Ana Bănică nu poate să stea în casă – pentru că îi pasă

Ana Bănică e pregătită de acţiune. A ajuns la Arhitectură pe la cinci după‑masa, arătând ca o tipă deghizată pentru o misiune secretă. Poartă culori întunecoase, negru şi verde‑muşchi pe fustă, ciorapi, cizme şi haină, iar pe cap are o bască sub care s‑a chinuit ceva să‑şi ascundă claia creaţă roşcat‑inconfundabilă. În traista cât o roată de bicicletă, e bannerul. A venit cu Bianca, prietenă încă din facultate (amândouă au absolvit în 2007 arhitectură de interior), parteneră de afacere (din 2009 fac stickere pentru pereţi sub brandul Cai verzi pe pereţi), colegă de apartament şi complice în acţiuni de protest. Ana n‑a vrut să‑mi spună la telefon ce puneau la cale, ştiam doar că e ceva ce implică lucru manual.

Înainte să intrăm în facultate, le‑am aflat planul: să afişeze un banner de circa 3 pe 6 metri pe latura dinspre fântână a Arhitecturii, cea vizibilă de la proteste.

E 17 ianuarie 2012 şi protestele din Piaţa Universităţii sunt în plin elan. Ce a început ca reacţie la demisia lui Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii, s‑a transformat într‑o fierbere împotriva sistemului – în speţă, a preşedintelui. După ce‑au urmărit la ştiri sau pe Facebook/Twitter primăvara arabă, revoltele din Grecia, Occupy-urile, românii par şi ei că se organizează. Din ’90 încoace nu s‑au mai întâmplat mişcări de mase atât de interesante, aşa că se încearcă teorii şi se pun întrebări. Ce spun protestele despre societatea civilă? De ce s‑a ieşit acum şi nu când s‑au decimat salariile şi pensiile? De ce au ieşit tinerii? Sunt mulţi sau puţini?

La cinci după‑masa, treptele din faţa Teatrului Naţional sunt ocupate doar de‑o mână de protestatari, oameni pe la 40‑50 de ani care‑şi strigă monocrom supărarea („Jos Băsescu” / „Ieşi afară javră ordinară”). Peste drum, la fântâna dintre clădirea Universităţii din Bucureşti şi a celei de Arhitectură, e încă linişte. Aici se adună seara aripa tânără, „generaţia revoltei creative”, cum i‑a definit într‑un articol din Dilema Veche antropologul Vintilă Mihăilescu. E generaţia care până nu demult a refuzat orice suna a limbaj politic şi acum pare să se dezmeticească, să devină conştientă de ea însăşi şi să ceară un alt tip de dialog între putere şi societate.

Ana Bănică face parte din generaţia asta. Are 27 de ani, e arhitect şi artist, nu şi‑a votat până acum niciun preşedinte, nefiind convinsă de niciunul dintre candidaţi, nu se uită la TV dar se dă pe internet şi, de câteva zile, iese în ger ca să ţopăie şi să‑şi strige indignarea. „Ieşiţi din casă, dacă vă pasă!”

Am intrat în clădirea Arhitecturii şi am luat‑o pe coridoarele întortocheate spre cele două săli de curs de la etajele doi şi trei, cu vedere la piaţă. Planul e să afişeze bannerul la 19:30, când se va fi strâns destulă lume afară. Problema: de când au început protestele, sălile astea sunt populate seara de studenţi care vin să se uite, de la cald şi bine, la ce se‑ntâmplă afară. Fetele trebuie să încuie una dintre săli, ca să se poată desfăşura.

La etajul doi era curs, dar la trei erau doar câţiva studenţi. Ana şi‑a luat mina autoritară şi le‑a spus că are nevoie de sală la 19:30, pentru o activitate. Studenţii i‑au spus că la 18:30 pleacă oricum, că au examen.

Ana şi Bianca nu sunt la prima acţiune cu iz ilegal. La o cafea în barul facultăţii, unde ne‑am dus să aşteptăm, mi‑au povestit aventura Occupy Conti din Cluj, de vara trecută. A fost o acţiune împotriva proiectului minier de la Roşia Montană, în care s‑au baricadat împreună cu alţi patru activişti în Continental, un hotel abandonat şi părăginit din centrul oraşului, cu misiunea să afişeze pe faţadă două bannere şi să facă nişte gălăgie, ca să atragă atenţia asupra cauzei. Cei şase au intrat pe la două noaptea pe un geam deschis şi au fost scoşi a doua zi pe la prânz, hotelul fiind năpădit de poliţie după ce au afişat primul banner – „Revoluţia începe la Roşia Montană”. Poliţiştii s‑au chinuit ceva să deschidă uşile, împingând în loc să tragă – cum văzuseră că se face‑n filme, râd fetele. Situaţia devenise atât de penibilă, spune Ana, încât le‑au deschis până la urmă chiar ei.

La secţie au fost legitimaţi şi amprentaţi (un abuz, insistă ele), Ana nimerind la un poliţist care a‑ncercat tot timpul s‑o intimideze. A pus‑o să‑şi scoată tot ce avea în bagaj, dar s‑a oprit din notat fiecare lucruşor când a ajuns la lenjeria intimă; a căutat‑o pe Facebook, unde i‑a găsit pozele de la Occupy Bucharest şi alte acţiuni. S‑au ales toţi cu amenzi de 2.000 de lei pentru afişarea de mesaje publicitare pe o clădire de patrimoniu. Avocatul şi viitorul candidat la primăria Clujului, Péter Eckstein‑Kovács, care a demisionat în 2011 din funcţia de consilier prezidenţial pentru că e împotriva proiectului Roşia Montană, s‑a oferit să‑i reprezinte şi au contestat amenda, procesul ţinând‑o de‑atunci dintr‑o amânare în alta.

