Amintire din Epoca de Aur

În 1989, aveam aproape patru ani. Locuiam la etajul trei al unui bloc din Piteşti, cu mama, care avea 29 de ani şi era învăţătoare în Călineşti, o comună de lângă oraş, şi tata, care avea 28 şi era apicultor.

La etajul patru, locuiau nişte vecini tare drăguţi: familia Ceauşescu, la care părinţii mei se duceau aproape în fiecare seară să joace rummy, whist sau rentz. Nenea Nicu Ceauşescu era un bărbat pe la 40 de ani, cu burtă mare, veşnic în pantaloni vărgaţi de pijama şi maieu alb, pătat cu mâncare. Era pus pe glume şi avea mereu ceva de povestit sau de arătat.

Era cel mai bun vecin pe care ţi‐l puteai dori. Avea chiar şi un papagal. Nu aveam voie să pun mâna pe el, dar puteam să‐l privesc cât îmi poftea inima, ceea ce şi făceam. Ne împrieteniserăm şi complotam împotriva robotului din pachete de Assos care se uita superior la noi de pe şifonierul din dormitor. Nici pe el nu aveam voie să pun mâna.

Tanti Ceauşescu, o femeie rotunjoară, mă întâmpina mereu cu bunătăţi: cozonac, negresă şi, cel mai important, mămăligă rece şi colivă. Colivă d‐aia bună cu bombonele mici, rotunde şi colorate pe deasupra.

Mămăliga rece şi coliva erau, hotărâsem eu, prăjiturile mele preferate. Până la şapte‐opt ani, o rugam mereu pe mama ca de ziua mea să nu‐mi mai facă tort, ci colivă. „Măi, Maria, ce ai?”, îmi răspundea de fiecare dată. „Tortul e pentru zile de naştere, coliva pentru biserică.” La noi nu murise nimeni, deci n‐avea de ce să facă. Nici de mămăligă n‐aveam parte acasă, pentru că mama nu ştia să facă, iar tata era mai mereu plecat cu stupii.

Într‐o seară, ai mei nu au mai urcat la etajul patru. Tata şi‐a legat în vârful unei cozi de mătură un cuţit mare şi a ţinut morţiş să patruleze prin faţa blocului în plină beznă.

„Ca să vă apăr, dacă nimeni altcineva nu e în stare”, a motivat el la protestele mamei, care acum îl urmărea speriată de după perdea împreună cu sora tatălui meu, care locuia aproape şi venea des pe la noi. Cu două zile înainte de Crăciun a venit cu verişoarele mele şi a rămas la noi pentru că prin oraş începuseră să circule TAB‐uri, autobuzele erau oprite şi verificate şi se auzeau zvonuri că oamenii vor fi împuşcaţi pe stradă.

Nimeni nu ne trimitea la culcare pe mine şi pe verişoarele mele, cum se întâmpla de obicei. Verişoarele mele plănuiau să ne pitim sub pat, ca să ne facem cazemată, că vine războiul. Mama, foarte agitată, vorbea în şoaptă cu mătuşa. Mă uitam când la una, când la cealaltă şi nu înţelegeam nimic. Radioul era dat tare şi nu puteam să dorm. Mi‐am luat păpuşa şi m‐am cocoţat în mijlocul patului. Am certat‐o că nu voia să doarmă sub nicio formă şi i‐am zis că trebuie să facă linişte şi să se culce, că nu dormise nici după‐amiaza. Am învelit‐o cu pătura. Vocile de la radio bâzâiau enervant pe fundal ca albinele din stupii lui tata, amestecându‐se până am adormit cu jucăria în braţe.

A doua zi după ziua mea, care pică de Crăciun, m‐am trezit mai devreme. Mama, foarte fericită, m‐a luat în braţe, m‐a pupat şi mi‐a zis radiind: „Mamă, a murit Ceauşescu. L‐au împuşcat”.

Am izbucnit în plâns. „Nenea Ceauşescu a murit! Tanti Ceauşescu o să fie tristă şi nu o să mai facă nici mămăligă şi nici colivă cu bombonele mici şi colorate.” Mama nu înţelegea, dar pentru mine se sfârşise totul. Nu mai aveam să urcăm la etajul patru, să pierdem vremea şi să mâncăm mămăligă rece şi colivă. Tata nu mai putea să se ducă cu nenea Ceauşescu cu stupii vara şi să vină cu miere şi cu propolis ca până acum. Nenea Ceauşescu nu mai avea să iasă pe primul loc la whist, sau rentz şi nici măcar la rummy. Plângeam în hohote. „Ce e, mamă, ce ai păţit?”, m‐a întrebat alarmată. Am răspuns printre lacrimi, încercând să trag aer în piept: „A… a… a mu‐mu‐riit Ne‐nea Cea‐u‐u‐şes‐cu, mami! Ne‐nea Cea‐u‐şescu!”. Mama a izbucnit în râs şi m‐a strâns la piept. „Nu, mamă, nu. A murit Nicolae Ceauşescu, mamă, preşedintele R…”

Nu mă interesa dacă era sau nu preşedinte. Preşedinte? Ce e ăla? Ştiam de el că mergea cu tata cu stupii, cu Trabantul lui albastru. Păi şi atunci însemna că şi tata era preşedinte? Că şi el avea stupi. Am început să plâng mai tare, în hohote şi cu sughiţuri. Nu mai auzeam nimic.

Mama m‐a luat de mână şi am urcat val vârtej la etajul patru. Spre surprinderea mea, tanti Ceauşescu a deschis veselă uşa de la intrare. Din bucătărie, cu o farfurie cu mămăligă aburindă şi cu aceeaşi burtă rotundă ca întotdeauna peste pantalonii de pijama cu dungi albe şi albastre şi cu maieul alb pătat cu mâncare, ieşea nenea Ceauşescu, gata să mănânce sarmale în sufragerie.

Deci nu murise. Mama se înşelase. Uimită şi cu faţa‐mi şiroind de lacrimi, m‐am dus tiptil după el. M‐am căţărat pe scaun ca să ajung la masă şi am aşteptat bucuroasă în faţa farfuriei aburinde să se răcească mămăliga, ca să pot s‐o mănânc. Pe fundal se auzea mama râzând cu tanti Ceauşescu în bucătărie: „Pe Maria a apucat‐o plânsul când i‐am zis că l‐au împuşcat pe Ceauşescu…”.

Maria Caramalău face un master la jurnalism. Acest eseu a câștigat concursul organizat de DoR în 2010.