Trei într-o ghenă: artistul, galeristul și documentaristul

A fost de la început o poveste care risca să dezamăgească. Un bărbat de 62 de ani trăia în ghena unui bloc bucureştean, supravieţuia din mila locatarilor şi-şi umplea zilele asamblând colaje din fotografii decupate din reviste, creând pop-art involuntar. Într-o zi, l-a descoperit un galerist şi i-a organizat un vernisaj, i-a făcut buletin şi l-a mutat într-un apartament. Apoi, un regizor a făcut un documentar despre viaţa şi arta bărbatului, făcându-l cunoscut şi în străinătate. Dar n-au trăit toţi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Dimpotrivă.

La subsolul unui bloc din centrul Bucureştiului, într-o cameră strâmtă în care abia încap o canapea, un dulap mic şi o chiuvetă, Ion Bârlădeanu îmi citeşte poticnit un articol de revistă despre aventura lui de anul trecut de la Paris, unde a avut o expoziţie şi s-a întâlnit cu Angelina Jolie.

„«20 februarie 2010, în cartierul pe care parizienii îl numesc premier ardesiment, pe malul drept al Senei, un tânăr cu figura de puşti», adică e vorba de neamţul, «şi un bărbat vârstnic», eu, «cu pălărie plină de personalitate, urcă într-o limuzină».”

Când zice „neamţul” se referă la Alexander Nanau, regizorul documentarului Lumea văzută de Ion B., născut în România şi emigrat în Germania în anii ’90.

„Doamna Jolie? Ich Name Bârlădeanu…”

Îl întreb dacă într-adevăr aşa s-a prezentat. „Aici a mai completat fata în ziar. E mai înflorită treaba. Dar e frumos, că sună frumos”. Continuă să citească: „…şi sunt cel mai mare regizor din lume.” Fără să ridice ochii din revistă mărturiseşte că asta cu regizorul nu i-a zis-o Angelinei, ci fetei care l-a intervievat.

Stăm unul lângă altul pe canapea şi, din când în când, Bârlădeanu se ridică şi se strecoară prin culoarul rămas între genunchii mei şi perete pentru a căuta alte ziare şi reviste pe care să mi le arate. Poartă o bluză cu mânecă lungă pe care a găsit-o la gunoi. Pe piept are imaginea Turnului Eiffel, sub care scrie multicolor „PARIS”. Are zgârieturi pe faţă, arată obosit şi îşi freacă mereu ochii. Zice că îl dor şi păţeşte aşa când lucrează mult la colaje. Oftează des.

Povestea „regizorului de colaje” descoperit de un galerist în ghena unui bloc a început la sfârşitul lui 2007 şi s-a răspândit, poate uşor înflorită, la televizor şi în paginile ziarelor şi revistelor. Era povestea ideală: artistul-minune salvat din mizerie, după o viaţă la marginea societăţii, în care a fost pe rând tăietor de stuf, docher, paznic, muncitor la Casa Poporului, gropar. Colajele, de care se apucase prin anii ’70, aduceau pe aceeaşi pagină ţărani, muzicanţi, femei goale, miliţieni şi schelete. În multe apărea şi figura lui Nicolae Ceauşescu.

Colajele n-aveau un motiv. Bârlădeanu decupa personaje şi le lipea pe carton pur şi simplu pentru că îi plăcea să facă asta. Pe cele mai multe le crease dinainte să ajungă la ghenă, deşi a continuat şi apoi să colecţioneze geamantane cu decupaje. Că lucrările aveau valoare se vedea în atitudinea lui Dan Popescu, patronul galeriei H’art, cel care îl descoperise pe Bârlădeanu. Când lua în mână un colaj, parcă se temea că, dacă-l scapă, se va sparge în mii de bucăţi. Era, în viziunea lui Popescu, „o operă completă la cheie, Graalul oricărui galerist”, în total aproximativ 800 de colaje.

Promisiunea unei vieţi noi nu i-a adus însă linişte lui Bârlădeanu. Traiul în preajma galeristului n-a fost perfect, dar şi aşteptările lui „nea Ion”, cum îi spun cunoscuţii, s-au schimbat în timp. În preajma vernisajului a apărut în viaţa lui şi Alexander Nanau, regizorul. Treptat, din băiatul care îl filma tot timpul cu „mitraliera” pe creatorul de colaje, acesta s-a transformat într-un al doilea binefăcător al lui Bârlădeanu. Apoi Bârlădeanu s-a certat cu Popescu şi s-a mutat de la el, pentru ca peste câteva luni să se întoarcă la galerist, certându-se cu regizorul. Suişurile şi coborâşurile relaţiei dintre cei trei n-au scăpat de curiozitatea presei şi au făcut din povestea de succes un scandal care a pus în umbră arta lui Bârlădeanu, curatoriatul lui Popescu şi documentarul lui Nanau. A fost un scandal din care toată lumea a ieşit şifonată.

