[Colectiv] Balada lui Nelu Tilie

În zorii sâmbetei de după incendiul din clubul Colectiv, doar 10 dintre cei 27 care muriseră până atunci fuseseră identificați. Familii, prieteni și colegi încă sperau că ai lor nu sunt la Institutul de Medicină Legală. Îi căutau prin spitale, îi sunau, le distribuiau fotografiile pe Facebook. Circulau chipuri de liceeni și studenți, fotografi de concerte și muzicieni. Curgeau sute de comentarii și mesaje în care prietenii întrebau: „Ești bine?”. Ca într‑o regrupare după război, oamenii care știau că ascultă aceeași muzică și că ar fi putut să fie vineri seara în club se căutau și se asigurau că mai sunt. Printre imagini era și poza unui bărbat slab, cu mustață și sprâncene negre tăciune, păr des și lung până la umeri, care purta blugi albaștri și un tricou negru din care i se ițea părul de pe piept. Mijea ochii la fotograf și își ținea ochelarii în mâna dreaptă.

„Dacă îl cunoașteți pe Nelu Tilie (în fotografie este cel din stânga, cu plete și mustață) și știți ceva despre starea lui, dați un semn!”, scrisese pe Facebook un organizator de concerte rock. „Şi el a fost ieri seară la Colectiv.” Au urmat sute de redistribuiri, în timp ce televiziunile vuiau și difuzau obsesiv The Day We Die, una dintre piesele formației Goodbye to Gravity (GtG) care concertase în acea noapte de vineri, 30 octombrie 2015. Se spuneau poveștile unora dintre cei care muriseră – a chitaristului GtG, Mihai Alexandru, și a iubitei lui, Cătălina Ioniță, amândoi arhitecți, a toboșarului Adrian Rugină despre care se spunea că s‑ar fi întors în club ca să‑i salveze pe alții și n‑a mai ieșit.

În jurul prânzului, numele lui Nelu Tilie a apărut scris cu cariocă neagră pe ușa IML, al 11–lea pe lista identificaților. Era între Radu Paladă, un pilot care abia împlinise 35 ani și Vlad Ţelea, al doilea chitarist al GtG. La 48 de ani împliniți în iulie, Tilie era cel mai în vârstă dintre cei care muriseră în Colectiv. Deși nu avea profil de Facebook, vestea a ajuns instantaneu acolo. Printre sute de comentarii cu mesajul „Dumnezeu să‑l ierte”, au apărut, treptat, frânturi din existența lui: „omul cu chitara, cum îi spuneam eu”, „nu‑mi aduc aminte cântare cu trupă românească unde eu să fi fost și să nu‑l fi întâlnit”, și câteva fotografii în care apărea cu prietenii.

Sâmbătă seara se creionase un portret mai complet al numărului 11: un fost jurnalist care scrisese despre muzică în anii ’90 la ziarul Tineretul Liber și care, după închiderea publicației în 1997, nu reușise să‑și mai găsească un loc în presă. Fusese rocker din tinerețe, era necăsătorit și lucra ca paznic la un cămin pentru bătrâni. Dacă nu‑l cunoșteai, ai fi putut să crezi că Nelu venea dintr‑o altă lume, că n‑ar fi ascultat metalcore și că n‑avea de ce să‑și petreacă seara de vineri printre sute de tineri. Şi totuși, era atât de normal ca fostul ziarist să fi fost acolo. El fusese întotdeauna acolo, concert după concert, lansare după lansare, de peste 20 de ani. Un articol de pe site‑ul unei televiziuni, ilustrat cu o fotografie care‑l înfățișa cu pletele prinse în glumă în două codițe și râzând cu dinții ușor strâmbi, se încheia astfel: „Pe masa rece de la IML se află o pagină din istoria muzicii rock. Nelu Tilie nu a fost o vedetă, doar un martor.”

Tilie, martorul necunoscut, a rămas cel mai în vârstă de pe lista victimelor și mai târziu, după ce numărul de morți în incendiul din Colectiv s‑a oprit la 64*. Aceasta este povestea lui.

---

Povestea lui Tilie e de pe vremea când casetele se derulau cu pixul, metalul era subiect de primă pagină, iar revistele străine de muzică erau obiect de trafic. Băiat de la țară, fiul mijlociu dintr‑o familie cu trei băieți, Neluțu a fost premiant la școala din satul teleormănean Tudor Vladimirescu. Cuminte și blând ca o fată, își ajuta părinții cu toate cele în gospodărie. Îi plăceau matematica și fizica și a intrat la un liceu industrial din București. A locuit la un unchi și a dus‑o modest, cu mâncare adusă de acasă la sfârșit de săptămână, când își vizita părinții. Mama lucra în agricultură, iar tata muncea la o fabrică de vagoane. Apoi a venit ziua când, nu mai știe nimeni cum, Neluțu a început să adune viniluri cu trupele anilor ’80 – Iris, Compact, Phoenix. Și‑a scris cu carioca AC/DC pe geaca de blugi și nu s‑a mai tuns. A învățat să cânte la chitară și era hotărât să‑și facă trupă. A devorat Led Zeppelin, Deep Purple și Black Sabbath. Apoi Ronnie James Dio și Iron Maiden. După liceu, s‑a angajat ca lăcătuș mecanic. Părinții, convinși că o să facă facultate, l‑au întrebat de ce nu merge mai departe, dar el le‑a spus că nu‑i trebuie, că vrea să facă muzică. În decembrie 1989 a ieșit în stradă pentru libertate. Abia își luase o geacă de fâș albastră și a prăpădit‑o după zile de stat pe străzi, culcat la pământ ca să se ferească de gloanțe.

