cum îşi doreşte şcoala, s-ar putea să fie în zadar.

Diana e slabă, are picioare perfecte şi mari şanse să ajungă unde îşi doreşte – prim-solistă la Opera din Paris, Scala sau alt teatru celebru. Când mi-a vorbit despre trăirile incredibile pe care i le oferă dansul, am simţit-o ridicându-se de pe pardoseala veche a şcolii. Aproape că nu mi-a venit să cred că poate vorbi despre balet fără să vorbească despre durere. Ştiu însă că în şcoală ne-au învăţat că pe chipul unei balerine nu e voie să citeşti durere fizică sau suferinţă. Că oamenii plătesc biletul să vadă ceva frumos; nu-i interesează durerea. Balerinele trebuie să facă totul să pară uşor.

*

Mie nu mi-a fost uşor nici după ce am trecut de la domnişoara Pavel la doamna Santo. Aveam 11 ani, era vară şi ţineam regim cu supă de varză. Făceam câte 500 de abdomene la calorifer, apoi ea mă ciupea de burtă. Dansam într-o sală cu geamuri aburite şi podele denivelate, în costume îmbibate de transpiraţie, înghiţind lacrimi de furie şi ruşine. Când nu executam mişcările corect, primeam urlete, palme peste spate şi şuturi în fund. Aveam deseori picioarele însângerate din cauza poantelor şi spatele obosit – parte din viaţa de profesionist, spunea doamna Santo. „Să nu prestezi ca un funcţionar”, ne atenţiona mereu. „Ridică, fetiţo, mâinile alea!”, îmi poruncea. „Atârnă precum nişte crengi uscate. Eşti o vacă, o nesimţită şi nu vei dansa niciodată.”

Pe-atunci aşteptam cu nerăbdare week-endul, când intram la spectacolele de la Operă cu carnetul de note şi mă strecuram în culise să privesc balerinii de aproape. Încercam să fur cât mai mult din felul în care se mişcau, iar când ieşeau de pe scenă, le admiram corpurile îmbrăcate în costume strălucitoare. Uneori, când doamna Santo era binedispusă, ne invita la ea acasă să ne uităm la înregistrări; ea stătea pe canapea, iar noi pe podea, la picioarele ei, implorând-o să ne mai pună o casetă. Părinţii o sunau îngrijoraţi pentru că întârziam, însă ne era imposibil să ne desprindem din faţa ecranului. Şi acasă mă uitam la înregistrări – am şi acum colecţia de casete pe care mi le-a adus tata din străinătate. Îmi terorizam vecinii ori de câte ori le priveam cu poantele în picioare, încercând să învăţ variaţii din Lacul Lebedelor pe gresia din hol.

În clasa a VIII-a am implorat-o pe doamna Santo să-mi dea voie să particip la Olimpiada Naţională de Balet. În ziua concursului, m-am retras într-un colţ, plângând de durere – degetele de la piciorul drept îmi erau atât de rănite încât nu mă mai puteam ţine pe poante. „Cred şi eu că piciorul ăla, săracul, nu mai poate să ducă, la câte tone atârnă pe el”, mi-a spus în treacăt o profesoară cu faţa mâncată de vărsat de vânt.

Aveam 14 ani şi 42 de kilograme.

Am câştigat premiul II. Toate celelalte colege de clasă care participaseră au luat premiul I. Patru fete pe acelaşi loc I. A doua zi mi-am anunţat colegii de clasă şi profesorii că la sfârşitul anului voi renunţa la balet.

*

După ce m-am văzut cu Diana, am fost s-o revăd pe Marina, o fostă colegă. Ea nu a renunţat, iar astăzi e balerină la Opera Română. Avea 11 ani când a intrat la Floria Capsali şi mi-a spus că eu şi cocul meu strâmb suntem primele ei amintiri de acolo. S-a prins repede că liceul de coregrafie cerea disciplină şi seriozitate. „În clasa a X-a aveam dimineaţa de la 08:00 la 09:30 studii la Operă”, mi-a spus Marina. „Urma drumul spre şcoală, unde nu ajungeam niciodată la 10:00 fix, când începeau orele de cultură generală. De la 14:00 ne întorceam la Operă pentru cele trei ore de repertoriu. Câteodată mergeam şi la Operetă pentru dans modern, iar de la 18:00 la 20:00 aveam repetiţii cu ansamblul Operei. Nimeni nu înţelegea că eram nişte copii, nu adulţi, şi de multe ori nu rezistam.”

Şcoala oferea condiţii precare, incomparabile cu şcolile de afară, fără duşuri, fizioterapeut sau un loc de relaxare. Marina a înţeles diferenţa asta acum doi ani, când a fost la o şcoală de balet din California. „Te făceau să râzi în timpul orei, lucru pe care eu nu l-am întâlnit aici foarte des. Aici, când intrai în sala de balet, tremurai de frică. Un copil care face primii paşi în lumea baletului trebuie să înveţe ce e disciplina, seriozitatea în lucru, dar nu cred că trebuie să înveţe prin traume, ţipete şi frică. Elevii talentaţi au ajuns să se lase de balet din cauza profesorilor şi este îngrozitor.”

Ştiu că se referea şi la mine când mi-a spus asta. Marina a avut o profesoară mai blândă şi nu a învăţat primele mişcări de balet sub teroarea unei nuiele. Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi ales de Alina Cojocaru, acum prim-balerină la Royal Opera în Londra, dacă nu ar fi plecat la 10 ani să studieze la Kiev. Alina e doar un exemplu dintr-o serie de elevi sau balerini români care s-au remarcat la concursuri sau audiţii internaţionale şi au plecat apoi să danseze în teatre din alte ţări, unde există perspective de a evolua şi de a se face cunoscuţi. Cei care rămân la Opera din Bucureşti dansează în cele câteva spectacole puse anual în scenă, în faţa unui public restrâns, pe salarii mici.