Interaţiunea aia cu poliţia le îngrijorează şi acum, de aceea au mănuşi – Bia unele crem, croşetate dar destul de subţiri să simtă bine, şi Ana mănuşi chirurgicale – şi nu vorbesc la telefon despre acţiune.

---

Ana Bănică e ce s‑ar putea numi coşmarul oricărui părinte. S‑a născut în Constanţa pe 20 iunie 1984 („ca şi cartea”), locuieşte studenţeşte, cu prieteni (Ionuţ, iubitul ei, Bianca şi Adi, prieten din copilărie al lui Ionuţ), a avut job doar vreun an jumătate: la facultate, ca preparator la atelierele de desen şi modelaj ale studenţilor de anul I, la o firmă de mobilier şi decoraţiuni exotice, la o firmă de design interior şi apoi la alta de mobilier şi amenajări, de la cea din urmă dându‑şi demisia în 2010, după ce a fost sechestrată într‑un club de proprietarul care o considera vinovată că nu e gata de lansare. Încearcă să se întreţină confecţionând stickerele Cai verzi pe pereţi, o antrepriză care întârzie să devină afacere, şi se bagă constant în situaţii care deseori se încheie cu drumuri în dubă spre secţie.

Pe de altă parte, nici ai ei n‑au urmat modelul propriei generaţii. Amândoi au meserii liberale – tatăl e arhitect freelance în Bucureşti, mama e profesoară de desen la o şcoală pentru copii cu handicap mintal din Constanţa –, el e cu cinci ani mai mic decât ea (au 60 şi respectiv 65 de ani), n‑au fost căsătoriţi niciodată şi au făcut copii spre 40 de ani. Ana are un frate vitreg din partea tatei, cu patru ani mai mare, şi o soră cu patru ani mai mică, Ioana, studentă tot la arhitectură. Fetele au copilărit printre prietenii artişti ai părinţilor, care le‑au pus devreme creionul în mână (Ana îşi aminteşte caii şi ce animale mai desena, cu organe genitale cu tot).

Părinţii ei fac parte din generaţia celor care s‑au aprins la Revoluţie – tatăl Anei a şi ieşit în stradă –, care au crezut în posibilităţile schimbării regimului şi‑au devenit tot mai dezamăgiţi pe măsură ce ele nu s‑au întâmplat. Şi‑au crescut copiii în spiritul propriilor principii, dar nu i‑au făcut neapărat conştienţi de ele; prioritatea n‑a fost educaţia civică, ci o viaţă mai confortabilă decât a lor.

Ana şi‑a trăit bună parte din adolescenţă cu mama, Ioana, birmaneza nebună Dili şi al ei pui, motanul Puţă. Mama i‑a încurajat firea artistică, Ana jucându‑şi cu brio rolul elevei la arte – uşor tocilară. Purta haine de la second handuri („sehaşuri”) pictate şi personalizate uneori cu ajutorul mamei, o femeie elegantă cu talent la croitorie, asculta rock (Metallica, Guns, clasicii vremii) şi mergea la chindii.

Mama le‑a crescut pe fete într‑un spirit sănătos, nu după vreo ideologie, ci după bunul simţ. Când era Ana mică şi au găsit pe plajă un delfin mort şi urme de petrol, i‑a explicat cum e cu poluarea; a dus‑o cu ea la vot – Ana îşi aminteşte că n‑au lăsat‑o în cabină, dar a putut să bage buletinul în urnă; au ieşit să adopte un copac în parcul pe care primarul Radu Mazăre îl ameninţa cu un mall (care s‑a şi construit). (În primăvară, mama a ieşit cu prietenele la protest împotriva exploatării gazelor de şist.)

Ana a prins toate învăţăturile astea inconştient, fără să dezvolte un spirit civic activ. Ca alţi colegi de generaţie, şi‑a împărţit energia începutului maturităţii între şcoală şi socializare. A dat la Bucureşti la arhitectură de interior, nu la grafică, cum voia iniţial, sfătuită de mama, care spera să fie o meserie mai bănoasă. („Şi tot ruptă‑n coate am ajuns”, râde Ana.) Cei cinci ani de facultate au fost plini de lecturi, ateliere şi proiecte curriculare, iar ce mai rămânea din zile şi nopţi era dedicat găştii de şase fete cucuiete, colorate, bronzate şi supergălăgioase. Era atât de preocupată de viaţa socială, încât n‑o prea interesa altceva.

Ana de acum, exemplificând‑o pe Ana de atunci: la proiectul de diplomă, de reconversie a unei clădiri istorice, a ales Bourul de la Timpuri Noi, o clădire din cărămidă, cu stâlpi cu capitel de fontă, foarte frumoasă. Şi ea nu s‑a gândit să facă un centru cultural, sau să promoveze potenţialul arhitecturii industriale; ea s‑a gândit s‑o reamenajeze în club.

