Drumul Taberei: Utopie întreruptă

Cu aerul sufocat de praf și de gaze de eșapament, asurzit de zgomotul burghielor și al claxoanelor, împodobit cu borduri, despicat în parcări haotice, Drumul Taberei pare un cartier tipic bucureștean. Au fost odată și spații verzi, însă între timp bucățile libere s-au umplut de biserici și supermarketuri noi. Peticele de iarbă dintre blocuri sunt îngrădite și umplute cu gunoaie. Spațiul public înseamnă doar coridoare printre mașini, garduri și șantiere.

O linie de metrou, aflată în construcție din 2012 încoace și mereu amânată, asfixiază și mai mult zona. Prețurile apartamentelor au scăzut la jumătate după criza financiară din 2008 și rămân joase față de alte zone. Chiar și-așa, atunci când autobuzul 368, ce vine din centrul orașului, urcă pe bulevardul larg care împarte Drumul Taberei, o lumină dinspre vest inundă mașina. E o senzație vagă de echilibru și armonie.

Deși e greu de ghicit asta azi, cartierul a crescut de la un concept centrat pe nevoile cetățenilor, nu de la un plan de a construi rapid și ieftin.

La sfârșitul anilor ’50 și la începutul deceniului următor, un grup de tineri arhitecți din București a primit misiunea de a dezvolta un experiment unic pe-atunci în România, un micro-oraș la periferia Bucureștiului. Ridicat peste câmpurile și terenurile folosite până atunci de armată, Drumul Taberei urma să devină un complex urban născut de la zero.

Blocurile joase erau proiecte moderniste, betoane ce aveau să plutească într-o mare de verdeață, spațiu și lumină, într-o combinație de perspectivă urbană și libertate rurală. Școlile, fabricile, bibliotecile, cinematograful și magazinele urmau să fie așezate la câțiva pași de scările noilor blocuri. Era un concept menit să înalțe corpul, mintea și spiritul, inspirat de arhitectul Le Corbusier, dar la o scară care n-avea comparație în Occident.

O utopie franceză pe-o foaie goală, undeva în România.

Veniți aici în anii ’60 și ’70, primii locuitori vedeau cartierul ca pe unul ce împăca idealurile unei societăți egalitare moderne cu împrejurimile sălbatice. Drumul Taberei a devenit o piesă de vitrină pentru ingineria socială a acelor vremuri și un sanctuar pentru refugiații de dictaturi fasciste din Chile și Grecia.

Deși blocurile adăposteau un amestec social între clasa muncitoare și cea de mijloc, mulți locuitori vedeau cartierul ca pe unul de gulere albe și progresiști – o zonă ce se desprindea atât de trecutul feudal al României, cât și de prezentul totalitar.

Apoi a intervenit politica.

În anii ’70, dictatorul Nicolae Ceaușescu a preluat controlul planificării urbane și a plantat blocuri mai înalte și mai proaste prin tot orașul, în dauna spațiului liber. În deceniul următor, economia României a căzut, piețele și alimentarele s-au golit, iar programul TV s-a scurtat.

După Revoluția din 1989, chioșcurile, șobolanii, câinii vagabonzi, prostituatele și barurile au invadat străzile din cartier. Biblioteca a devenit peste noapte un restaurant italian kitschos, iar cinematograful – un loc de adunare pentru cei fără adăpost.

Azi, societatea civilă și corporațiile vor să reaprindă spiritul comunității.

Am umblat timp de șase luni prin Drumul Taberei ca să-i adunăm poveștile. Mai jos, am lăsat cartierul să-și zică istoria prin vocile a patru generații care au crescut, s-au jucat, au iubit și s-au luptat aici, înainte de a hotărî să rămână ori să-și caute locul altundeva. A rezultat o viziune poate mitizată asupra trecutului, dar și semne că locul ăsta merge înainte și luptă să-și recâștige identitatea.

ANII ’60

Marius Lebădă, arhitect, 84 de ani

Aici era un câmp de exercițiu pentru Academia Militară. Autoritățile voiau numai să construiască cartierul. Mai mult nu s-a amestecat nimeni în structura proiectului. S-au limitat doar să ceară un anumit număr de locuitori pe hectar. A fost foarte simplu. Sistematizarea s-a făcut odată, în timp ce ieșeau o mulțime de absolvenți din facultăți, în anii ’60. Și nu știau ce să facă: știau numai că terenul e foarte mare, că nimeni nu vrea să bage în el pentru că era prea aproape de drum, așa că l-au lăsat la cheremul nostru – proaspăt absolvenți – să facem treaba asta: „Dacă iese ceva, bine. Dacă nu iese, iar bine”.