Revoluția a dat la o parte și cortina de pe scena rock internațională, iar Neluțu s‑a îndepărtat de rockul clasic cu care începuse și s‑a îndreptat spre metale tot mai grele.

Erau anii când Piața Romană din centrul Bucureștiului era plină de tarabe cu casete și inele cu capete de mort, lanțuri, zgărzi. Vânzătorii de casete aduceau cele mai multe noutăți din Ungaria, trăgeau copertele albumelor la xerox, copiau originalele cu casetofoane duble, și‑și aliniau marfa în cutii în preajma terasei Grădinița (McDonald’s‑ul de astăzi). Era ușor să te prinzi cine ce asculta pentru că de fiecare dată când se adunau tinerii vremii, Piața Romană se întuneca de tricouri negre și de plete. Erau desigur și găști de punkeri și depeșari care se mai certau cu rockerii, scindați și ei în hippioți, blackeri, trasheri, metaliști, dar uniți la nevoie. Cu toții erau înfometați de noutăți. Auzeau că s‑a lansat vreun album noaptea târziu la radio, apoi îl căutau, învățau ordinea și versurile pieselor, schimbările de componență sau de stil.

Odată cu libertatea, țara respira rock și asta era cel mai evident când citeai presa. Mai toate ziarele publicau fotografii sau interviuri cu formațiile autohtone, dar Tineretul Liber, versiunea nouăzecistă a comunistului Scânteia Tineretului (acuzat de mulți că ar fi fost portavocea lui Ion Iliescu), avea pagini realizate de colaboratori liceeni din care puteai să afli despre formații obscure. Printre știri despre tranziție, copii infectați cu HIV, trafic de organe, comemorări ale eroilor revoluției și politică internă, presa avea grijă și de topurile metal internaționale, de lansări și concerte. Venirea formației Anathema în România fusese știre de primă pagină. Un interviu cu formația Taine primea jumătate de pagină. Un adolescent forțat să se tundă de directorul liceului era subiect de reportaj.

Era vremea „demenței beciurilor”, când toată lumea își făcea trupă (revista Rocker numărase la un moment dat peste 400 de formații rock în toată țara). Neluțu lucrase ca lăcătuș până în 1993 când întreprinderea se privatizase și intrase în șomaj. Avea 26 de ani, își luase o chitară electrică tigrată, copie după a lui Schenker de la Scorpions, și își căuta colegi de trupă. Pletele negre îi depășeau umerii, iar la gât purta mereu un lanț cu un pandantiv din inox în formă de chitară. Împreună cu mai mulți cunoscuți care voiau și ei să cânte într‑o trupă, a fondat formația Destin și a repetat prin multe poduri. Neluțu cânta la voce și chitară, tinzând spre falsettoul danezului King Diamond, pe care îl aprecia mult. Cântau compoziții originale, au înregistrat și un demo pe o casetă și au fost difuzați o dată și la radio. „Omul cu chitara”, îl porecliseră mulți dintre prietenii cu care se întâlnea fie în Piața Romană, fie în Hard & Heavy Cafe – o pivniță din centrul istoric al Bucureștiului în care cântau și consacrații Iris, Timpuri Noi sau Cargo, dar și greii noi ca Taine sau Abigail.

Cum cunoștea toată rockerimea bucureșteană, Neluțu se știa și cu vânzătorii de casete, și cu organizatorii de concerte, și cu realizatorii radio care difuzau trupe noi, și cu ziariștii care țineau fenomenul pe agenda publică. Peste ani însă, s‑a pierdut momentul cheie din amintiri: cine l‑a adus pe Neluțu la ziarul Tineretul Liber? Prietenii și cunoscuții nu se pot pune de acord. Semnătura i‑a apărut din 1993 sub știrile despre muzică, dar abia în 1994 a fost angajat cu carte de muncă. Ce e sigur e că acolo și‑a găsit locul.

Anii ’90 erau anii în care în redacțiile de ziar pluteau nori iuți de Carpați, iar mai toată lumea era fluentă în rock românesc, așa că în pauze sau la berile de după program se vorbea în mare despre casete și concerte. Neluțu era colegul care împărțea totul. Aducea șuncă de la țară și făcea un vin negru de‑l scoteai din tricou doar cu foarfeca. Îi plăcea să telefoneze protocolar la colegii pe care voia să‑i invite la degustare. „Domnul Cătană, vă caută domnul Tilie”, spuneau secretarele și colegul Cătălin Cătană venea amuzat la telefon. „Da, domnule Tilie, spuneți”. „Domnule Cătană, vă invit pe la mine”. Pe holurile Casei Scânteii, buzele negre îi dădeau de gol pe cei care urmaseră protocolul.