Astăzi, când vorbeşte cu jurnaliştii, Bârlădeanu îl atacă pe Nanau. De asta îmi citeşte despre el, să-mi arate că l-a vrăjit „mai rău ca când vrăjeşte un băiat în parc cu o fată”. „Mânca-l-ar necazurile. A vrut să mă şmecherească cu un nenorocit de avocat. La el vreau să-i faci un articol, nu mă interesează altceva.”

Când se referă la Nanau îl face „tâmpit”, „nenorocit”, „neonazist” sau „scârbă”. Aproape refuză să povestească de perioada când îl vorbea de bine pe regizor şi-l făcea pe Popescu „jidan”.

Nici despre galerist nu prea vrea să vorbească, deşi între timp s-au împăcat. Bârlădeanu s-a mutat din nou în camera oferită iniţial de Popescu, care-i serveşte şi ca spaţiu de depozitare pentru colecţiile de pălării, nasturi şi vederi japoneze. Popescu i-a mai închiriat o cameră, cea în care ne aflăm; chiria e 100 de euro, dar galeristul nu-i cere niciun ban lui Bârlădeanu.

„De Popescu să scrieţi numai de bine, să-i faceţi o caracterizare frumoasă”, spune Bârlădeanu în timp ce-mi arată noile colaje, semnate şi datate în 2010 şi 2011, populate de figurile lui Traian Băsescu, Gigi Becali, Brad Pitt şi Angelina Jolie.

Deşi relaţia dintre artist, galerist şi regizor se desfăşoară astăzi în mare parte prin acuzaţii în presă, niciunul dintre protagonişti nu mi-a răspuns deschis la întrebări. Popescu şi Nanau au ţinut să-mi spună punctul lor de vedere mai întâi fără să fie citaţi. Abia după discuţia preliminară (două, în cazul lui Popescu) au acceptat interviuri înregistrate. Bârlădeanu a fost ceva mai deschis, dar, pentru că mai scrisesem o dată despre el în perioada fără scandaluri, era oarecum convins că o să scriu „de bine”.

---

În mai 2008, la primul său vernisaj, Bârlădeanu avea 62 de ani şi şansa unei vieţi noi. Abia aştepta să le arate oamenilor colajele, să explice cum le-a făcut şi ce-a vrut să spună cu ele. Dădea autografe pe bandă rulantă, cu atenţia şi minuţiozitatea unui miniaturist. Spunea că nu-l interesează câştigul de pe colaje şi-i repeta lui Popescu că, după moarte, i le lasă pe toate lui.

O astfel de discuţie apare şi în documentarul Lumea văzută de Ion B., la care Nanau începuse tot pe-atunci filmările. (Regizorul aflase de Bârlădeanu într-o vizită cu partenera lui la galeria prietenului lor Popescu.) „Toate lucrările îţi rămâne matale”, îi spune Bârlădeanu lui Popescu în film. „Numai să mă scăpaţi [din ghenă].” Popescu, care până atunci se uitase atent la Bârlădeanu, îşi îndreaptă privirea în jos: „Păi, da, dar lasă că noi o să avem o relaţie artist-galerist normală”.

În toamnă, Bârlădeanu s-a mutat, fără chirie, în camera în care galeristul spunea că stătuse în studenţie. Şi-a adus şi toate lucrurile strânse la ghenă şi s-a apucat din nou să lucreze la colaje.

Regizorul a continuat să filmeze, urmărindu-l în prima vizită după ani buni la rudele din Vaslui, dar şi în prima călătorie în străinătate cu colajele, la Târgul de artă contemporană din Basel. Nanau îi aducea des mâncare sau ţigări şi a început să-i fie şi sfătuitor lui nea Ion.

Filmul a avut premiera la sfârşitul lui 2009. Bârlădeanu arăta bine într-o cămaşă mov, pantaloni negri de stofă, geacă şi pălărie tot neagră. Era nerăbdător. Lumea din sală a râs la multe din replicile sale din film: „Eu nu vreau să mor aşa ca o găină. Dar aici [la ghenă], cât voi fi, o să fiu un beţiv, un nemernic, un nenorocit”; „Am şapte clase, două profesionale şi c-un an repetent, un an patru luni armată şi trei luni de închisoare. Şi restul şcoala vieţii. Astea-s toate studiile mele superioare.”.

„Vă mulţumesc că aţi venit la filmul meu”, a spus Bârlădeanu după proiecţie, când a urcat pe scenă, uşor emoţionat, frământându-şi pălăria. „Tot ce aţi văzut aici este adevărat.” A continuat să vorbească, dar râsetele au început să pălească. Spectatorii nu ştiau cum să reacţioneze văzând cât de tare încerca Bârlădeanu să le capteze atenţia.