Apoi, prin 2005, l‑a cunoscut pe Ionuţ Ruscea. Era în club cu fetele, a văzut un tip cu o coadă mare şi creaţă, ca un mare puf, i‑a zis Biancăi că‑i place de el şi ea l‑a tras de păr şi l‑a agăţat. Era de‑o seamă cu ea (sunt născuţi la câteva zile distanţă), student la geologie, mare munţoman şi voluntar Green Peace. Aşa a aflat Ana cu mare surprindere că există Green Peace în România. Până atunci, nu ştia nici că există activişti aici – nici nu‑şi pusese problema. Singurele proteste de care ştia erau cele ale pensionarilor, din faţa primăriilor.

Involuntar, Ana avea un stil de viaţă destul de etic. Mama o învăţase să refolosească lucrurile, cărţi îşi lua din anticariate, circulase cu bicicleta în Constanţa şi cu transportul în comun în Bucureşti, încerca să mănânce sănătos, fără prăjeli, carne nu prea mânca pentru că nu‑i plăcea, cumpărăturile prefera să le facă‑n piaţă, cum o-nvăţase mama. I se mai deschiseseră ochii în semestrul de bursă Erasmus la Roma, unde văzuse şi ce înseamnă să fii discriminat, şi cum arată o societate mai activă, cu oameni care‑şi revendică drepturile – îndeosebi prin greve.

Prin Ionuţ a descoperit că există probleme în lume, cu Roşia Montană – i s‑a părut revoltător că nu ştia ce se întâmplă acolo şi că nimeni în jurul ei nu discuta despre asta –, cu organismele modificate genetic – cum să faci legume sau fructe cu gene de peşte? A descoperit şi că există oameni simpatici care militează împotriva lor, iar Ana a fost bucuroasă să li se‑alăture.

Pe‑atunci, Green Peace organizau „Ziua fără maşini” şi aveau nevoie de un design de pliant. L‑a făcut Ana şi a ieşit cu ei la împărţit. S‑a dus şi la împărţit flyere împotriva construirii atomocentralei de la Belene, Bulgaria, ca parte dintr‑un boicot internaţional. Apoi a pictat primul ei banner, pentru Earth Hour. (Anul ăsta a sărbătorit Earth Hour cu fetele timp de patru ore, cu brânză, roşii şi bere la lumina lumânării.) Pe măsură ce Ionuţ a devenit activist de profesie – la Salvaţi Delta, Mai Mult Verde şi acum ReGeneration, asociaţie înfiinţată în 2009 pe care muncesc s‑o înzdrăvenească –, Ana s‑a lipit tot mai tare de lumea asta. Şi i‑a luat şi pe alţii după ea: Ioana, sora mai mică, Bianca şi, de prin iarnă, pe tata, care a ieşit în Piaţa Universităţii şi a‑nceput să meargă la acţiunile pentru Roşia Montană.

Când s‑a ieşit la protest împotriva demolării zonei Berzei‑Buzeşti pentru construcţia unui megabulevard, a ieşit şi Ana. A copt şi un logo pentru sloganul „Oprescu=Ceauşescu”(Ceauşescu a demolat la rându‑i cartiere vechi ca să construiască bulevarde largi), cu o autostradă roz care iese din capul lui Ceauşescu şi intră în gura lui Oprescu. Când s‑a ieşit la Hala Matache, ameninţată cu demolarea, a ieşit şi Ana. Conform conceptului, de imortalizare a halei prin artă, Ana s‑a dus cu şevaletul şi a desenat. Când s‑a ieşit împotriva ACTA, a ieşit şi Ana. Şi ea, şi Bianca aveau lipite pe gură câte‑o bucată de bandă adezivă pe care scria ACTA. În ianuarie, de câte ori a putut, a ieşit în Piaţa Universităţii.

Cauza ei prioritară e Roşia Montană. Conform personalităţii de arhitectă/artistă/fluturaş social, diatribele ei împotriva proiectului Roşia Montană Gold Corporation sunt legate nu atât de politică sau economie, cât de loc şi de oameni. Cum să dispară un sat atât de frumos, cu arhitectură cu elemente baroce, cu acoperişuri frânte, cu ancadramente la fereastră, toate adaptate la viaţa de munte? Cum să‑şi piardă casa oameni ca Eugen David, un ţăran care în câţiva ani a învăţat să vorbească mai ceva ca un avocat, ca să‑şi poată reprezenta comunitatea? Sau ca nenea care livrează brânzeturi în sat cu calul lui pistruiat. Cum să nu mai poţi să priveşti apusurile de soare? Sunt nişte apusuri fantastice în fiecare seară, spune Ana. Cum a zis un tip venit de prin străinătate, „Ah, God took LSD tonight”. Iar dacă priveşti apusul de pe pământul lui Eugen, vezi în zare masivul Cârnic – care va trebui ras.

Pe la 18:15 am luat‑o din nou spre sala de la trei, arătând ca nişte tipe care încearcă să pară că fac parte din peisaj: Bia cară un teu, accesoriu nelipsit studentului la arhitectură, Ana are traista mare la fel de must have, mie mi‑au dat un sul de hârtie. În sală am mai găsit câţiva studenţi care n‑aveau examen, dar i‑a zorit Ana şi în câteva minute sala s-a golit, gata de a fi încuiată şi pusă la păstrare pentru misiunea de la 19:30. Problema: să lase lumina aprinsă sau stinsă? Au negociat şi‑au lăsat‑o aprinsă, ca să nu vadă evacuaţii că e‑ntuneric şi să revină. Ana a scos din traistă un lacăt cât jumate de pachet de ţigări, l‑a prins de inelele de pe uşă şi clac, l‑a‑nchis.

