Plecarea unei generații

Acum câteva săptămâni, la sfârşitul unei întâlniri cu alţi oameni de afaceri – unii, prieteni – am rămas să povestim de una, de alta, de-ale crizei. Cea mai arzătoare poveste s-a dovedit a fi însă nu criza, ci plecarea lor din România. Am aflat cu stupoare nu doar că unii dintre ei erau pe picior de plecare, dar că vor face acest lucru împreună cu alţii, pe care îi cunoşteam la fel de bine. Toţi, oameni care m-au inspirat, nume sonore din businessul românesc, despre care nu îmi imaginam că au ajuns la limita răbdării.

Am vrut să scriu despre ei pentru că plecarea lor mă doare. Pleacă oameni la care ţin, pe care îi admir, între care simţeam că merită să trăieşti. Pleacă cei care au sădit timp de două decenii rădăcinile noi şi bune ale României. Pleacă pentru că se uită în jur şi nu mai văd suficiente motive să continue.

Oamenii de care vorbesc sunt antreprenori sau manageri de cel mai înalt nivel ai generaţiei mele. Sunt modele, sunt daţi exemplu în articole despre succesele româneşti ale ultimilor 20 de ani, sunt oameni care au reuşit în tot ce şi-au propus până acum.

Intenţiile nu sunt încă publice – de aceea nici nu voi da nume în acest text –, pentru că majoritatea nu vor să-şi perturbe condiţiile în care vor pleca. Unii îşi vând firmele, alţii le mută în străinătate, iar alţii îşi aranjează expatrierea în poziţii manageriale la firmele multinaţionale pentru care lucrează aici. Unii vor chiar să vândă tot ce au aici şi să o ia de la capăt în altă parte.

Şi nu sunt singurii. Ideea plecării îşi face loc şi în planurile multora care nu sunt, cum se zice, cu sacii în căruţă. Aflu de medici, profesori, jurnalişti, arhitecţi, oameni care au muncit enorm pentru a-şi construi o viaţă, o carieră şi o familie aici, acasă, şi care acum spun că efortul ăsta nu mai merită.

Ca să evaluez cumva amploarea fenomenului, am început să-mi întreb prietenii şi cunoscuţii ce ştiu şi ce simt legat de subiect. O prietenă care lucrează în recrutare de executivi de top mi-a scris: „Concret, într-o căutare pe care o derulez acum (în care e şi o cerinţă pe limba franceză) am primit 12 recomandări dar, din păcate pentru mine, 4 persoane erau deja plecate din ţară, alte 2 se pregăteau să plece iar 3 dintre ele mi-au spus că nu vor să mă încurce (noi având garanţie de 1 an pentru persoana plasată) pentru că au gânduri de emigrare”.

Un prieten, fost director general de multinaţională şi apoi antreprenor, mi-a spus că îşi aminteşte de valul de plecări din ’90­­ – ’91, când el avea spre 30 de ani. Prietenii şi foştii lui colegi de liceu şi facultate plecau atunci către orice ţară îi primea, nu doar în Europa, ci şi mai departe, spre Africa de Sud, Canada, Noua Zeelandă. „Tendinţa s-a redus după ’97 – ’98, dar acum a revenit spre nivelul din ’90 – ’91”, mi-a scris. „Deosebirea este că acum motivaţia nu mai este economică, pleacă din ţară oameni de succes, care s-au afirmat profesional, care au construit mult aici, care au acumulat experienţă şi expertiză, dar şi financiar destul de mult sau chiar foarte mult. Eu am ales atunci să rămân aici, dar din ce în ce mai mult luăm în considerare (împreună cu soţia mea) să plecăm din ţară. Deocamdată am început să ne facem temele, studiem unde şi cum există posibilitatea să profesăm, unde şi câţi prieteni / cunoscuţi avem etc. În următorii doi ani este foarte posibil să ne facem bagajele.”

Un alt prieten, mai tânăr decât mine, cu preocupări în zona educaţiei liceenilor, mi-a întregit o perspectivă descumpănitoare: „Dacă atunci când eram eu în liceu ideea de a pleca în afară era tentantă la finalul facultăţii sau după, acum tinerii cu care lucrez încep din clasa a IX-a să îşi pregătească conştiincios dosarele, iau tot felul de examene, participă la proiecte etc. şi au dosarele gata pentru a putea pleca imediat ce termină cu BAC-ul sau chiar mai devreme!”.