În februarie 2010, a ajuns să expună într-o galerie din centrul Parisului, deţinută de Anne de Villepoix, „o doamnă foarte bine conectată”, cum o caracterizează Popescu. Vernisajul, organizat în colaborare cu Institutul Cultural Român, a fost cel mai important din cariera artistică a lui Bârlădeanu. Vizitatorii păreau interesaţi să cumpere colaje, printre ei fiind directorul Muzeului de Artă Modernă din Paris şi colecţionarul Antoine de Galbert, unul dintre moştenitorii grupului Carrefour şi fondatorul unei importante fundaţii culturale.

Ştirile de după Paris au vorbit însă mai puţin de vernisaj – unde, spune Popescu, s-au vândut doar câteva lucrări – şi mult mai mult despre întâlnirea lui Bârlădeanu cu Angelina Jolie, intermediată de Nanau, invitat la Paris să proiecteze documentarul. Povestea lui Bârlădeanu călătorea pe atunci alături de arta lui, devenind un motor de promovare a acesteia. De fapt, arta şi povestea au fost legate dintotdeauna. Gândindu-se că opera lui Bârlădeanu izvorăşte din experienţa lui de viaţă şi e influenţată de traiul la ghenă, galeristul a vândut de la început colajele la pachet cu povestea. Dacă astăzi spune despre documentarul lui Nanau că ar fi creat un mit că opera lui Bârlădeanu se vinde, în perioada vernisajului de la Paris, Popescu credea că redă destul de fidel istoria lui Bârlădeanu şi că va ajuta la promovarea colajelor.

Într-o fotografie din Paris, poate ultima în care cei trei apar împreună, Popescu şi Nanau stau alături, îmbrăcaţi amândoi cu pulover peste cămaşă. Galeristul, cu mâinile în buzunare, priveşte în gol; regizorul, cu mâinile la spate, se uită drept în obiectiv. În dreapta, Bârlădeanu îşi aranjează gulerul de la cămaşă, de parcă l-ar strânge prea tare.

Pe fondul unor neînţelegeri anterioare, momentul Angelina Jolie a fost punctul de ruptură între cei trei. Bârlădeanu devenise suspicios pe Popescu la începutul anului, când îl pusese să semneze nişte contracte care-i păreau dubioase. Erau primele acte dintre ei, deşi Bârlădeanu îi predase galeristului cele 800 de colaje iniţiale şi mai lucrase câteva sute după mutarea din ghenă. Pentru expoziţia de la Paris, Popescu a avut însă nevoie de acte care să ateste că-l reprezintă pe Bârlădeanu.

Nedumirit, nea Ion s-a dus cu contractele la Nanau. Regizorul, convins că sunt în defavoarea lui Bârlădeanu, i-a cerut socoteală lui Popescu. „I-am zis în faţă că e foarte nasol ce face, ce l-a pus să semneze, i-am propus să se găsească un arbitru”, mi-a spus Nanau. „I-am zis foarte clar că dacă iese un scandal, îmi periclitează şi mie tot filmul. Munca mea, tot filmul, se va sfârşi într-o mare măgărie.”

Galeristului nu i-a picat bine intervenţia lui Nanau, dar a fost de acord să apeleze la nişte avocaţi. Cei doi avocaţi, dintr-un cerc de cunoştinţe comun regizorului şi galeristului, au semnat cu Bârlădeanu un contract de asistenţă juridică, lucrând pro bono, şi au modifiat contractele astfel încât să fie toţi de acord.

Momentul Angelina i-a prins pe toţi tensionaţi. Galeristul nu fusese invitat la întâlnire – nici nu era de acord cu ea, crezând că tabloidizează arta lui Bârlădeanu. Pentru nea Ion însă, a fost un mic moment de glorie. (Recunoaşte şi astăzi că Nanau a fost „deştept” când a pus la cale întâlnirea.) Avându-l pe Nanau traducător, a vorbit cu Angelina jumătate de oră despre filme, pictori şi zvonuri despre viaţa cu Brad Pitt. „Doamnă scumpă, am auzit că dormiţi într-un dormitor şi Pitt în altul”, i-ar fi spus. „Nu-i adevărat”, ar fi răspuns Angelina zâmbind. „Presa asta scrie, dar pe noi ne amuză.”

Pentru că presa din ţară a aflat de întâlnirea cu Angelina şi a început să speculeze pe marginea ei, producătorul documentarului, HBO, a dat un comunicat în care confirma evenimentul. „Angelina Jolie şi-a exprimat admiraţia sinceră faţă de artist şi dorinţa de a păstra legătura cu acesta”, scria în comunicat. Pe pagina de Facebook a lui Bârlădeanu, administrată la acea vreme de HBO, au apărut două fotografii cu nea Ion şi Angelina, amândoi zâmbitori.

