Gonzo‑terapie 1.0

Termenul de gonzo‑terapie mi‑a fost inspirat de Hunter S. Thompson, despre care sper că am înţeles că atunci când scria despre realitate îi îndoia faldurile în așa fel încât aceasta să fie mai convingătoare, mai percutantă. Eu sunt psihoterapeut, iar întâlnirea la cabinet cu o persoană cu tulburare de personalitate antisocială este, de cele mai multe ori, un eveniment. Pentru că, apud Hervey M. Cleckley, părintele conceptului de sociopat, ai în faţă o persoană „fără un simţ al responsabilităţii, care desconsideră adevărul şi nu cunoaşte ruşinea”. O persoană care va rezista terapiei sau o va sabota. Şi pe care, în stare pură, ai rareori şansa să o întâlnești în cabinet. Aşa că mi‑am propus să creez o anatomie narativă a interacţiunii cu un antisocial. Gonzo‑terapia este desfășurată cu un personaj pe care îmi dau libertatea să mi‑l creez, ca un spectru al mai multor „cazuri” reale. Pe el îl cheamă Hamilcar B., precum pe tatăl lui Hanibal. Sau nu.

***

– Mi‑a plăcut să îndoi legea. Nu să o rup. Am aproape studii avocăţești, la câte legi am citit…

De‑abia a intrat în cabinet. S‑a așezat. Are vreo 40 de ani şi a ajuns la mine pentru că nevastă‑sa este îngrijorată. Pentru că, așa am înţeles din convorbirea cu ea la telefon, bea și a devenit violent. Și nu înţeleg cum s‑a gândit să înceapă așa.

– Și îmi spuneţi asta la începutul întâlnirii noastre pentru că…?

– Vă spun asta pentru a ști ceva despre mine. Că nu voi ajunge la puşcărie, da? De‑asta vin la psiholog, nu?

– Nu știu dacă este de căderea vreunui terapeut să hotărască cine merge sau nu la pușcărie. Pe mine m‑ar interesa mai mult să știu ce v‑a determinat să veniţi aici.

– Nevastă‑mea (râde cu subînţeles). Și faptul că beau. Asta o puneţi în contul lui maică‑mea. Și curiozitatea. Să văd cum mă face și pe mine cineva.

– Vă gândiţi că am putea intra în concurs? Ca de la bărbat la bărbat? De ce credeţi asta?

– Pentru că asta facem noi bărbaţii. Dacă nu călcăm pe cineva pe cap, suntem călcaţi pe cap. Spuneţi‑mi că nu vă simţiţi bine strivindu‑i pe alţii?

– „Pentru că asta facem noi bărbaţii.” Interesant. „Pentru a călca pe cineva pe cap.” Cum vă sună asta spus de altcineva? De un bărbat. De o persoană pe care o vedeţi de câteva minute, și despre care știţi că va intra în competiţie cu dumneavoastră.

– Ei haide. Doar o să ne încordăm puţin‑puţin mușchii. Doar nu o să vă jucaţi de‑a mironosiţa de film american, maimuţărindu‑mă cu întrebări șmechere. Trebuie să vreţi să mă dovediţi. Mi s‑ar părea plictisitor să nu vă puneţi cu mine.

– Mă pun cu dumneavoastră dacă asta v‑ar putea ajuta în final. Ce speraţi să obţineţi de la terapie?

– Nu ne‑am putea tutui?

Îl privesc perplex. Nu mi‑a răspuns la întrebare. Mă simt deja extenuat, nu știu cum aș putea să‑i spun că nu vreau jocuri, că nu simt nici o pasiune „who’s your daddy” faţă de el.

– Prin această propunere îmi semnalaţi ceva…

– Vreau să fim mai puţin formali.

– Adică mai prieteni?

– Ceva de genul ăsta. Nu‑mi plac regulile. Eu îmi dovedesc respectul faţă de oameni prin fapte. Nu prin mieroșenii. Sunteţi un individ tare, nu? V‑am google‑uit și eu puţin, că eu nu vin niciodată cu temele nefăcute.

– Și acesta ar fi un motiv de tutuială?

– De ce nu? Sau vreţi să mă google‑uiţi și dumneavoastră? Sau, mai precis, vrei și tu să mă google‑uiești? S‑ar putea să avem un număr similar de hituri. Ei, ce zici?

– M‑aș simţi mai confortabil cu dumneavostreala. E ca „o faptă de respect”, ca să vă citez.

– OOOK (nu pare foarte convins). Și dacă îmi scapă din când în când un „tu”?

– Îl voi lua ca un semn de respect (râdem amândoi, el dă din cap aprobativ).

– Deci, de ce ne întâlnim?

– Înţeleg că aţi preluat conducerea. Tocmai mă pregăteam să vă pun eu întrebarea asta.

– A, scuze. Știam că asta o să‑mi răspundeţi. Dacă vreţi, putem face schimb de locuri. Îmi spuneţi despre problemele dumneavoastră, eu vă dau câteva sfaturi șmechere, chem băieţii, o punem de‑o acţiune. Ceva. Orice. Vă pot face bine.

– Sunt convins. Dar vreau să știu ce pot face eu pentru dumneavoastră.

– Problema mea este mult mai complicată decât atât. Am ajuns aici pentru că am avut prea multă încredere în oameni, care m‑au lăsat baltă la mijlocul drumului.

– Puteţi fi mai specific?