În 1993, omul de afaceri George Pădure (ulterior primarul Sectorului 1) a cumpărat majoritatea acțiunilor ziarului Tineretul Liber. Noul patron a intrat tare în redacție cu o ședință în care a interzis pletele. Invitat la Ceaiul de la ora 5, emisiunea de la TVR, ca să‑și povestească planurile cu ziarul, Pădure a fost pus să comenteze pe marginea zvonurilor că ar fi făcut „armată” cu gazetarii. Omul de afaceri s‑a lăudat atunci că a tuns „un păr de 55 cm”.

„Băiatul lucrează la noi, e Nelu Tilie”, a continuat Pădure și s‑a uitat spre public. „Poate fi văzut”. Tilie venise cu patronul la emisiune, dar nu părea pregătit să apară la televizor. Prezentatoarea Marina Almășan l‑a rugat să se apropie, să‑l vadă și camera și să‑i povestească „tragicul eveniment”. Tilie a apărut pe ecran, cu mâinile lungi atârnând stinghere pe lângă corp. Purta o cămașă largă cu mânecă scurtă peste blugii albaștri și părul negru abia dacă‑i mai acoperea ceafa. A oftat înainte să confirme – „Tragic, într‑adevăr tragic” – și și‑a început povestea cu data celei mai crunte ședințe, 22 aprilie. Îi tremura vocea, dar zâmbea, chiar și când Almășan l‑a întrebat dacă acum, fără păr, se simte mai liber. Pădure zâmbea și el cu ochii la public.

„Liber am fost și înainte”, i‑a răspus cu privirea plecată.

Așa era Neluțu – spunea respectuos ce gândea, fără să țină supărare, chiar dacă n‑a uitat niciodată ședința aia. Putea să vadă partea plină a paharului; la cât păr avea pe tot corpul, de glumeau prietenii că are un pulover natural pe sub cămașă, pletele i‑au crescut repede la loc. Optimist incurabil era și când se despărțea vreo formație. În timp ce restul se dădeau de ceasul morții analizând motivele, el spunea: „Nu‑i nimic, o să fie bine. Sunt toți buni, o să facă treabă și‑n alte trupe”.

Rockul de atunci însemna Iris, Holograf, Compact, cu plete îngrijite și versuri despre inimi sfâșiate, dar și o lume underground în creștere, cu versuri în engleză despre credință, moarte, furie, suferință. Neluțu iubea scena asta pentru că era despre oameni care o luau de la zero, puști care își puneau toate speranțele într‑un album, care făceau spectacol și la repetiții și care pluteau când își auzeau piesele la radio. Voia să‑i vadă crescând la nivelul consacraților, să treacă de la improvizații făcute acasă, la instrumente și instalații de fum profesioniste. Credea în ei pentru că totul în jur îi demonstra că românii consumau rock. Mișcarea nu putea decât să crească.

---

Cu blugi albaștri, geacă de piele maro, șapcă întoarsă, geantă de umăr neagră și medalionul chitară nelipsit de la gât, Neluțu urca dimineața în redacția de la etajul trei al Casei Scânteii, trecea într‑o agendă evenimentele zilei și apoi își pornea periplul prin București. Începea ba la subsolul magazinului Muzica de pe Calea Victoriei, unde se întâmplau mai toate lansările și conferințele de presă, ba la Hard & Heavy Cafe, unde asista la probele de sunet, lua interviuri și‑și nota ce evenimente urmau în program. Dacă tot era în centru, trecea negreșit pe la Romană, pe la taraba prietenului Gabriel Gomboș, organizator al Galelor Metal Fan.

Dacă avea bani de o bere, poposea și pe la terasa Grădinița; dacă nu, continua cu o tură prin parcul de la Eroilor unde se saluta cu alți cunoscuți, apoi intra în Preoteasa, la Casa de Cultură a Studenților, unde repetau zeci dintre trupele vremii. Intra prin fiecare sală, asculta, se mai juca cu câte o chitară. Dacă nu‑i plăcea ceva, le spunea pe față că au dat „gherle”. De cele mai multe ori însă, Neluțu încuraja. Dacă era vreun concert, nu lipsea. Avea grijă să‑și conducă prietenele la tramvai, chiar dacă se făcea târziu și apoi mergea pe jos spre casă. Nopțile de luni le încheia la radio Tinerama, unde prietenul Nelu Stratone avea o emisiune în care difuza trupe noi. Tinerii veneau cu demourile direct la sediul radioului, iar cei mai mulți nu se prezentau fără un bidon de vin de țară sau vreo palincă. Emisiunea începea la 20:00, dar nu se știa niciodată când se termină. Neluțu ajungea și el pe acolo cu doi‑trei prieteni și, fără să vorbească pe post, se punea la punct cu ce mai era nou. Cu înclinația lui spre matematică, reținea sistematic trupele și datele lor importante, iar dacă voiai să afli de cele mai ciudate și necunoscute formații, el era omul tău.