Ştirea a fost preluată în toată lumea. Ziarele împrumutaseră deja pentru Bârlădeanu numele din film, „Ion B.”, prescurtare pe care Nanau spune că a folosit-o pentru a nu distrage atenţia străinilor cu numele complicat, dar şi pentru a marca transformarea lui nea Ion în artist. Fotografiile cu Angelina i-au asigurat lui Bârlădeanu celebritatea. Oamenii au început să-l oprească pe stradă mai des, mulţi – cunoscuţi şi deopotrivă străini – îl întrebau ce câştigă de pe urma colajelor şi îi spuneau că este folosit de galerist. Deşi iniţial nu voia să audă de telefon mobil, Bârlădeanu a constatat că acesta devenise o necesitate şi a acceptat să-l folosească pe cel cumpărat de Nanau. Rudele care-l credeau mort au început brusc să-l caute şi să aibă pretenţii. Peste toate astea au venit contractele şi avocaţii, iar în martie 2010 Bârlădeanu a făcut ce ar fi făcut orice om copleşit: a fugit.

---

Alexander Nanau are 31 de ani, e înalt, brunet, cu voce autoritară, şi a fost premiat anul trecut cu un Emmy pentru documentarul despre Bârlădeanu. Face naveta între Bucureşti şi Germania şi acum lucrează la un documentar despre Ferentari. Am stat de vorbă în apartamentul său din Bucureşti, în sufrageria dominată de afişul filmului Lumea văzută de Ion B.. A participat la discuţie şi partenera lui Nanau, Antoaneta Opriş, care se ocupă de PR-ul filmului şi care ne-a intermediat întâlnirea.

Când Bârlădeanu a fugit de la Popescu, Nanau tocmai începuse promovarea documentarului în străinătate. În paralel, a preluat rolul de binefăcător al lui Bârlădeanu. Regizorul povesteşte că l-a găsit la ghenă, beat „muci”. L-a şi văzut cumpărându-şi de la chioşc, cu euro rămaşi din Paris, sacoşe cu bere şi tărie. „Mi-a luat foarte mult timp să-l conving că totul o să fie bine, că acum avea şi avocaţi. Zicea că nu se mai întoarce în beciul ăla, că nu vrea să fie dependent.” (Beciul în cauză e denumirea regizorului pentru cămăruţa oferită de Popescu.)

Nanau era convins că Popescu câştigă o grămadă de bani de pe urma lui Bârlădeanu fără să-i dea partea cuvenită. Spera să-l convingă pe galerist, prin intermediul avocaţilor, să-l plătească suficient pe artist cât să trăiască din câştigurile muncii sale, nu din ciubucuri. Bârlădeanu primise bani şi de la Nanau, pentru apariţia în documentar. Nea Ion spune că ar fi luat 4.000 de lei, Nanau spune că suma e confidenţială.

Până să-i găsească o locuinţă nouă, regizorul l-a luat pe Bârlădeanu la el acasă. „L-am spălat, l-am dezalcoolizat, după care l-am dus la Real să-şi aleagă haine.” Banii pentru film i i-a pus pe un card, pe care Bârlădeanu îl numeşte „cardul meu cu neamţul”. „Am încercat să-i explic: «Tu eşti om, nu eşti maimuţa cuiva». Asta a fost ideea mea, să-l fac să înţeleagă că e independent”, spune Nanau. „Devenea om, s-a schimbat faţa, avea culoare în obraji, era alt om.”

Au fost împreună la vizionări de apartamente şi au găsit unul de două camere, aproape de parcul Cişmigiu, cu chirie de 300 de euro pe lună. „După un timp a fost foarte normal, avea ritmul lui, se plimba pe-acolo, stătea în parc”, spune Nanau. „Era foarte pozitiv, se tot ducea la avocaţi, avea încredere că se mişcă lucrurile.”

Nanau, deşi nu-i era tot timpul în preajmă, se apropiase de nea Ion. El l-a încurajat să se întoarcă la rude în satul natal Zăpodeni. „Decizia mea de a zice «Hai să te întorci în sat» n-a fost doar «Ne întoarcem că tre’ să te filmez în sat», ci a fost o chestie emoţională şi din partea mea, implicarea mea privată pentru a-l ajuta.” Tot Nanau a fost cel care i-a dat bani de buzunar artistului la Paris, cel cu care Bârlădeanu a făcut Revelionul 2009–2010 şi cel pe care acesta l-a sunat în Germania când n-a mai fost mulţumit de colaborarea cu galeristul. O relaţie dincolo de atribuţiile unui documentarist.