– N‑am nimic, dom’le, la cap. Acum pe bune. Am conexiuni. Oameni din lumea top 300 mă invită încă la masă cu ei. Pot vorbi aici în siguranţă, nu? Măcar asta știu că faceţi voi psihologii. Ţineţi un secret. Cât timp n‑am omorât pe cineva.

– Confidenţialitatea e la pachet cu oferta de bază. Se subînțelege.

– Atunci e OK. Asta voiam să știu. Am o afacere care acum nu merge foarte bine. Unul dintre asociaţi, dintre foștii asociaţi, a încercat să mi‑o tragă. L‑am băgat în spital pe nenorocit. Am trimis rakeţii peste el, îi plătisem să‑l frângă preţ de două săptămâni de spitalizare și el a ieșit mai devreme, de frică, și umblau ucrainenii după el să‑l mai îndoaie puţin, că ei sunt băieţi de cuvânt. Le‑am mai dat 500 de euro să stea cuminţi și să‑l lase în pace. Noroc cu nevastă‑mea, că e mai miloasă. Ea m‑a rugat asta.

– Aţi ajuns la mine pentru că aţi băgat un om în spital?

– Un om? Un vierme de om. O firimitură.

– O persoană pe care o știţi de ceva vreme…

– I‑am fost ca un frate mai mare. Eu l‑am învăţat afaceri. Eu l‑am crescut la sân dându‑i cu pipeta toate cele. De trei ani eram asociaţi și a scos o sumă mare de bani s‑o investească într‑o afacere. Eu eram plecat în State, nu m‑a consultat. M‑am întors și am văzut roșu în faţa ochilor. E adevărat, nu am pierdut banii. Dar gestul, dom’le, gestul. Să nu mă întrebi tu ce să faci cu banii, să nu mă consulţi?

– Aţi băgat un om în spital pentru că a investit o sumă de bani într‑o afacere unde nu aţi pierdut nimic, numai pentru că nu v‑a consultat?

– Exact.

– Și acest personaj care a beneficiat de o răzbunare preventivă are vreun nume?

– Nu mai are niciun nume pentru mine.

– Aţi preferat să‑l dezumanizaţi pentru a vă putea răzbuna.

– S‑a dezumanizat el prin propria acţiune. Nu mai vreau să vorbesc despre asta.

– Dacă aţi sta un moment să vi‑l imaginaţi, să vă spuneţi în gând numele lui, să vă amintiţi de momentele în care aţi fost prieteni, credeţi că aţi simţi aceeași dorinţă de anihilare? Eu cred că are totuși un nume…

– Nu mă mai chinui. Gata!!! (ia o figură suferindă, ca apoi să se scuture și să zâmbească). A trecut. E cool la psiholog. Te pune pe jar. Te aduce acolo unde nu vrei să mergi. Am citit despre asta. Știu că nu‑ţi poţi imagina un semi‑interlop cu interese culturale. Dar eu, eu îl am pe Yalom la capul patului, să știi că îţi pot servi minciuni pe canapea câte vrei. Și mai și citesc cărţi bune. Să se consemneze!

– Înţeleg că tutuiala de acum este un semn de respect? Iar dacă va fi să ne mai întâlnim, va trebui să mă păzesc să nu intru și eu într‑un cerc al răzbunării, în care să fiu acuzat, apoi minimalizat și apoi anihilat? Ar trebui să‑mi fie frică de dumneavoastră?

– Știţi ce spune Robert de Niro? „You, you have a gift.” Iar terapeutul face pe el de frică.

– Dacă e să jucăm rolurile din Cu nașu’ la psihiatru, ar însemna că vă asumaţi cu bună știinţă rolul mafiotului tulburat.

– Vreţi să chem băieţii să vă construiască o fântână de marmură în faţa clinicii?

– Aș prefera să vă spun că nici acest joc nu vreau să‑l jucăm. În care dumneavoastră să mă ameninţaţi și eu să mor de frică. Avem alte chestiuni pe ordinea de zi. Înţeleg că faceţi afaceri, că v‑aţi băgat un fost asociat în spital, că aţi pierdut bani și că soţia v‑a dat un ultimatum.

– Asta de pe urmă de unde o știţi?

– Am citit‑o printre rânduri. Nu aţi fi fost aici doar din curiozitate.

– Se gândește să mă părăsească. Nu pentru că am pierdut bani. Avem destui, în continuare. Pentru că nu mai suportă jocul meu. Nu mai e o sclavă, știi… Am dat bani unde trebuie, iar acum câștigă mai bine decât mine. Am făcut‑o notar și nu e ușor să ajungi acolo. Mi‑a spus că dacă nu încetez cu istericalele, mă lasă. Crezi că are pe altcineva?

– Ceva din felul în care sunteți o face să se depărteze. Și înţeleg că faptul că mă tutuiţi în momentul acesta e un semn că sunteți realmente îngrijorat că aţi putea‑o pierde. Ceva ce am putea noi discuta pe viitor. Tutuindu‑ne sau dumneavostrindu‑ne.

– Aș prefera să ne tutuim. Ca să pot vorbi cu cineva despre faptul că mi‑e foarte frică. Și că nu știu să fiu altcumva. Că am fost mult prea mult timp în felul acesta. Avem despre ce vorbi, nu?

– Avem despre ce vorbi. Despre dragoste și despre răzbunare, cred. Sper că te‑am făcut curios, Hamilcar. Cred că merită să ne mai vedem.

---

Mugur Ciumăgeanu e psiholog şi psihiatru.