În România nu era nimic de felul ăsta. Erau în Franța câteva astfel de cartiere, dar în număr mult mai mic. Aici era vorba de unité de voisinage, adică unități care să nu depășească 10.000 de locuitori. În fiecare mic raion, locuitorul urma să aibă grădiniță, școală primară. Pe trei-patru astfel de unități exista câte un liceu, un centru pentru cumpărături, inclusiv o zonă verde în care să se joace copiii, în care să nu fie circulație deschisă pentru automobile și așa mai departe. Era vorba că se face acolo și-un teatru, și-un sfat popular pentru toți locuitorii. Era un cartier pentru 120.000 de oameni.

[Șoseaua în formă de potcoavă] era prevăzută în plan, a fost unul dintre elementele pe care noi le-am căpătat atunci, ca bază pentru proiectare. Nu era în forma în care e astăzi, ca o curbă într-o cursă mare de automobile, ci era segmentată și era știut că în partea de vest n-o să se mai construiască în afara viitoarei centuri de autostradă pe care aveau de gând s-o facă, în jurul întregii Capitale.

La început, în faza de proiectare și de aprobări pentru sistematizare, n-a prea vrut nimeni să-și ia vreo răspundere. Am fost și la conducerea de partid, am prezentat împreună cu arhitectul-șef al orașului proiectul puterii de atunci. S-a luat la cunoștință și nu s-a spus nici da, nici ba, pentru că nu erau acolo niciun fel de oameni de specialitate. 

Pe-atunci nu era vorba dacă e important sau nu, dacă reușim sau nu.

Proiectul a început în 1960. Eu aveam 26 de ani.

Miruna Stroe, cercetătoare în arhitectură, 39 de ani

Arhitecții erau plini de energie și de entuziasm, deoarece simțeau că pot aplica principiile moderniste în care credeau. A fost pentru ei o șansă să își manifeste idealurile. Erau acolo principiile planificării urbane dedicate minții și corpului, cu blocuri puse într-o mulțime de spațiu liber. În Drumul Taberei, aceste idei de planificare au fost influențate de Occident. Arhitecții au lucrat cu revista franceză L’Architecture d’Aujourd’hui în mână. Este unul dintre acele proiecte cu adevărat intelectuale, gândite după principiile din carte. Ar fi trebuit să funcționeze.

ANII ’70

Ema, jurnalistă, 51 de ani

Eu am făcut Școala 203, care e în spatele pieței. Acum se numește Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi”. Când am făcut eu, era școală de fete. Școala lui frate-miu, de lângă, era strict de băieți.

La mine în bloc erau foarte puțini muncitori. Erau gulere albe. Lucrau și în întreprinderi, dar mai mult ca funcționari. Erau ingineri, funcționari în aparatul de stat, profesori. Erau și oameni de la țară. O bună parte dintre ei aveau nostalgia gliei și ieșeau din proprie inițiativă să dea cu grebla. Ei erau cei care zbierau de pe geam când voiam să luăm o cireașă sau când călcam pe flori. Ne terorizau.

Erau și multe turnătorii la bloc, nu era o comunitate ideală. Dacă făceai zgomot și venea ăla și-ți bătea de două ori la ușă, a treia oară îți făcea reclamație la poliție sau la primărie. Erau reclamagii și-i știam. Așa făceau ei exerciții de putere. 

Blocurile sunt aerisite. Circulă aerul, e lumină. Nu te simți împovărat.

Parcul Moghioroș a avut un concept foarte frumos inițial. A fost construit ca un amfiteatru: pe măsură ce coborai spre lac vedeai linia orizontului, copacii, cerul. 

Blocurile trebuia inițial să aibă o grămadă de facilități: de la grădiniță, până la bibliotecă și piscină. Unele chestii s-au făcut: cele de garsoniere de pe Brașov și de pe Drumul Taberei au la parter un spațiu care e fie bibliotecă, fie atelier de reparații TV, fie CEC, fie Loto Prono. Multe au o arhitectură funcțională. Arhitecții erau conștienți că spațiile de la parter nu puteau suplini toate serviciile și făceau complexe: Drumul Taberei 34, Favorit. Mai era unul mai mic pe Romancierilor. Acolo se reuneau toate funcțiunile necesare unui trai decent și pentru loisir.