Prietenos și zâmbitor cu oricine, fără să fie băgăcios, Neluțu rămânea în umbră pentru publicul larg, dar avea un loc special în sufletul trupelor. Nu era Petre Magdin de la TVR 1 care realiza emisiunea de muzică Întâlnirea de la miezul nopții, dar era asistentul lui neoficial, care invita trupele, le întâmpina la televiziune și le ghida până în platou. Nu era Nelu Stratone, pe care îl ascultau tinerii noaptea la radio, dar era acolo cu el, recomandându‑i trupe și jurizând cu el festivalurile vremii. Nu era Doru Ionescu, să aibă propria revistă (Rocker), dar era mereu cu el la masă. Nu era Lenți Chiriac, să semneze interviurile cu trupele străine care ajungeau în sfârșit în România, dar jucase fotbal cu britanicii de la Anathema în parcul Tei.

Punea mereu o vorbă bună pentru trupe la prietenii de la Radio România Actualități sau la organizatorii de concerte. Numărul lui de telefon era la loc de cinste în carnețelele trupelor românești care voiau să știe pe cine se pot baza ca să‑și promoveze muzica. Multe îi trimiteau demouri și îi dăruiau fotografii cu formațiile lor, semnate pe spate pentru că așa se făcea când aveai un ziarist preferat. Îl iubeau pentru că avea „un ochi bun, generos”, pentru că se simțeau în largul lor cu el și îi trata ca pe niște artiști, chiar dacă aveau 15–16 ani. Pentru mulți, Neluțu a fost primul om care i‑a dat la ziar și asta nu se uită niciodată.

Scria, dar ajuta și la cărat instrumente, la probe de sunet, la prezentat evenimente. Dacă‑l sunai cu o știre, venea să vadă despre ce e vorba. În toamna lui ’96, s‑a dus cu trenul la un liceu din Turnu Măgurele pentru că auzise de la liceanul Mihai Coro Caravețeanu, ai cărui părinți erau tot din Tudor Vladimirescu, că nu sunt lăsați să‑și facă balul la care urmau să cânte formațiile Grimegod și Taine. A doua zi, Neluțu a prins prima pagină cu titlul Dacă mă tund zero, te fac un blues? și a povestit că directorul crede că pletoșii strică onoarea liceului.

Neluțu nu avea parti‑pris‑uri; dacă putea, îi ajuta pe toți. Mulțumită lui au ajuns pe aceeași scenă, în 1998, Thunderstorm, trupa de power metal a basistului Alex Pascu (care avea să fondeze mai târziu Goodbye to Gravity) și o formație de death metal din Turnu Măgurele (cu Coro Caravețeanu la voce).

Pentru că ținea la datele importante și la corectitudinea componenței formațiilor, când intervieva, nota serios cu ochii în agenda sprijinită pe genunchi și întreba, chiar dacă de multe ori știa răspunsurile. Dacă‑i spuneai că nu contează cine‑i liderul trupei, te dojenea ca un frate mai mare. „Ba contează!”. La orice interviu cu o trupă nouă, voia să știe când s‑a înființat, în ce gen se încadrează, dacă a scos vreo casetă – titlul exact, spus pe litere ca să nu‑l greșească, luna și anul lansării, iar informațiile astea erau, după el, responsabilitatea liderului. Avea mereu grijă să adune „câte o vorbă” despre ce cântă și de la ceilalți membri. Nu se supăra când vreun chitarist cu zece ani mai tânăr îi spunea didactic: „Ia și scrie așa cum îți spun eu: versurile se încadrează în stilul romantismului întunecat care abordează teme ca dragostea, religia și influențele lor asupra psihicului uman.” Nota la fel de zâmbitor.

Articolele lui apăreau prin toate paginile ziarului, cele mai multe la rubrica Show – note scurte cu titlul Concerte rock în București sau MTV News. Avea o coloană specială Hard’n Heavy de la o săptămână la alta, pentru știri din clubul lui preferat și semna aproape lunar interviuri cu formațiile vremii: Direcția 5. Povestea neromanțată a formației, Grupul Trafic propune un nou medicament muzical – Paradoxtil, Pentru băieții de la Taine important este cum se compune rock metal de calitate.

---

De‑a dreptul fericit era la drum, către festivalurile de rock de prin țară, când se urca în trenuri personale alături de sute de pletoși – fani, muzicieni, jurnaliști sau o combinație între cele trei roluri. Totul era la comun: țigări, sticle, chitări. Săritor cum era, îi făcea adesea să râdă. Ca atunci când n‑aveau brichetă și au folosit ochelarii lui cu rame negre și lentile groase pentru efectul de lupă. Sau ca atunci când, în drum spre festivalul Posada de la Câmpulung, pe când trenul staționa într‑o haltă și doi prieteni au spus că ar bea cafea, Neluțu a țâșnit: „Mă duc eu să iau!”. A sărit peste șine și s‑a întors după câteva minute cu două cafele aburinde. Se strecura printre rockerime până la compartimentul unde îl așteptau ceilalți, când cineva l‑a întrebat cât e ceasul. Fără să mai țină cont de pahare, a întors mâna să se uite și a vărsat tot.