Următoarea jumătate de oră ne‑am fâţâit pe coridoare, tresărind când auzeam studenţi ofticaţi că e‑ncuiată sala şi nu pot intra la vizionare de proteste. Apoi au dispărut toţi şi s‑a făcut linişte. Problema: în sala de dedesubt era curs, cei dinăuntru puteau vedea bannerul fluturând la geam. Nici nu era ora stabilită. Au negociat şi au decis să profite de linişte şi să‑l pună. Ce-o fi o fi. Problemă: era nevoie de amândouă la montat, cineva trebuia să le‑ncuie înăuntru şi apoi să le descuie. După o scurtă şuşoteală, m‑au desemnat responsabilă cu lacătul.

Am deschis lacătul, au intrat, clac, am închis lacătul. Pe coridoare era linişte, se mai auzeau doar ceva voci din sala de dedesubt. Apoi, timp de vreo două minute, holul s‑a umplut cu murmurul din Piaţă – fetele deschiseseră geamul. După alte câteva minute, s‑a auzit ciocănit hotărât în uşă. Le‑am descuiat, am încuiat şi am plecat. Am pornit pe coridoare fără să ne uităm înapoi.

În piaţă, la fântână, Ana şi Bianca s‑au întâlnit cu prietenii şi au scăpat rapid de hainele incriminatorii, schimbându‑se acolo, printre protestatari. Bianca şi‑a dat jos fularul şi căciula şi şi‑a luat altă geacă, Ana şi‑a pus blugi în loc de fustă, şi‑a tras un polar negru sub o geacă portocaliu‑neon şi şi‑a scos basca, lăsând claia creaţă roşcat‑inconfundabilă să prindă lumina felinarelor şi a carelor de filmat. N‑a zis niciuna nimic de banner, nici nu s‑au uitat spre el, de teama jandarmilor sub acoperire („civili”). Nici din grupul lor nu ştiau toţi de el.

Bannerul era însă acolo, desfăşurat aproape cât două etaje de Arhitectură: „Violenţă fără rezistenţă! Trădarea de ţară în aur se măsoară!”. Prima l‑a observat Raluca, care conduce ReGeneration, o operaţiune restrânsă care activează în principal în campania Salvaţi Roşia Montană. „O fi fost mâna Anei?”, m‑a întrebat. Am ridicat din umeri. „Ana, ai ceva de‑a face cu bannerul ăla?”

---

Bem o bere în cafeneaua Cărtureştiului de pe Magheru. E‑ntâi martie şi Ana şi Bianca vin de la librăria Bastilia, din Piaţa Romană, unde au ţinut un atelier de confecţionat mărţişoare din materiale reciclate, pentru copii. Ionuţ vine de la cantina Cercului Militar, unde a mâncat prost şi scump. Are cu el o sacoşă cu hainele schimbate de fete în seara când au pus bannerul pe Arhitectură. Pe‑al cincilea scaun stau cadourile primite de Bianca de la mătuşa ei: un buchet de flori şi o plasă cu ouă.

Ana e obosită ruptă. Ieri a fost ultima zi a târgului de mărţişoare de la Muzeul Ţăranului Român, unde ea şi Bianca şi-au vândut creaţiile. Timp de şase zile mai mult de iarnă decât de primăvară, statul la tarabă a fost jobul lor de la 10:00 la 18:00. Apoi, azi dimineaţă, Ana s‑a trezit la 07:30 şi s‑a dus în Militari, unde stă tatăl ei, ca să‑şi ia viza de flotant. Era ultima zi în care‑şi mai putea depune actele ca să poată să voteze la alegerile pentru primăria Bucureştiului.

Până acum, Ana n‑a votat niciodată. A prins două prezidenţiale dar, pentru că n‑a convins‑o niciun candidat, s‑a dus la ambele să‑şi anuleze votul. Erau cozi infernale la secţiile de votare pentru non‑bucureşteni, s‑a enervat şi a renunţat. („Oricum, ruşinos.”) Acum va avea flotant şi va sta la orice coadă. Nicuşor Dan, candidat independent, pe care‑l ştie de la mai multe acţiuni şi căruia vrea să‑i facă şi campanie (o să‑şi pună stickere pe bicicletă, o să‑şi facă rochie cu mesaj electoral, vede ea), e cel pentru care s‑a trezit azi dimineaţă.

Atelierul de mărţişoare de la Bastilia l‑au ţinut doar cu doi copii (unul, mult sub vârsta minimă de şase ani, celălalt, verişoara Biancăi), dar au improvizat o gaşcă din cine mai era prin cafeneaua librăriei şi au meşterit până la capăt. Apoi, au investigat cum sunt poziţionate stickerele concurente. Stickerele Cai verzi sunt la vânzare în ambele librării, dar încă nu s‑au prea vândut. Nici prezenţa tot mai frecventă a fetelor prin reviste de femei şi de case, pe bloguri de design şi pe la evenimente n‑a început să se traducă în vânzări. Ele sunt însă optimiste.

Ana a‑nceput să spere la succesul balerinelor, creaţii filiforme din sfoară şi tul, pe care vrea să le transforme în broşe, să le facă pagină de Facebook şi să mai meargă cu ele pe la târguri. La MŢR au avut succes: în şase zile a vândut vreo 300, cu un profit de aproape 2.000 de lei. Cam cât avea salariu când era angajată. Sunt bani pe care acum trebuie să‑i gestioneze cât mai bine: chiria pentru ea şi Ionuţ e aproape 1.000 de lei, iar în februarie doar factura la gaz, adunată de patru luni, a venit 2.900 de lei.