Marilena Trică, pensionară & activistă, 68 de ani

Favorit avea al doilea cinematograf ca mărime al Bucureștiului. Mai avea magazinul Favorit, un supermarket cu trei niveluri, frizerie, croitorie, coafor, restaurant. Toată lumea se însura și se boteza la restaurantul Favorit și-și făcea fotografie la studioul de-acolo. Te tundeai, te întâlneai cu vecinul la croitor, te întâlneai și la coafor, poate te duceai la cinema. Era un nucleu de socializare.

Ema

Stăteam la coadă la Favorit să văd Star Wars. 

Marilena

Eu am văzut Armageddon acolo.

Carlos Ramirez Valdebenito, fost refugiat chilian în Drumul Taberei, 72 de ani

În 1973, guvernul socialist chilian al lui Salvador Allende a fost răsturnat printr-o lovitură de stat condusă de generalul Augusto Pinochet. Mișcarea a fost susținută de Statele Unite. După experiența din Cuba, America nu mai putea accepta un alt guvern socialist care să susțină naționalizarea și reformele agrare. Allende fusese votat de muncitori, intelectuali, oameni de știință, din orașe și din mediul rural. În lovitura de stat, 30.000 de oameni au fost uciși și 100.000 au fost exilați în America Latină și Europa.

Marea majoritate a ambasadelor străine din Santiago au fost înconjurate de forțe armate. Era imposibil să intri într-o astfel de reprezentanță și să ceri să fii trimis într-o altă țară direct din Chile.

Eram membru al Partidului Socialist, economist și profesor. Am fugit în Lima, Peru. Erau mulți ca mine, iar pentru a ușura situația, Națiunile Unite trebuiau să găsească locuri în alte țări. Am fost trimis în România în aprilie 1974. Mai târziu au venit soția mea și cele două fete.

Ce știam despre România? Că era o țară socialistă din Estul Europei și că e o insulă latină în zonă. A fost foarte important, pentru că și limba spaniolă are rădăcini latine, era o cultură comună.

Mii de chilieni au ajuns în România – poate până-n 4.000. Unii au stat câte două-trei luni și apoi au plecat în alte țări din Europa. Statul român ne-a găzduit în două blocuri noi de zece etaje din Drumul Taberei, M18 și M19, la stația Râul Doamnei. Eu am obținut o bursă și am început un doctorat la Academia de Științe Economice (ASE).

Chiar dacă aveam rădăcini comune, era o societate distinctă, cu un regim socialist, cu un model economic social distinct, cu un singur partid – Partidul Comunist Român, foarte ferm. Totul era nou pentru noi! Începuse cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și al Partidului Comunist Român în toate cântecele și poeziile care se scriau. Televiziunile și celelalte mijloace de comunicare aveau imaginea secretarului general peste tot. Era și pe străzi, pe fabrici, pe universități, pe școli și așa mai departe. Era un lucru foarte ciudat pentru noi, foarte ciudat!

Ne-am întâlnit cu un popor care se uita la noi. Din perspectiva noastră, vedeam cum arăta o țară „socialistă”. Noi voiam să construim o societate socialistă în Occident, nu în Est. Marea majoritate eram militanți politici. Situația României ne-a deschis nouă, chilienilor din organizațiile interne, discuții despre locul în care noi trebuia să începem să trăim, să ne construim familiile, să căutăm explicații: „De ce lucrurile erau așa și nu altfel?”.

Drumul Taberei era constituit în mare din muncitori. Dar erau și intelectuali, profesori, inclusiv profesori universitari, erau medici, farmaciști, stomatologi, arhitecți care locuiau pe-acolo. Erau unii care vorbeau spaniola și ne întrebau lucruri. Am început să facem cursuri de română. Un pic pe-aici, un pic pe-acolo, ne descurcam. Eu zic că am avut o primire bună.

Erau trei puncte fundamentale în Drumul Taberei: cinematograful, magazinul – era un mare magazin universal – și o cofetărie. Favoritul era cinematograful cel mai apropiat, deci cartierul întreg se ducea la Favorit. Mi-aduc aminte, pentru că eu mă duceam cu cele două fete la filme pentru copii. Atunci era un mare actor, Dem Rădulescu, care a murit. Îl juca pe Motanul Dănilă, în Veronica. Era un cântec interpretat de el și fetele îl știau pe dinafară.

Îmi aduc aminte de profesoare care au primit lecții în spaniolă. Poporul român a fost minunat: o doamnă directoare care avea întâlniri cu părinții chilieni și zicea că „noi facem eforturi, pentru că noi avem instrucțiuni să vă primim și vrem să vă primim în condițiile cele mai bune pentru copii”.

Și făceau cursuri ca să știe câteva cuvinte în spaniolă.