Când coborau din tren, Neluțu și prietenii lui întunecau peroanele cu marea de tricouri negre. Pe timp de zi, trupele se pregăteau de concert, iar ziariștii și organizatorii pregăteau jurizarea. Seara, mâncau și dormeau la un loc, într‑o sărbătoare continuă, indiferent cine era premiat. Mai apăreau rivalități și certuri, dar el nu intra niciodată în ele. Nici măcar când, ca să se distreze pe seama lui pentru că era fan al vreunei formații și le dădea mereu 10 în festivaluri, colegii le mai trânteau câte un 1 ca să‑i scoată din schemă. Râdeau și când Neluțu își pierdea ochelarii – foarte des – și conducea în miez de noapte echipe de căutare cu zeci de puștani care încercau să‑l ajute. Îl iubeau puștii pentru că făcea gesturi mici care însemnau enorm la vârsta aia, cum ar fi să anunțe la microfon pe scenă că în sală se află și o reprezentantă a revistei Liceenii, mare iubitoare de rock, venită din București ca să scrie despre eveniment. Când ești la prima slujbă, nu știi dacă scrii bine și nici n‑ai tupeu să te bagi în seamă cu vechii gazetari, un om ca Neluțu îți schimbă părerea despre tine și‑ți dă aripi.

În timpul festivalurilor, pe holurile căminelor și hotelurilor unde se cazau, erau comune dialogurile astea nocturne între el și trupe:

‑Ce faceți, băieți?

‑Ce să facem, Neluțule? Ne e foame. N‑ai și tu ceva de mâncare?

Nu avea, dar dădea o tură prin alte camere și se întorcea cu ceva. Așa era Neluțu. Şi nu se aștepta niciodată să faci și tu la fel pentru el.

Puțini știau cât de greu o ducea cu banii, dacă avea sau nu familie, unde stătea. O știa Coro pentru că îl cunoscuse la țară când se ducea mereu pe la el să asculte muzică la casetofonul rusesc. O știa și Andy de la Taine, după ce îl luase o dată în Dacia break îndesată cu instrumentele formației, în drum spre un festival. S‑au oprit atunci și pe la părinții lui, în sătucul de câmpie cu câteva sute de case, o vale lungă și un râu și au intrat pe poarta făcută pentru o căruță într‑o gospodărie simplă cu grădină și viță de vie și o casă sărăcuță. O mai știau o mână de apropiați pe care‑i invitase vara la grătar și pescuit. Salariul de redactor abia îi ajungea pentru facturile garsonierei confort trei de la Piața Reșița, un cartier muncitoresc din sudul mai sărac al Capitalei. N‑avea televizor sau frigider, dar nici nu‑l interesau. Ajungea pe acolo doar ca să se schimbe și să doarmă. Costel, fratele cel mic al lui Neluțu, lua zilnic Tineretul Liber și‑i analiza mândru semnătura. Nu asculta el rock, mai știa trupele românești, dar nu ca Neluțu. Pentru vecini, părea că o ducea binișor, doar era gazetar la București. Îl iubeau toți pentru că era politicos și zâmbăreț, nu ca alții din Capitală. Părinții trăiau din pensii și din mica gospodărie, frații își întemeiaseră familii și se mutaseră în Câmpulung și Roșiori. Ştiau că Neluțu nu câștiga prea bine, mai puțin decât fratele cel mare care era polițist, dar știau că era respectat în lumea rockului și erau mândri. Auziseră că jucase fotbal cu o formație străină – doar erau și două poze alb‑negru de la întâlnirea aia din 1994: Neluțu și Darren White de la Anathema.

---

După ce Pădure i‑a vândut Tineretul Liber lui Sorin Ovidiu Vântu, ziarul s‑a închis în 1997. Neluțu a mai încercat să scrie în câteva reviste efemere. A ajuns și la suplimentul de weekend al ziarului Libertatea, dar în presă nu mai era loc pentru metal. Acum trebuia să sune vedetele vremii și să facă știri despre chiloțăreală. A strâns din dinți pentru că avea nevoie de salariu. Paharul i s‑a umplut când o vedetă l‑a înjurat la telefon. Neluțu nu putea să dea din coate sau să renunțe la stilul lui respectuos, așa că, în 1998 a preferat să se angajeze paznic la un cămin de bătrâni din zona centrală. A renunțat și la formația Destin, după mai multe schimbări de componență și un episod când și‑a lăsat niște cunoscuți să repete la sala lor și celălalt membru fondator s‑a trezit că i‑a fost furată stația.

De la a se vedea zi de zi și a asculta muzică împreună, gașca lui Neluțu a început treptat să se spargă. La concertul Metallica din ’99 s‑au strâns 300 de inși într‑un bloc din Pantelimon, unde locuia unul dintre ei, grupați pe holuri, de la parter până la etajul nouă, și apoi au mers împreună spre stadion. A fost ultima oară când au fost cu toții la un loc, cu sutele. După 2000, mulți au ieșit din scenă.

S‑au întemeiat familii, au apărut multinaționale, s‑au deschis granițe. N‑au mai fost festivaluri, n‑a mai fost presă, nu se mai schimbau casete, iar publicul nu mai era înfometat după rockereală. Au apărut alte muzici, alt gen de știri. Neluțu a continuat să meargă la concerte, atâtea câte erau, și să se bucure de ele. Chiar dacă nu scria, urmărea cu aceeași rigurozitate schimbările de componență și de nume ale trupelor care îi plăcuseră. N‑avea email și încă primea demouri pe casetă și biografii de trupe tipărite. Așa l‑a descoperit și urmărit și pe Alex Pascu, basistul GtG, pe care îl întâlnise pe când era licean și care abia pornea la drum cu Thunderstorm.