Nu e viaţa pe care şi‑o imagina Ana la 16‑17 ani c‑o s‑o aibă când se va apropia de 30. Era ea o puştoaică hippie, dar se vedea cu o situaţie – nu măritată şi cu copii, dar cu un job şi un salariu care să‑i permită să facă lucruri. Ca un om mare. Spune însă că se bucură că nu e aşa.

Aşa cum a fost descrisă la un moment dat într‑un training de comunicare, e o rebelă workaholică cu nevoie de program propriu, nu înregimentat. Îşi începe ziua pe la 07:00‑07:30, cu cafea şi Facebook (Cai verzi şi personal). După vreo oră, începe ziua de muncă. Se ocupă de stickere: rezolvă comenzi, dacă sunt (au cam una‑două pe săptămână), lucrează la modele noi, meştereşte la site. Se mai ivesc tot felul de colaborări de vizual, ce‑i drept mai puţine anul ăsta decât anul trecut; în primăvară, de exemplu, a decorat vitrina unei librării Cărtureşti. Mai ajută prieteni cu grafică pentru site‑uri, afişe şi ce mai au nevoie, că nu ştie să zică nu. Mai exersează la desen, acum lucrând la o carte cu pisici inspirată de Trisica, mâţa ei şi‑a lui Ionuţ, găsită acum un an jumătate pe stradă. Avea lăbuţa dreaptă din spate jupuită până la os, primul veterinar dând verdictul amputare – de unde şi numele. Lăbuţa a fost salvată până la urmă, dar i‑a rămas o rană care refuză să se‑nchidă, aşa că Trisica e sub tratament constant cu creme şi poartă câte‑o şosetă colorată.

Părinţii o susţin. Tata e la fel de falit ca şi ea. Cu el seamănă Ana aşa aeriană – mama îi spunea când era mică „Bănicoaia”. Mama o ajută când poate şi îi spune mereu că e mai important pentru ea s‑o ştie împlinită, indiferent cât e de săracă.

Ana simte lipsurile. Bani şi‑ar dori mai mulţi dar ca să călătorească (în ultimii ani, vacanţele au fost la Roşia Montană şi, astă vară, în Croaţia la o tabără de activişti), sau să aibă măcar de‑o donaţie, nu ca să‑şi cumpere mai multe lucruri. Poate ciorapi. Când am trecut pe lângă un magazin Calzedonia, a oftat după o pereche roz, dantelaţi. Apoi a râs că, de fapt, de‑aia militează împotriva încâlzirii globale: ca să nu dispară primăvara şi toamna, anotimpurile ciorapilor.

Locuitul la comun, deşi distractiv, începe să fie obositor, aşa că a‑nceput să se gândească cu Ionuţ să se mute singuri. Pe termen lung şi idealist, visează să se mute la ţară, undeva pe‑un deal – unul de care să fie siguri că nu conţine niciun zăcământ, specifică Ionuţ, ca să nu atenteze nimeni la el. Ana să fie eventual profesoară în sat, să cultive legume, să crească găini şi o vacă pentru lapte şi brânză şi, din când în când, să mai vină în civilizaţie la socializat.

Nu sunt singurii din gaşca lor care visează la asta. Ăsta e viitorul, spune Ana. Nu e iminent, dar se va termina petrolul, toate industriile grele se vor duce pe apa sâmbetei şi cel mai sigur va fi să ai o casă la ţară şi să‑ţi produci singur lucrurile. Plus că i s‑ar părea frumos, dacă o să aibă copii, să‑i crească la ţară. Până acum câţiva ani nu şi-i dorea, pentru că nu i se părea OK să aduci copii într‑o societate unde o să se chinuie. Acum vede altfel lucrurile: de ce să nu aducă pe lume nişte copii activişti, care să schimbe ceva?

---

În bucătăria de la Conac se încălzesc patru sarmale. Apartamentul e într‑un bloc interbelic aproape de Foişorul de Foc, unde Bucureştiul asortează străzile cu clădiri vechi cu bulevardele pătrăţoase ceauşiste. Blocul continuă distonanţa: faţada etajului unu, la care locuiesc ei, are tencuiala originară, transparentă aproape peste cărămidă, ca un mostrar de istorie printre celelalte trei etaje regulamentar tencuite. În Conac, Ana, Bianca, Ionuţ şi Adi trăiesc într‑o bulă de boemie 2.0.

Apartamentul, botezat de un prieten fiindcă e mare, „soios”  şi are şemineu, e, din primăvara lui 2011, centru de operaţiuni activiste şi de divertisment. În sufrageria vastă se adună activişti Roşia Montană – aici au venit Eugen David şi ceilalţi roşieni după o dezbatere din februarie de la TVR –, se confecţionează şi se pictează bannere, se joacă board games (Ticket to Ride, Gloom, Fluxx), se dau petreceri tematice. De ziua lui Ionuţ a fost party comunist, pe fondul a vreo 30 de afişe salvate de Ana din depozitul facultăţii (aşa a apărut şi masca de gaze agăţată de oglinda de la intrare), de ziua Anei a fost jazz & swing party, toată lumea fiind costumată à la anii ’30, de ziua Biancăi a fost travesti party – majoritatea băieţilor au trişat, costumându‑se în cadâne, iar Ana, îmbrăcată în fotbalist, cu turban pe cap, pistrui desenaţi şi cioc lipit dintr‑o codiţă împletită tunsă mai demult, şi‑a luat complimentul de cel mai urât bărbat.