În clasa a XII-a, Marina a avut glezna în ghips timp de două săptămâni, după care a avut nevoie de patru luni de recuperare. S-a îngrăşat şi musculatura i s-a relaxat. Visul ei de a dansa la spectacolul de sfârşit de an, ca variaţia lebedei negre din Lacul Lebedelor, s-a dus de râpă. Profesorii au îndemnat-o să îngheţe anul, chiar să se reprofileze, fiindcă o considerau un caz pierdut. Dar Marina n-a renunţat. S-a refăcut şi a terminat liceul. Acum face parte din ansamblul Operei, dar visează să ajungă prim-balerină. Uneori îi priveşte pe solişti din culise, iar pielea i se zgribuleşte văzând oameni pentru care elementele tehnice nu mai sunt un impediment, oameni care par că se desprind din această lume şi dansează cu toată fiinţa.

*

După ce am plecat de la Floria Capsali şi am intrat într-un liceu „normal”, nu m-am putut obişnui cu faptul că ceilalţi colegi mâncau chipsuri în pauză. Eu încă ronţăiam morcovi şi mere aduse de acasă – de unde şi porecla „rozătoarea”. În fiecare zi, după ore, aveam impulsul să mă duc la vestiar ca să-mi fac cocul şi să-mi pun poantele. M-am tuns foarte scurt, am dăruit toate costumele şi poantele unei foste colege şi, deşi am continuat să merg la spectacole, nu m-am putut întoarce în sala de balet.

Pe domnişoara Pavel am întâlnit-o la un spectacol, acum vreo doi ani. Am salutat-o, iar ea m-a privit încurcată şi m-a întrebat de unde ne cunoaştem. Când i-am spus cine sunt, m-a privit parcă nevenindu-i să creadă. Mi-a spus că arăt foarte bine, că sunt slabă şi apoi mi-a povestit că s-a întors la predat după ce a născut doi copii. Cu un zâmbet atotştiutor mi-a amintit că trebuie să fii nebună ca să faci balet, iar mie mi-a lipsit această nebunie. M-a făcut să mă simt ca la nouă ani. I-am urat vizionare plăcută şi m-am dus spre locul meu.

Ştiam că sub înţepăturile gratuite ale domnişoarei Pavel se ascundea un adevăr. Dacă pe scenă nu puteam fi Kitri din Don Quijote, doar nu era să devin Don Quijote însuşi în viaţa reală şi să mă lupt cu morile de vânt. Când am plecat din şcoală eram furioasă, convinsă că mi se face o nedreptate. La fiecare examen primeam note mai mici decât colegele mele şi auzeam mereu aceleaşi comentarii: „Păcat de ea, că este cea mai talentată din clasă”. La ce bun, dacă picioarele mele erau prea scurte?

Nu îmi puteam învinui nici profesoarele că m-au îndemnat de la început să renunţ, nici familia care m-a încurajat să continui. Mama spera că la un moment dat chinurile se vor termina şi eu voi ajunge să dansez. Dar eu voiam să fiu lebăda neagră, nu una dintre cele treizeci şi ceva de lebede albe din ansamblu şi voiam ca aplauzele să le primesc pe scenă, de la public, nu în sufragerie, de la mama.

Acum un an, m-am mutat la Londra, unde studiez Relaţii Internaţionale. De când am ajuns mi-am dorit să văd un spectacol la Royal Opera House; când am văzut Lacul Lebedelor, am trăit aceleaşi emoţii ca prima oară, acum 16 ani. Mi-am înghiţit cu greu lacrimile şi m-a cuprins un dor imens de sala de balet.

Câteva zile mai târziu, am văzut în metrou două adolescente cu cocuri frumos aranjate, spatele drept şi o pereche de poante ivindu-se din geanta uneia dintre ele. Le-am privit pe furiş timp de câteva staţii şi, până să cobor, am hotărât să-mi fac curaj şi să merg la balet.

Am reintrat în sală cu inima strânsă, m-am aşezat tremurând la o bară şi când am auzit primele acorduri, am avut sentimentul că renunţarea la dans a fost o greşeală. Până la sfârşitul orei, sub glasul puternic al profesoarei rusoaice, am trecut de la o stare la alta. Eram stânjenită că mă aflam printre „amatoare”, mai ales printre „amatoare” cu picioare mai potrivite pentru balet decât ale mele.

Până atunci crezusem că, în clipa în care voi încerca să dansez din nou, totul se va rezolva de la sine şi voi descoperi în sfârşit baletul ca pe o bucurie, fără ţipete, lovituri şi suferinţă. În sala curată din Londra, cu vestiare şi duşuri, mi-am dat seama că aş fi putut să mă înfometez o viaţă întreagă, să exersez mai mult decât oricine, însă limitele fizice nu mi-ar fi permis niciodată să ajung să dansez balet clasic.

Da, poate aş fi putut continua şcoala, dar în cel mai bun caz aş fi ajuns doar una dintre lebedele din ansamblu. Sau aş fi putut încerca alt stil, balet contemporan. Dar nu asta mi-am dorit. Nu asta visasem. Ştiu astăzi că nu voi putea niciodată să practic baletul ca pe-un hobby şi că nu am cum să pun deoparte trecutul. În acea dimineaţă în Londra, îndesând poantele înapoi în geantă, am înţeles că n-am dorit de fapt niciodată să fac balet. Mi-am dorit să fiu balerină.