Într‑o lume în care fanii metalului își luau informațiile de pe net, unde apăruseră publicații de specialitate și susținători puternici ai scenei underground, Neluțu reușea să ia pulsul lumii ăsteia și fără să fie conectat. Avea telefon mobil, dar păstrase ceva din spiritul vremurilor când, dacă nu‑ți răspundea vreun prieten pe fix, îl găseai sigur la Coloane, în Hard & Heavy sau în parc la Eroilor. Știa totuși ce mișca în muzică pentru că se întâlnea și vorbea cu oamenii la concerte, în culise, pe stradă, în Club A, Colectiv, Fabrica sau la Arenele Romane. Așa afla că peste trei săptămâni cântă Septic Flesh, că e nevoie de cineva să păzească backstage‑ul la un concert mare, să care sculele la altul, sau să împartă fluturași. Iar dacă nu afla prin absurd de vreun eveniment, de multe ori îl sunau prietenii organizatori să‑l pună pe lista de invitați sau să‑l cheme în echipă. O făceau pentru că știau că o duce greu și voiau să‑l ajute în vreun fel sau altul, dar și pentru că știau că e om de cuvânt și că se pot baza pe el.

După mijlocul anilor 2000, unii dintre muzicienii din vechea gașcă nouăzecistă s‑au întors pe scenă. De data asta fără naivitatea care‑i făcea să spere că vor trăi din muzică și fără radiouri comerciale care să‑i difuzeze, într‑o scenă mai fragmentată și mai puțin unită, dar hotărâți să investească în pasiunea lor de dragul ei – așa cum alții merg la tenis sau aleargă ultramaratoane. Când s‑au întors, mai chei, mai grași, mai obosiți, Neluțu era tot acolo, aproape neschimbat, tot slab, tot pletos, tot zâmbitor. Mai toți aveau soții, iubiți, copii și‑și permiteau concedii în străinătate. Neluțu era tot omul bun la toate, care nu reușea să pună vreun ban de‑o parte din salariul mic de paznic și care fusese o singură dată la mare.

În 2007, chiar de ziua lui Neluțu, pe 12 iulie, Cătană, colegul cu care împărțea vinul la Casa Scânteii, organiza un concert Sepultura. L‑a invitat să sărbătorească prin muncă. „Vin, cum să nu vin?”, i‑a spus Neluțu și și‑a atârnat mândru ecusonul de organizator. După concert, când au rămas cu toții să sărbătorească, i‑a spus: „Nici nu știi cât mă bucur că m‑ai cooptat în echipă. Un cadou mai frumos de ziua mea nici că îmi doream.” Apoi a insistat să dea și el un rând de bere tuturor celor prezenți. Nu se gândea să țină pentru el banii pe care‑i câștigase. De la 11, când s‑a terminat concertul și până la patru dimineața, i‑a înveselit pe toți cu lentila de la ochelari care‑i tot cădea în halbă.

Neluțu acumula ocazional restanțe la întreținere, pe care le plătea cu câte un credit la bancă de câteva mii de lei, pe care apoi se lupta să‑l plătească fără să strângă penalizări. N‑avea nicio relație stabilă. Iubise câteva femei, mama îi tot spusese că ar vrea să‑l vadă „la casa lui”, dar nu simțea că are ce să‑i ofere unei soții, darămite cu ce să crească un copil. În cămăruța de la piața Reșița abia suporta el să stea închis, n‑ar fi fost loc pentru doi. Fuma mai mult ca‑n tinerețe, nu bea mai mult de patru‑cinci beri și accepta greu să fie cinstit. Poate era mai strâmtorat ca‑n anii ’90, s‑au gândit unii, deși nu cerea niciodată ajutorul și, la fel ca pe vremuri, nu vorbea despre sine, ci despre muzică.

Pentru că nu era prezent online – unde vechile găști se reuneau și‑și scanau fotografiile din tinerețe – era greu de aflat ce mai făcea Neluțu dacă nu te întâlneai cu el sau dacă nu‑l sunai. Existența lui nu mai lăsa urme publice. Îi era dor de vremurile când scria ce voia, cum simțea, dar n‑o spunea decât celor foarte apropiați. Era însă la fel de generos. Dacă primea un tricou, un poster sau un CD cu o trupă, pe cât de mult se bucura, pe atât de repede le dădea mai departe prietenilor sau nepoatei.

De câțiva ani de când crescuse și ascultase tot mai multă muzică, Diana, fiica fratelui cel mic, se bucura de penele de chitară pe care i le aducea de la concerte. Neluțu fusese dintotdeauna unchiul ei preferat pentru că era apropiat de toți copiii și în același timp interesant. El i‑a făcut primele fotografii, cu el se juca la țară cu mingea, el făcea sarmalele de sărbători, el o ajuta la temele de vacanță la matematică. Când pornea spre baltă la pescuit, și ea și alți copii se țineau după el, iar unchiul era mereu încântat de companie. Muncea din greu, ca toată lumea din sat, la vie, la câmp, la tăiat de lemne, dar o făcea în felul lui, cu muzica la maximum.