La subsol, în camera de depozitare aferentă apartamentului, fetele au atelierul Cai verzi pe pereţi, cu un birou, un calculator şi‑un monitor cât un minifrigider (al lui Ionuţ), un dulap plin cu suluri colorate de autocolant, o perdea cafenie luată de mama Anei dintr‑un SH din Constanţa şi un cutter‑plotter care, explică Ana, în funcţie de modelul de sticker sună ba a drum and bass, ba a minimal, ba a house.

În curtea interioară au organizat vara trecută un târg „cu de toate”, unde şi‑au scos la vânzare hainele şi lucrurile de care nu mai aveau nevoie (l‑au promovat pe Facebook şi chiar au avut vizitatori non-prieteni). Acolo‑şi parchează Ana bicicleta, o Empo din 1936, luată din Pipera de la nişte oameni care recondiţionează biciclete aduse de afară. Pe tomberon sunt două păpuşi din pânză. Casa e plină de păpuşi salvate de Ana şi Bianca din SH‑uri, iar astea două sunt prea pătate ca să fie dăruite sau să stea în casă, aşa că deocamdată au rol de „păpuşi de tomberon”.

În bucătăria încăpătoare se organizează maratoane de gătit, Ana fiind şefă la sufleuri. A‑nvăţat să gătească după ce‑a venit la facultate şi s‑a mutat cu tata, care avea o dietă pe bază de supă la plic (uneori dichisită cu un cub Maggi) şi cartofi prăjiţi. Ea nu pusese mâna pe‑o cratiţă pentru că mama n‑o lăsase: o considera prea aeriană ca să fie în siguranţă în bucătărie, plus că trebuia să se‑ocupe de‑ale ei, nu de gătit. Prima mâncare gătită a fost o ciorbă cu perişoare din carne de mici, luată din greşeală de tata.

Acum, în bucătărie se împart cele patru sarmale, pentru mine, Ana şi Ionuţ. Sarmalele sunt vegetariene şi sunt aduse de Ionuţ de la Bucium, un sat aproape de Roşia Montană, unde s‑a întâlnit acum câteva zile echipa de vreo 25 de organizatori a Fân Festului, festivalul dedicat salvării Roşiei. Un obiectiv a fost să vireze cât mai mult dinspre muzică spre cultural – să facă proiecţii de filme, teatru, inclusiv pentru copii, traininguri –,  iar meniul, gătit de o femeie din sat, a fost adaptat vegetarienilor majoritari.

Ana şi Ionuţ au renunţat la carne acum patru ani, după ce Ionuţ, care înainte considera vegetarianismul o prosteală, a fost la un training în Olanda şi a învăţat cum funcţionează industria cărnii şi ce influenţă are în economia mondială. Când a revenit şi i‑a spus Anei că se gândeşte să se lase de carne, ea a răspuns cu un Ieeee, haide!

Bem kombucha, o băutură dulce‑fructoasă al cărei gust nu seamănă cu nimic, produsă de o ciupercă precum o meduză albă, mată şi netedă, pe care o ţin în borcan şi‑o hrănesc cu ceai verde cu zahăr. Au mai multe borcane şi testăm mai multe recolte, una dintr‑o sticlă de vin, alta dintr‑una de Grolsch (sticlele de Grolsch au fost bune şi pentru bulion, anul trecut fiind primul când Ana a pus murături şi conserve pentru iarnă).

Discuţia e despre feminism şi a pornit de la un interviu cu Ana publicat în Unica, pentru care a primit întrebările pe mail şi, după ce‑a scris răspunsurile, i l‑a dat lui Ionuţ la editat – aşa cum face cu tot ce scrie, pentru că el e mai talentat la scris. Ionuţ se pare că a adăugat la finalul ultimului răspuns că Ana are acum timp şi să pună murături şi să gătească, aşa cum ar trebui să facă toate femeile. La ultima parte a frazei – „aşa cum ar trebui să facă toate femeile” – i‑a sărit Anei ţandăra.

– Nu spun că femeile nu trebuie să gătească, argumentează Ana. Dar mi s‑a părut că e încă o cărămidă la impresia asta care e în capul bărbatului român că femeia e bună la gătit şi‑atât.

– Băi, nu e adevărat, zice Ionuţ. Era un text despre o femeie care a reuşit cu foarte multe riscuri să facă ceea ce‑i place, nu trăieşte foarte bine dar în sfârşit acum are timp şi pentru alte chestii. Cred că se şi termina cu „în sfârşit acum am timp să gătesc”.

– Nu, nu, nu. Greşeşti. Este vorba despre ce‑ţi doreşti să faci, nu despre ce trebuie. Dacă eu vreau să pictez toată ziua şi să nu spăl vasele, asta mi se pare normal să fac. La un moment dat va trebui să spăl vasele, pentru că e de bun simţ, e normal. Dar trebuie să faci ce‑ţi place, indiferent ce spune societatea, despre asta e vorba.

Ionuţ scutură palma dreaptă, semn de ajungere la un acord preluat de la şedinţele Reclaim the Fields, o tabără internaţională de activism organizată anul trecut în Roşia Montană.