„Am învăţat că există o linie pentru un documentarist în care n-ai voie să te duci mai departe, fiindcă oamenii, dacă le dai un deget, îţi iau toată mâna, mai ales când ai de-a face cu subiecte problematice”, mi-a spus Nanau. L-a deranjat că Bârlădeanu a dezvoltat pretenţii de bani de pe urma filmului şi se supăra că nu era invitat alături de regizor la festivalurile internaţionale. „Am încercat să-i explic: «Nea Ioane, tu în filmul ăsta eşti personaj. Uită-te în orice colaj de-al tău şi spune-mi, te rog, tu când faci un colaj cu Jean Paul Belmodo, dacă este al lui Belmondo sau al tău».” 

Lucrurile s-au schimbat, crede Nanau, după ce nea Ion a întâlnit în vara anului trecut un vânzător de ziare, care ar fi fost închis în puşcărie o perioadă şi s-ar fi apărat singur la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Regizorul spune că l-a găsit pe bărbatul acesta beat, dormind în patul lui Bârlădeanu din noua locuinţă. Bârlădeanu, care renunţase o perioadă la băutură, se reapucase şi el de alcool. Încet-încet vânzătorul de ziare a început să sune de pe telefonul lui Bârlădeanu la Nanau, avocaţi şi galerist, spunându-le că el îl va reprezenta în continuare pe nea Ion. (Bârlădeanu mi-a confirmat prietenia cu acest bărbat, dar spune că nu se mai văd.)

Povestea a luat o întorsătură şi mai proastă la sfârşit de august 2010, când proprietarii apartamentului din Cişmigiu au hotărât să-l dea afară pe Bârlădeanu pentru că era mizerie în casă şi mirosea a pipi. I-au dat un termen de câteva zile să se mute, timp în care Bârlădeanu spune că abia a apucat să-şi strângă lucrurile. Le-a pus în saci şi le-a scos pe hol cu mare teamă că o să-i ajungă la gunoi – motiv pentru care a fost cât pe ce să se sinucidă.

„Pa, vorbim peste 30 de ani”, zice că i-ar fi spus Nanau când a plecat de la apartament.

Regizorul nu-şi aminteşte o astfel de conversaţie. Spune că ultima dată când a vorbit la telefon cu nea Ion, încercând să găsească o soluţie, Bârlădeanu a răspuns că se întoarce la galerist: „Lasă, nea, că nu-mi trebuie un hangar de-ăla de avioane, ştiu eu că niciodată n-o să am bani să stau cu chirie, aşa că mă mut înapoi.”

---

Cearta dintre Bârlădeanu şi Popescu a devenit publică în august 2010, după ce Mircea Toma a scris un articol în revista Kamikaze intitulat „Fiul unui fost ministru jupoaie un fost boschetar: povestea fantastică a lui Ion Bârlădeanu”. Toma a scris că, prin contractele iniţiale, Bârlădeanu ceda „integral şi exclusiv” drepturile asupra lucrărilor estimate la 2.000 de euro bucata. Popescu, a scris Toma, „l-a jefuit pe cel pe care l-a lansat, imediat după ce a avut ce jefui”.

Revista intenţiona să pornească o campanie prin care galeristul să înveţe „să facă diferenţa dintre om şi gunoi”. Toma nu l-a căutat însă şi pe Popescu. „N-am apucat să vorbesc cu el, am greşit”, mi-a spus la telefon. „Când am văzut hârtiile semnate, am văzut negru în faţa ochilor.”

Hârtiile în cauză sunt două contracte ale căror copii le-a primit de la Bârlădeanu: o convenţie prin care ceda drepturile pe lucrări fără a fi specificat ce primeşte în schimb şi un contract de vânzare-cumpărare prin care Popescu cumpăra cu 2.000 de euro „lucrările descrise în Anexă” – Toma spune că ar fi vorba de 100 sau 200. „Era vizibilă intenţia galeristului de a-l exploata, Ion avea condiţii de iobag.” (Toma spune că ulterior a văzut şi un al treilea contract, făcut împreună cu avocaţii, care era „decent”.)

Din galeristul inimos care l-a salvat pe Bârlădeanu de la ghenă, Popescu a devenit peste noapte hoţ de colaje. A răspuns acuzaţiilor pe blogul personal, denunţând „amploarea mizeriei umane” din spatele campaniei Kamikaze. N-a oferit date concrete privind numărul sau preţul colajelor, dar a scris că n-a vândut nicio lucrare cu 2.000 de euro. „Vânzarea obiectelor de artă nu este ca vânzarea de pâine”, a scris el – nu există cerere înaintea ofertei şi cota artistului creşte treptat, prin efortul galeristului.