În București, Neluțu trecea cel puțin o dată pe săptămână pe la fratele cel mic care se mutase aici după căsătorie, de obicei serile, ca să fie cu toții acasă. Stătea vreo două ore, mâncau împreună (trăgea cu ochiul la ce gătea mama Dianei, ca să mai fure secrete), beau câte o bere și, uneori, se mai uitau la videoclipuri pe calculator. Diana observa că o privea discret, curios să vadă cum reacționează la vreo melodie care îi plăcea și lui. Nu îndrăznea s‑o întrebe, dar când îi spunea ea că‑i place, se schimba la față de fericire și se dezlănțuia să‑i explice toată istoria formației. Nepoata, studentă în anul II la Facultatea de Limbi Străine, se gândea să meargă o dată cu el la un concert, dar nu se sincronizaseră până atunci – ba era prea mică, ba era în sesiune, ba avea curs de pedagogie sâmbăta dimineața. Ea asculta Nightwish, Tarja, Queen, dar și Justin Timberlake sau Mary J Blige. Ştia însă că la primul ei concert rock va merge sigur cu unchiul.

La căminul de bătrâni, Neluțu câștiga cam 1.000 lei pe lună. Îmbrăcat într‑o cămașă de blugi, cu un halat gros de spital pe deasupra când era frig, stătea la o măsuță din hol și avea grijă să nu intre nimeni din afara instituției. Ajuta însă și la căratul bătrânilor imobilizați, le făcea piața, îi supraveghea în excursii să nu se îndepărteze de grup, îi înveselea. Mai repara câte un robinet, mai avea grijă de câte un cățel pripășit în curtea instituției. Căminul, față de garsoniera lui, era în centru și, de multe ori, prefera să rămână aici peste noapte, mai ales dacă mergea la vreun concert. De dimineață până seara asculta Rock FM, iar colegii, care îl porecliseră ba Talibanu – pentru că era păros, ba Nelu Santinelu, nici nu‑l mai rugau să schimbe muzica. Ştiau că asta era viața lui. Își dădeau seama că se pregătește de vreun concert pentru că parcă plutea când se apropia seara. Dimineața, le arăta încântat ecusonul de organizator.

---

La mijlocul lui octombrie 2015, la Arenele Romane, înaintea concertului Septic Flesh, Neluțu a împărțit pliante care anunțau lansarea albumului Mantras of War al formației Goodbye to Gravity, pe 30 octombrie, în clubul Colectiv. Un motociclist care‑l cunoștea de când avea 15 ani și‑l vedea mereu în Piața Romană și‑a băgat fluturașul în buzunarul de la blugi și s‑a gândit că Neluțu arăta neschimbat, dar cam abătut.

În vinerea concertului, Neluțu era bine dispus. Tocmai ce‑și luase noii ochelari, pentru că directoarea căminului, o femeie care ținea mult la el, îl ajutase cu bani. Își depusese în sfârșit actele pentru o pensie de handicap – din cauza problemelor de vedere – și urma să câștige un pic mai bine.

‑ Te duci acasă mâine, Talibane?, îl întrebase un coleg de la cămin, obișnuit că Nelu se urca în tren sâmbătă dimineața și își petrecea sfârșitul de săptămână gătind și pescuind.

‑ Nu mă duc, mă. Mă duc la concert!

În club, Neluțu a stat la masă cu mai mulți muzicieni din trupele pe care le îndrăgea, cu Stratone, vechiul prieten de la Tinerama și cu un fost coleg de la Destin, dar cei doi au plecat după două piese ca să prindă ultimele autobuze spre casă. Au vrut să‑l ia și pe Neluțu, ca‑n alte dăți când oamenii „garda veche a rockului” plecaseră împreună spre casă – dar n‑a fost chip. Era fericit, îi plăcea trupa, clubul era plin de cunoscuți, n‑ar fi plecat pentru nimic în lume.

În lunea de după incendiu, la căminul de bătrâni colegii se uitau la casetofonul mut și le lipsea rockul lui Neluțu. Diana îl căuta în fotografiile de la eveniment și nu putea să accepte că n‑a apucat să‑l însoțească vreodată la un concert. Regreta că nu i‑a arătat mai mult că i‑a plăcut Atonement de la GtG când o ascultaseră împreună la calculatorul ei. Chiar îi plăcuse, dar parcă reacționase rezervat, iar Neluțu nu îndrăznea niciodată s‑o preseze cu muzica. Cel mai mult o durea că nu putea să afle exact ce s‑a întâmplat în noaptea aia, că nimeni nu putea să‑i spună clar dacă unchiul ei a leșinat, sau dacă s‑a chinuit. Nu și‑l putea imagina cățărându‑se pe oameni ca să se salveze, ci lăsându‑i pe toți să iasă înaintea lui.