– Mai vreau şi eu o completare, spune Ionuţ. Sunt complet de acord. Fix asta înseamnă anarhia, să faci ce vrei, fără să deranjezi pe altul şi să‑ţi asumi responsabilităţile pe care vrei tu să ţi le‑asumi. Dar într‑o structură socială în care suntem nevoiţi să ne autocenzurăm şi să ne împărţim rolurile în familie, spun că femeia şi bărbatul au construcţii fizice şi psihice diferite, care sunt complementare.

Câteva replici mai târziu, Ana conchide:

– Eu le consider pe fufuliţele alea care spun, vai, eu nu fac de mâncare că nu ştiu ce, nişte fufuliţe. Dacă vrei să supravieţuieşti în garsoniera ta, trebuie să găteşti.

Ana e orice, dar fufuliţă nu. Anul trecut a fost voluntar la Fân Fest şi nu i‑a plăcut că fiecare bărbat care vedea o femeie cărând un buştean sau bătând un cui îi sărea în ajutor, că nu‑i treabă de fete. I‑a plăcut însă de Pepi, care le‑a dat sfaturi cum să spargă mai eficient lemnele. Munca n‑a fost uşoară. Ana a fost în echipa de gunoi, cu Ioana, Raluca şi Catinca. Se trezeau dimineaţă pe la 08:30, strângeau gunoaiele de pe drum de la cazare până‑n zona de festival, iar acolo culegeau sacii strânşi de la gheretele de mâncare şi băutură şi‑i duceau la tomberoane. Cărau zeci de saci, cu pauze pe drum să mai mănânce‑o zmeură, o cătină. Când terminau, făceau duş (sau nu) şi mergeau pe dealuri la relaxare, sau în sat la vizite. După‑amiaza, o luau de la capăt. Au fost o „echipă forte”, se mândreşte Ana, deşi miroseau îngrozitor.

Ana crede că e o problemă felul în care sunt tratate femeile în România. Un indiciu sunt remarcile pe care şi le‑aude când merge pe bicicletă („Şi, stai direct în ţeavă?”). Iar ea le aude destul de des, fiind o biciclistă convinsă – a participat la câte marşuri şi evenimente pro‑biciclete a putut, de-a şi apărut pe afişul Skirtbike, care promovează bicicleta ca fashion statement pentru femei.

Slutwalk – Marşul Panaramelor i s‑a părut cel mai mişto marş la care a participat. E‑o mişcare internaţională care protestează împotriva asocierii violenţei sexuale cu hainele sau înfăţişarea femeii (participantele ar trebui să se îmbrace provocator). Ana şi‑a pus o rochie bleumarin, ciorapi galbeni şi sandale bleumarin asortate, părul şi l‑a prins într‑un coc dezlânat, şi‑a ales un mesaj de pe slutwalkslogans.tumblr.com şi şi‑a printat o pancartă: „Police look like sluts to uniform fetishists…”.

Anei i‑a plăcut mesajul – merg pe stradă, aşa mă îmbrac eu, nu trebuie să mă ciupeşti de fund –, s‑a bucurat că au atras atenţia, păcat că media n‑a înţeles nimic. S‑a scris frivol, că erau nişte urâte, grase, pe care nu le‑ar fute nimeni – au rămas toţi la aspect. Singurul articol care crede că a transmis corect mesajul a fost, culmea, în Playboy. Ana e mândră că a şi apărut într‑o fotografie – şi nu‑n orice număr Playboy, ci în cel cu Mazăre pe copertă. A sunat‑o pe mama să‑i spună să‑şi ia revista şi şi‑a pus‑o poză de profil pe Facebook.

Problema asta cu înţelegerea mesajului o au toate manifestaţiile care se exprimă provocator. Valabil din păcate, spune ea, şi pentru marşurile GayFest, de exemplu. A descoperit recent Femen, o gaşcă de ucrainence mişto care protestează la bustul gol împotriva discriminării femeii. Dacă ar fi să vină în România, s‑ar băga şi ea – face plajă la nudişti şi e destul de exhibiţionistă –, dar nu crede că s‑ar înţelege mare lucru dincolo de femei în ţâţele goale.

Acţiunile găştii Anei sunt blânde prin comparaţie. Există „acţiunile directe”, explică Ionuţ, menite să blocheze un proces (blochezi uşa unui minister când trebuie să intre cineva important), dar majoritatea celor organizate de ei sunt din categoria „photo opportunities”. Nu vor neapărat să scandalizeze, dar vor să atragă atenţia şi să creeze conţinut viralizant (de aceea au mereu grijă să‑şi plaseze vizibil logoul, să facă fotografii şi să filmeze). E teatru de stradă, mesajul e îmbrăcat într‑o formă uşor de acceptat.

Urmează scenarii şi au scenografii. O acţiune recentă, la ministerul mediului: „Inspectorii de sănătate civică au detectat un focar de corupţie, incompetenţă şi propagandă”; ca diversiune, Ana şi încă o tipă erau în clădire, încercând să‑i ţină de vorbă pe paznici; afară, trupa de nici 10 protestatari se legaseră între ei cu tuburi şi lanţuri şi încercau să se lege de clădire; în câteva minute, erau culeşi de jandarmi şi duşi spre dubă; Ana ţipa la jandarmi: „Ce‑aveţi cu ei? Ce‑aveţi cu bieţii oameni?”; peste câteva ore, erau din nou în faţa ministerului; în câteva minute, erau culeşi de jandarmi şi duşi iar în dube.