Toma şi-a făcut mea culpa faţă de Popescu pentru că nu l-a intervievat şi a scris că Bârlădeanu a depus o plângere penală împotriva galeristului, care-i „arestase” colajele la galerie. Pe-atunci Bârlădeanu încerca să-şi recupereze colajele vechi de la galerist – fusese şi invitat la o expoziţie în Belgia, unde a participat până la urmă cu lucrări noi. Popescu spune că n-a primit citaţie, că Bârlădeanu nu i-a cerut colajele şi că au comunicat doar prin avocaţi.

Campania revistei s-a oprit brusc, după ce Bârlădeanu s-a întors la Popescu.

La 36 de ani, Popescu are o figură adolescentină, e tuns scurt şi aduce cu Nanau. Când e neras, arată mai în vârstă. A deschis galeria H’art în 2002 şi i-a reprezentat, printre alţii, pe Dumitru Gorzo, Mircea Suciu şi Şerban Savu. Spune că galeria este una „de propulsare”, din care artiştii pleacă spre mai bine când cota lor creşte prea mult pentru piaţa românească.

Despre contractele iniţiale cu Bârlădeanu, galeristul spune că n-a vrut niciodată să-l înşele – le-a făcut în fugă, presat de expoziţia din Paris. Cu avocaţii a semnat apoi două contracte, unul de reprezentare până în 2012, prin care îi reveneau 40 la sută din banii pe lucrările vândute şi unul prin care cumpăra 7 la sută din colaje la preţul de 100.000 de euro. Despre acesta din urmă spune că e clar în defavoarea sa şi că a fost păcălit să-l semneze. Îi pare rău că n-a făcut contract cu Bârlădeanu de la început, crezând că poate lucra foarte bine şi cu un gentlemen’s agreement.

Cosmin Năsui, autor la publicaţia online de artă modernism.ro, a urmărit conflictul dintre Popescu şi Bârlădeanu şi a scris câteva articole despre subiect – printre altele, unul în care spunea că galeria Anne de Villepoix ar fi oprit plăţile către H’art în urma scandalului. Spune că interesul pentru poveste i l-au trezit alţi artişti nemulţumiţi din portofoliul lui Popescu şi că voia să afle cum e valorificată arta lui Bârlădeanu: „Pentru fondul românesc de artă contemporană mi se pare o operă importantă, care va trece vremurile astea scandaloase şi mă interesează ca ea să poată fi urmărită ca evoluţie”. Dacă vânzările nu pot fi măsurate, spune Năsui, e ca şi cum s-ar pierde un bun naţional.

Năsui urmăreşte de ceva timp piaţa artei şi spune că după ’89 tranzacţiile au fost „destul de la negru”. Scandalul din jurul lui Bârlădeanu a schimbat atitudinea artiştilor, cer contracte şi sunt mai atenţi ce semnează. „Nu mă interesează să slăbesc reputaţia unui galerist sau să stric reputaţia unui film ci [să folosesc situaţia] ca precedent. Înainte era cumva că după ce se vinde lucrarea vedem, stabilim. Acum nu se mai face aşa”.

---

Popescu a ridicat indiscutabil valoarea colajelor. Până să-l cunoască Bârlădeanu, acestea nu valorau nimic. Cu un an înainte să fie descoperit nea Ion, scenaristul Alex Baciu a cumpărat vreo 10 colaje de-ale lui Bârlădeanu dintr-un anticariat – nu ştia cine e autorul şi nu-şi mai aminteşte dacă au costat câte un leu sau le-a primit chiar gratuit. (Ulterior, Bârlădeanu le-a şi semnat, iar Popescu n-ar fi cerut nimic în schimb.)

Ce s-a întâmplat cu preţul colajelor ştiu doar cumpărătorii şi Popescu. În 2008 în preajma vernisajului, galeristul spunea că un colaj ar fi 700 de euro. Acum spune că n-au cum să fi ajuns la 2.000 de euro şi insistă că, oricât le-ar fi crescut valoarea, e meritul muncii lui de promovare. Un colecţionar – care nu vrea să-i fie asociat numele cu acest subiect –, a admis că are câteva lucrări de-ale lui Bârlădeanu, fără să vrea să spună cât a dat pe ele. Fiind prieten cu toţi trei, spune că a asistat la „ceartă” şi a fost „destul de urât”. Popescu pe de altă parte susţine că acest colecţionar deţine 15-20 de colaje, care ar reprezenta 70 la sută din lucrările vândute ale lui Bârlădeanu.

Când trage linie, galeristul spune că până acum nu şi-a recuperat investiţiile în arta lui nea Ion, pe care le estimează la zeci de mii de euro – doar participarea la expoziţia din Basel l-ar fi costat 20.000 de euro. La ele s-ar adăuga banii „de buzunar” pentru Bârlădeanu, cheltuielile cu medicii, cu locuinţa. 