Îmi aduc aminte că iarna, fetele se duceau să se dea cu săniile în Moghioroș, pentru că erau niște dealuri. Și se aruncau în zăpadă. În Chile, unde locuisem, nu aveam zăpadă. Era doar sus, în Anzi și aproape de Antarctica. Era frig, era soare cu dinți. Ningea mult, ieșea soarele în miezul zilei și erau minus 25 de grade. Mi-aduc aminte iernile. Căldura era practic inexistentă. Iar să suporți frigul acela era foarte dificil.

Cu mâncarea a fost iarăși complicat, pentru că noi veneam dintr-o zonă mult mai verde și deci salatele erau mai răspândite. Noi mâncam foarte multe salate, nu carne. Românii mănâncă multă grăsime. Noi mâncam mai mult vită, pui, curcan. Ei mănâncă foarte multă carne de porc. Noi aveam trei medici chilieni exilați în M18, iar unul era specialist în boli gastro-intestinale și ne zicea că „trebuie să vă obișnuiți încet-încet”.

Profiterolul era prăjitura mea preferată. Acum, de fiecare dată când vin în România cer profiterol și de fiecare dată se schimbă gustul. Nu mai este profiterolul de-atunci, nu mai e gustul acela minunat. Nu mai știu ce era.

ANII ’80

Răzvan „Craiova” Martin, recepționer, anarhist & activist, 42 de ani

Blocul e din ’72 sau ’73, e pe Aleea Ariniș, în OD1. Ai mei s-au căsătorit în ’73 și tot în anul ăla s-au mutat. S-a nimerit să se adune în cartier o grămadă de tineri: și unchiul meu a venit în cartier atunci, erau nu știu câți prieteni de familie de-ai lor, colegi de facultate, unii s-au mutat inclusiv în bloc. Eu m-am născut în 1976.

Cartierul era destul de amestecat din punct de vedere social. Predomina poate un middle class comunist, dar erau și familii sărace. Colegii mei erau de toate felurile. 

Pe lângă bloc erau tei, nuci și niște vișini. Vecinii aveau viță de vie, crescută de jos până la etajul 1. Din start, cartierul a fost gândit cu mult spațiu verde și a fost spectaculos dintotdeauna din punctul ăsta de vedere. Pe fiecare scară aveai foarte mulți copii. Veneam de la școală, îmi aruncam ghiozdanul, îmi luam cheia de gât, luam sticla de lapte, o umpleam cu apă și ieșeam afară. 

Nu era trafic, nu era nimic. Era una din zece mașini câte vezi acum. Când era comunismul cel mai nasol, noi copiii n-aveam nicio grijă. Neavând nici emisiuni la TV, automat stăteam afară. Toată lumea era pe stradă.

Porecla mea în cartier era „Craiova”, pentru că țineam cu Universitatea Craiova. Când am devenit fan de fotbal, la șase-șapte ani, era cea mai tare echipă din țară.

În fața blocului meu era un câmp imens, numai pământ cu smocuri de iarbă. Și pe câmpul ăla, până în ’85–’86, era maidanul nostru, făcuserăm din el un teren de fotbal imens.

Apoi, pe maidan au început să construiască un bloc. Cât s-a făcut blocul, doi-trei ani, șantierul era un loc de joacă fantastic. Au săpat o fundație foarte adâncă. În iarna lui ’85, când au fost cele mai mari zăpezi, săream de sus în zăpadă peste niște cartoane puse jos. Unii copii se dădeau peste cap în aer, era o nebunie. Ne jucam de-a v-ați ascunselea prin șantier.

Era aici senzația asta de oraș combinat cu un sat. În capăt începea o lizieră de pădure. Mergeam la furat de cireșe și vișine în Domnești, făceam 20 de minute de-acasă. Mai era un câmp cu porumb, mergeam acolo să adunăm șopârle. Luam șopârlele și le ascundeam în penarele fetelor. Părinții nu știau ce facem: noi ieșeam afară și nu puteau să ne controleze. Ne simțeam liberi și-n altă lume.

Anii ’80 au fost cei mai nenorociți, nu găseai nimic în magazine. Nu era brânză, ouă, nimic. Erau cozi în fața Alimentarei. Toată lumea stătea la coadă: te așezai și nu știai ce se dă. Când ieșeam să merg la joacă, mama îmi zicea să fiu cu ochii pe alimentară, să văd dacă se bagă ceva. N-o să uit că odată era coadă la ulei și noi ne jucam. Și strigam: „Țipă foamea-n voi!”.