Ambele tabere ştiu piesa asta: activiştii ştiu ce vor face jandarmii, jandarmii ştiu ce vor face activiştii, toţi îşi duc la capăt rolul. Profeţia se autoîndeplineşte.

Ana a intrat la fix în jocul ăsta. Când a jucat rolul de butoi de cianură, chiar credea că e un butoi şi are reziduuri toxice în ea. A jucat rolul Formaldehida Kronospan şi s‑a măritat cu László Borbély, pe-atunci ministrul mediului, într‑o scenetă la ministerul mediului din iulie 2011, după ce Borbély premiase producătorul de PAL, Kronospan Sebeş SA, ca fiind printre cele mai verzi companii din România deşi procesul lor tehnologic implică formaldehida, o substanţă toxică. Mirele era la costum, cu o floare în piept şi un carton cu moaca lui Borbély pe faţă. Ana purta rochia albă primită de la mama (cumpărată de la SH), păstrată pentru o ocazie specială – a decis că nu se mărită prea curând aşa că o poate folosi la o nuntă metaforică. A fost o mireasă toxică, rea şi isterică. A fost grozav.

Are viaţa asta interesantă, mai cu un proces, mai cu un drum la poliţie, mai cu o nuntă cu un ministru, pentru că nu vede cum ar putea fi altfel. Într‑o lume ideală, Ana crede că acţiunile lor i‑ar inspira şi pe alţii, aşa cum pe ea au inspirat‑o Ionuţ şi prietenii lui şi ea le‑a influenţat mai departe pe Bianca şi pe Ioana.

Între timp, Ana a‑nceput să plănuiască următoarea masă, considerând sarmalele mai degrabă aperitiv. Va   face nişte legume la cuptor, cu piper, ulei de măsline şi mai vede ea ce.

Discuţia a ajuns la rolul şi rostul activistului.

– Acum că mi s‑a trezit spiritul civic, n‑aş mai putea să stau degeaba, spune Ana. Nu pot să stau şi să mă uit la televizor cum îţi toarnă ăştia pe gât cum ar trebui să trăieşti şi ce‑ar trebui să cumperi. Nu vreau. Nu pot. Mă simt mai liniştită să ştiu că mâine merg la protest şi strig „jos Băsescu”, sau să‑şi dea demisia Xulescu, sau că vreau să salvez Roşia Montană.

Da, motivaţia personală e importantă.

Traseul activiştilor, explică Ionuţ, e aşa: primul pas, devin ecologişti, plantează copaci; apoi, văd că problemele de mediu sunt provocate de nişte companii, guverne etc.; mai toţi devin vegetarieni, pentru că văd ce importanţă are industria cărnii în aparatul economic; apoi, se uită la ce se îmbracă, ce beau – anarhiştii nu beau, nu fumează, nici măcar iarbă; apoi, devin activişti pentru drepturile omului.

Ana se opreşte din spălat legume.

– Dacă [autorităţile] se agită atâta pentru noi – şi ştiu că suntem ascultaţi, că se ştiu anumite lucruri pe care le facem –, dacă vin să ne ia cu duba, mi se pare că ne tratează ca fiind foarte importanţi. Înseamnă că facem ceva. Dacă nu ne‑ar considera periculoşi, n‑ar consuma atâtea resurse cu noi.

Victoriile sunt mici în jocul ăsta. Când mi‑a povestit de acţiunea cu Oprescu şi Ceauşescu, Ana era mândră că Oprescu părea iritat la TV. În ianuarie, era fericită că şi‑a dat Boc demisia şi spera că oamenii o vor interpreta ca urmare a protestelor. E conştientă şi ea, şi Ionuţ, cât de mici sunt ei în ecuaţiile astea atât de mari. Nici prin acţiunile lor Ana nu crede că reuşesc să ajungă la mase. Tot prin educaţie s‑ar putea schimba ceva, tot cu noua generaţie s‑ar putea da un refresh.

Ăsta nu e însă un motiv să stea în casă.

În cuplul Ana‑Ionuţ, Ionuţ e activistul de profesie, avansat în evoluţia pe care ne‑a explicat‑o şi conştient că s‑ar putea prinde în capcana subtextelor şi conspiraţiilor. Ana e undeva la mijloc. Uneori e aeriană: auzise de grupul de artişti‑activişti Voina, dar nu s‑a documentat mai serios când a aflat că vor veni în România, la festivalul de documentar One World, dacă tot urma să le vadă proiecţia. Uneori e uitucă: spune că nu prea ţine minte ce n‑are încărcătură emoţională. Uneori e superficială: şi‑a ras o parte din păr în partea stângă, simbolul femeilor stângiste, dar nu din raţiuni ideologice, nefiind pricepută la politică, ci pentru că a cunoscut la tabăra Reclaim the Fields o puştoaică englezoaică tunsă aşa şi i‑au plăcut şi puştoaica, o „super activistă!”, şi ideea părului ras subversiv.

Dar e firesc să fie aşa. Ana e mai întâi artist şi apoi activist, e mai întâi colorată şi apoi supărată, e, cum se autodefineşte, un om normal. Cetăţeanul Ana Bănică, arhitectă şi vintage fashion victim, care crede că toţi ar trebui să ne implicăm, în oarecare măsură, în lumea din jurul nostru. Pentru ea, asta înseamnă să picteze şi să fie acolo.