Când a intrat mai târziu în garsoniera lui, Diana a găsit într‑o cutie un teanc de fotografii, câteva casete și un mănunchi de ecusoane de organizator de concerte. Şi‑a amintit că Neluțu avusese un album foto frumos și că‑și scosese pozele lui ca să i‑l dea ei. Şi‑a amintit de verile la țară când îl făcea fericit ghicind numele vreunei formații de la radio și de momentele lor – care păreau prea rare acum. De ziua în care ascultau Arch Enemy și Neluțu îi explica ce grea e tehnica chitaristului la piesa War Eternal. De pana de chitară pe care i‑a adus‑o după concertul aceleiași formații în 2014. De drumul până la țară când era copil și vedea linia orizontului din tren, iar Neluțu a întrebat‑o dacă știe cum se numește și apoi i‑a explicat ce‑i cu ea. Şi mai ales de telefoanele de ziua ei. „La mulți ani, fată frumoasă! Să fii fericită!”, îi spunea unchiul, mai cald ca oricine altceva.

---

Pe 3 noiembrie, într‑o marți însorită, câteva zeci de rockeri și colegi de la cămin au pornit din București spre satul Tudor Vladimirescu pentru înmormântare. Vechea gașcă aflase de înmormântare de pe Facebook, de la Cătană, care ținea legătura cu familia. Câțiva au ajuns temători, gândindu‑se că familia și vecinii din sat vor spune poate că ei sunt de vină, că l‑au băgat în lumea asta, că l‑au invitat la concert. Oamenii i‑au primit însă cu respect. Erau rockerii lui Neluțu, veneau dintr‑o lume pe care ei n‑o cunoșteau, dar pe care el o iubise. Familia nu‑i spusese vreodată să dea muzica mai încet când duduia casetofonul rusesc până în uliță, n‑ar fi putut să nu‑i accepte tocmai astăzi lumea.

De‑o parte și de alta a curții în care lui Neluțu îi plăcea să facă grătar, așezate pe bănci de lemn, femei cu basmale negre se uitau curioase la lumea venită de la București – impresari, organizatori de evenimente, chitariști, patroni de cluburi sau de școli de muzică. Diana avea capul acoperit de o năframă neagră și îmbrățișa o fotografie înrămată de pe vremea în care Neluțu avea medalionul chitară la gât, iar Pădure nu‑i tunsese încă părul lung. Era fotografia în care i se păruse că era cel mai el și cel mai fericit. Biserica era neîncăpătoare, așa că afară se strânsese un grup format în mare parte din bărbați de 35–50 de ani, unii cu plete, bărbi și geci de blugi sau de piele. Au preferat să rămână în curte și să‑și înnoade amintirile de unde le lăsaseră la ultimele concerte la care se întâlniseră. Ascultau cântecele răgușite ale slujbei și se gândeau că dascălul aducea a Axl Rose, că vremea bună e reflecția sufletului lui Neluțu și că, dacă i‑ar vedea pe toți adunați în fața bisericii, ar fi fost mulțumit. Pe drum spre casă, în mașini, căști și suflete, au pus muzică pentru Neluțu: King Diamond, Anathema, Iron Maiden, Taine.

În urma lui Neluțu au rămas poveștile de pe vremea casetelor, când libertatea era tot ce conta, iar el, bărbatul slab și pletos, era peste tot să le reamintească ce putere avea muzica. Nimeni nu poate să spună de ce și cum genera starea pe care le‑o transmitea, dar toți simt că nu vor mai fi la fel fără el. Rămân și regretele, că n‑au sunat mai des, că n‑au spus „salut” într‑o zi când erau grăbiți, că n‑au băut nopțile după concerte, ca pe vremuri. Au crezut că va fi mereu acolo, martor la tot ce se schimbă și la tot ce rămâne la fel, amintire a tot ce a fost și au fost o dată, cu muzica prietenilor vibrându‑i în piept, cățărat pe vreo masă ca să vadă mai bine scena, un necunoscut pentru lumea largă, o lume întreagă pentru câțiva.

---

În timpul documentării, am adunat de la prietenii și familia lui Nelu Tilie piesele și formațiile care însemnau mult pentru el. Îi plăceau greutățile și rockul progresiv, clasicii, dar mai ales rockul românesc underground: Taine, Abigail, Neutron, Cronos, God. Dă play, dă volumul tare și ascultă-i muzica.

---

NOTĂ: Mai multe povești despre oamenii care au fost pe 30 octombrie 2015 în clubul Colectiv găsești aici:

– în DoR #22 am scris o reconstituire a incendiului, ca să nu uităm ce s-a întâmplat în acea seară.
– în DoR #24 am scris despre Teodora Maftei, care, până la încendiu, supraviețuise la șapte operații.
– în octombrie 2016 am scris povestea Marianei Oprea (Tedy), una dintre cele mai vocale supraviețuitoare ale incendiului.
– în iunie 2016 am publicat povestea familiei Mariei Ion, femeia de serviciu din Colectiv, mamă a cinci copii.
– în august 2016 am publicat povestea lui Alexis Matache, barmaniță în Colectiv, și a mamei ei, care încearcă să înțeleagă alegerile fiicei după ce ea nu mai este.
– în octombrie 2016 am scris povestea Marianei Oprea (Tedy), una dintre cele mai vocale supraviețuitoare ale incendiului.