Dacă s-a îmbogăţit din colaje, situaţia lui actuală n-o arată. Din toamnă, din motive financiare, a mutat galeria din spaţiul închiriat pe strada Mihai Eminescu într-un apartament al familiei – în acelaşi bloc în care, la subsol, stă Bârlădeanu. (Deşi casa de licitaţii Artmark estimează că în ultimii ani piaţa românească de artă a evoluat simţitor, vânzările prin galerii fiind o treime din totalul estimat la peste 8 milioane de euro în 2010, Popescu spune că, în cei opt ani de curatoriat, singurul an în care a fost pe profit a fost cel de dinainte de criză.)

„Am făcut toate investiţiile astea în Bârlădeanu, pe care niciun alt galerist din lume probabil nu le-ar fi fãcut”, spune el. „E un gest foarte riscant, pe care l-am făcut cumva din nevinovăţie. L-am promovat dintr-un fel de capriciu, orgoliu, vanitate. Şi într-un fel plătesc pentru asta. Vanitatea de a prezenta un fenomen, un exemplu zero al artei care te face să te întrebi în ce măsură arta se poate face la firul ierbii, dincolo de şcoală, doar din trăire şi interes pentru un anumit meşteşug. Asta era interesant pentru mine, nu gloria – homelessul care a ajuns s-o pupe pe Angelina Jolie. Chestiile astea sunt bulevardiere.”

Pentru înstrăinarea lui Bârlădeanu îl acuză pe Nanau, care ar fi dorit să-i reprezinte el „interesele”. E sigur şi că regizorul a încercat să vândă din noile colaje ale lui Bârlădeanu. „Nu sunt nebun şi paranoic să cred că Nanau este în spatele întregii chestiuni şi că are motive rău intenţionate. N-am crezut lucrul ăsta până în ultimul moment. Acum sunt sigur. Cum apar mai mult de doi oameni, începe Mioriţa.”

În cele din urmă crede că a făcut bine că a aşteptat să se întoarcă Bârlădeanu la el. Era convins că aşa se va întâmpla dacă Nanau ajunge în aceeaşi situaţie ca el – să investească în Bârlădeanu fără să câştige nimic.

Nanau spune că nu s-a îmbogăţit defel de pe urma lui Bârlădeanu, deşi filmul lui a luat un Emmy: „N-am câştigat niciun ban de pe urma filmului după ce a fost lansat, eu am avut un salariu de regizor”. Acuzaţiile cum că ar fi încercat să-l reprezinte pe Bârlădeanu i se par „bolnave din partea celui care gândeşte aşa ceva”.

---

Cearta dintre cei trei, bulevardieră şi tabloidizată cum a fost, n-a făcut decât să scoată la suprafaţă aţa cu care erau cusute relaţiile dintre ei, în care nu se ştia cine ajută, salvează sau foloseşte pe cine.

Popescu, ca un salvator, l-a scos pe Bârlădeanu de la ghenă, i-a schimbat mediul şi stilul de viaţă, depăşindu-şi rolul de galerist. (Protector, nu i-a luat mai apoi bicicletă lui nea Ion, deşi acesta îşi dorea foarte tare, temându-se că se va accidenta).

Când Nanau a făcut următorul pas, dorind să-l înveţe să trăiască „normal”, a intervenit ca un cuceritor care vrea să domesticească. Nea Ion a jucat o vreme după cum i s-a zis, însă în timp s-a săturat de discuţiile despre angajarea unei femei de serviciu sau despre haina pe care ar fi trebuit s-o arunce la gunoi pentru că mirosea urât. „El îmi dădea lecţii de conduită, tată!”, mi-a spus Bârlădeanu. „«Nea Ioane, dacă vrei, te ducem la dezalcoolizare.» Băi, da’ chiar aşa am ajuns? El voia să-mi facă un fel de ordine şi treptat m-am sictirit. Mi-am dat seama că nu pot să trăiesc cu dobitocul ăsta.”

Popescu nu crede că Bârlădeanu îşi va schimba vreodată stilul de viaţă: „El, oriunde ar sta, vizitează gunoaiele. Lucrările alea de-acolo vin, de aia sunt şi puternice. Colajele nu sunt făcute de un om care a trăit în puf. Şi la Basel intra în gunoaie. El, orice loc va avea, îl va îngrămădi, va aduce obiecte. Şi are probleme cu igiena. Asta este. Încearcă acum să şi le repare, dar asta e.”