Ceva s-a rupt în textura socială în ultimii ani. Dar nu efectele crizei economice au produs ruptura; ele doar au scos-o la suprafaţă. Cred că boomul economic ante-criză a ascuns foarte bine carenţele societăţii pe care am încropit-o în ultimele două decenii, penuria ei acută de repere şi valori autentice. Acum, în lipsa compensaţiilor financiare, iese cu putere la iveală lipsa de măsură, de pricepere şi de direcţie a celor care se ocupă de destinele cetăţii, la toate nivelurile.

Ce înainte putea fi trecut cu vederea, pentru că mulţi îşi puteau construi insule care să-i izoleze de prostie şi incompetenţă, acum nu mai poate fi ignorat. Acum, când trebuie să trăim mai laolaltă, când trebuie să ne bazăm unii pe alţii, constatăm că nu avem cu cine. Că standardele ne sunt foarte diferite şi că cei care au putere politică şi administrativă nu ştiu şi nu vor să o exercite şi în folosul altora. Că nu poate exista solidaritate între cei care îşi sacrifică veniturile şi cei care şi le umflă pe seama primilor. Între cei care doar dau şi cei care doar iau. Calea cea mai la îndemână devine separarea.

Acum 18 ani, împreună cu alţi acţionari, am creat o companie de cercetare de piaţă care astăzi plăteşte Statului român taxe şi impozite de un sfert de milion de euro pe lună. În fiecare lună. Iar compania a ajuns aici fără să aibă contracte cu Statul, fără să trucheze licitaţii, fără să beneficieze de vreo ordonanţă de urgenţă cu dedicaţie, fără să aibă parte vreodată de vreo facilitate, fără să dea sau să primească şpagă. Colega mea de ASE cu care am început proiectul a plecat deja din ţară de mai mulţi ani şi nu are de gând să revină.

În aceeaşi situaţie sunt mulţi dintre cei care acum nu mai vor să se uite înapoi. Oameni care au creat, din nimic, joburi, competenţe, cariere, venituri – nu doar pentru ei, ci şi pentru angajaţi, furnizori, clienţi şi Stat.

Nu vor statuie pentru asta. Nu cred că vreunul aşteaptă recunoaştere specială. Oamenii ăştia n-au cerut niciodată niciun fel de privilegii. Au cerut doar un tratament corect şi predictibil. Au cerut doar să nu fie furaţi, să nu fie jecmăniţi, să nu fie vacă de muls pentru oricare funcţionar proptit politic într-un post din care poate să ceară 30 la sută comision pentru o semnătură.

Când munceşti de-ţi sar capacele 12 ore pe zi, iar orele de somn nu le dormi de grija următoarelor 12 şi de grija oamenilor care depind de tine, e greu să înghiţi îmbogăţiţii din pix, care seara se plimbă pe la toate televiziunile posibile, iar apoi dorm atât de adânc încât a doua zi consfinţesc cu aceleaşi pixuri cele mai tembele texte de legi, ordonanţe şi norme de aplicare, care n-au nicio noimă şi se bat cap în cap nu doar între subiect şi predicat, dar şi cu realitatea pe care ar trebui să o reglementeze. Texte care, invariabil, mai mult încurcă decât ajută.

România ar fi trebuit să poată mult mai mult. Ar trebui să fie mai mult decât o ţară în care arestul preventiv e cel mai bun start pentru o carieră politică.

Mă aflu într-o postură ingrată. Scriu pentru a trage un semnal de alarmă pe care ştiu că nu-l va auzi nimeni. Sunt mâhnit de realitatea pe care o descriu şi că nu am o soluţie pentru ea. Cei care pleacă nu sunt dispuşi să rămână pentru a se lupta cu cei din cauza cărora pleacă. Cei care ne conduc se declară neimpresionaţi de faptul că oameni de valoare părăsesc România din cauza lor. Cercurile sunt închise şi nu se ating. Între cercurile astea va rămâne o ţară mai săracă, mai dezorientată şi mai desprinsă de idealurile pentru care mulţi dintre noi muncim de o viaţă.

Cosmin Alexandru, 41 de ani,  a fost unul dintre fondatorii AIESEC România şi director general al celei mai mari companii de cercetare de piaţă din ţară – GfK România. Astăzi este managing partner la B&P Brandivia.