Varianta lui Bârlădeanu e că toată lumea îl foloseşte, inclusiv avocaţii care l-au reprezentat, despre care spune că „aveau interes să captureze câteva lucrări”. (Contractul cu ei a fost reziliat unilateral de cabinetul de avocatură, în toamnă.) Deşi s-a întors la Popescu şi nu vrea să-l supere, Bârlădeanu cârteşte şi la adresa lui: „Eu ştiu că sunt păcălit. N-am încotro”. De aceea nici nu regretă fuga de anul trecut, ba chiar e mândru. Când îşi aminteşte momentul, zâmbeşte larg, ceea ce nu face prea des astăzi. „E bine că s-a întâmplat aşa. Că înainte chiar mă credea de prost.”

---

Bârlădeanu n-a mai avut o expoziţie individuală de la vernisajul din 2008. Face zeci, chiar sute de colaje. Popescu spune că de când s-a întors la el a făcut cam 200 şi că în total a ajuns să-şi dubleze opera iniţială. Nea Ion nu mai e aşa de sigur totuşi că lucrările se dau ca pâinea caldă, pentru că pe unele pe care le credea vândute le-a văzut la locul lor. „Toţi artiştii sunt săraci în general”, spune el. „Mie îmi trebuie un om bogat ca să fac opere.”

Relaţia dintre el şi Popescu s-a răcit, ca într-o căsătorie în care unul din parteneri se întoarce acasă după o aventură şi e nevoit să doarmă pe canapea. Vorbesc mai rar şi, în general, menţin discuţiile la nivel profesional. Bârlădeanu a revenit însă la decizia de după vernisaj de a-i lăsa lui Popescu colajele după moarte.

Războiul pe care-l duce acum e cu regizorul, la care spune că i-au rămas câteva colaje, poze şi texte. „Am nişte foiletoane scrise de mine şi le-am lăsat pe mâna lui. Las’ c-o să aibă el belele cu mine şi cu Popescu. Cu Popescu mai mult. Ajungem noi la confruntări, treptat aşa.”

Deşi Popescu spune despre texte că le-a dat cu mâna lui documentaristului, Nanau zice că le-a scanat şi le-a dat înapoi. „Probabil că nea Ion le-a rătăcit pe undeva”, spune şi partenera lui Nanau. Amândoi consideră că au conturile încheiate cu Bârlădeanu şi spun că singurele colaje pe care le deţin sunt două primite cadou de la nea Ion.

Popescu i-a scris la sfârşit de februarie regizorului în numele galeriei, cerându-i înapoi foiletoanele şi colajele, dar şi acces la conturile de Facebook ale lui Bârlădeanu. Nanau spune că nu are de-a face cu ele. Pentru Popescu, etapa următoare ar fi o acţiune în justiţie.

Deocamdată Bârlădeanu e liniştit, mulţumit cu traiul în cele două încăperi ale galeristului şi spune că nu va mai pleca: „Am încercat multe chestii. Marea cu degetul. A treia oară nu se mai întâmplă. Nu mă mai duc nicăieri de aici.”

În timp ce fumează în camera mică, fără să deschidă geamul, îmi arată colajele noi: Robert Turcescu în costum de Superman, Ion Iliescu în cătuşe, Traian Băsescu bebeluş în pielea goală alături de Elena Udrea, o femeie goală printre valuri, ferindu-se de avioane, şalupe şi un urs polar, Gigi Becali în cătuşe şi multă Angelina: Angelina în Tomb Raider, Angelina în cămaşă de noapte şi cu pistolul în mână, alături de Brad Pitt, Angelina diafană printre statui antice şi cruci.

Mai are încă o idee legată de Angelina. I-ar plăcea să-i trimită, ei şi lui Brad Pitt, nişte colaje. „Dacă ar ajunge vreo 20 de lucrări făcute ţais, cartonate la meserie, ăia pot să-mi dea o casă adevărată. Să-mi cumpere o casă. Poa’ să-mi ia şi la Paris. Da’ acuma-s prea bătrân.”

---

Acasă în afara ghenei

Actualizare din DoR #18 (iarna 2014-2015)

Bârlădeanu locuiește și azi într-o încăpere mică de la subsolul blocului unde are sediul H’art. Popescu îi plătește chiria și-i mai dă bani de țigări, mâncare și bere. I-a organizat mai multe expoziții în ultimii ani, inclusiv în străinătate. Continuă să trăiască la marginea societății. Vara doarme în parcul din fața blocului. Face și colaje noi, pe care le vinde singur, la prețuri modice . Îl mai vorbește uneori de rău pe Popescu, dar i-a cerut să nu se supere, că-i ca într-o căsnicie în care, orice-ai zice de nevastă, te întorci la ea. De Nanau, care a terminat anul acesta un nou documentar, Toto și surorile lui, despre o familie de romi din Ferentari, Bârlădeanu nu mai zice nimic.