În piața de la Valea Ialomiței, lângă potcoavă, era o casă de comenzi, unde sunai ca să primești chestii care nu se găseau în magazine. Teoretic suna oricine, dar aveai nevoie de pile ca să cumperi. Treceam pe aici și ne imaginam: „Doamne, aici au banane, ciocolată!”.

Era un talcioc pe-aici în timpul comunismului și se întindea pe străduțele dintre case. Unul dintre cele mai mari din București, cu de toate. Țin minte că l-am târât pe tata să-mi ia espadrile și săracul mi-a luat, înghițind în sec. A dat 300 de lei pe ele, erau bani mulți. După nici două săptămâni mi s-a desprins talpa. Mi-a fost o rușine… 

Erau unul sau două locuri în care se găsea Pepsi: la cofetărie sau la Indiana. Stăteam cu orele la coadă la Pepsi. Odată am leșinat la coadă la pantofi.

Cum să nu-i urăști pe comuniști?

Mai veneam noaptea la școală să spargem geamurile. E absurd, e ridicol, dar mulți copii identificau școala cu partidul, cu sistemul. Spărgeam geamuri mai ales iarna, când nu prea se dădea căldură și voiam să ne trimită acasă. 

Iarna mă agățam de mașini ca să mă tragă pe gheață. Și mai rămâneam cu bara mașinii în mână, ieșeau ăia, mă cafteau.

Și acum aș face asta.

Miruna Stroe

La un moment dat, Ceaușescu a vrut să vadă o comparație a densităților urbane între capitalele europene. Bucureștiul nu era între orașele cu densități mari de locuitori pe hectar, așa că a spus că densitatea trebuie să crească. Dacă creșterea asta nu era posibilă în centrul orașului, trebuia să fie în aceste cartiere-dormitor.

În Drumul Taberei, golurile reprezentate de spațiile verzi au fost umplute la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80. Era o „îngroșare”: o acțiune în care se adaugă mai multe clădiri și locuințe fără a completa și facilitățile. Asta a distrus principiile inițiale și a produs un spațiu public disfuncțional sau care nu este folosit în scopul pentru care a fost proiectat inițial.

Carlos Ramirez Valdebenito

În anii ’80 economia a slăbit. În ’74, când venisem noi, alimentarele erau pline, găseai de toate: de la brânză bună, până la cârnăciori oltenești foarte buni. După ’78, a început criza: Ceaușescu voia să plătească toată datoria externă și asta pe spatele cetățeanului din stradă. Era mai puțină căldură, servicii medicale mai proaste… Curentul se oprea, stăteam pe întuneric. De ce? Ca să se facă economie la energie. Nu găseai nimic pe tarabe, dar nimic. La Orizont era o mică piață și lumea dădea cu pumnii, se luau la bătaie pentru niște roșii, pentru niște cartofi, era groaznic. Era o lipsă absolută.

Exista o distanță irecuperabilă, adâncă între popor și partidul care guverna. S-a distrus tot: nu numai economic, ci și politic, cultural. Și asta s-a simțit și în Drumul Taberei.

Eu am rămas singur în România, așa că îmi ocupam timpul cu chestiuni intelectuale. Și eu cred că am făcut foarte bine. Aveam posibilitatea de a călători în Centrul Europei și să aflu tot ceea ce era nou atunci pe domeniul economic. Prin ’83–’84 mergeam în RDG la niște conferințe și susțineam că sistemul socialist se destrăma. Ziceam că sistemul nu suportă [reformele], iar ei ziceau că e imposibil. Eu vedeam de dinăuntru, vedeam ce se întâmplă în România. Ceaușescu și grupul lui se restrângea zi cu zi.

Când am cunoscut-o pe Dana, era la ASE. Era studentă, eu eram la doctorat. Și a fost o istorie foarte frumoasă. Mi-au atras atenția ochii ei minunați, verzi transparenți, ca apa Mării Caraibelor. A fost o relație adâncă, a fost o relație de oameni buni de suflet. A fost o perioadă foarte foarte frumoasă.

Dar nu a fost ușor. Cucerirea a fost o luptă lungă – de doi ani de zile, cel puțin. De ce? Motivul e simplu: mama ei era directoare a muncii, tatăl era un mare funcționar al guvernului. Apoi, relația cu un străin era interzisă în România. Și era un pericol. Am hotărât să ținem relația secretă. Pentru că, dacă era descoperită, era foarte complicat pentru ea. Ea a avut curaj. Sunt convins că era îndrăgostită. Și așa a început, după doi ani de luptă grea.

Când m-am întors în Chile, în 1986, era o situație complicată, pentru că puneam la risc situația părinților. Românii erau închiși, nu puteau pleca. Dacă o făceau, erau declarați inamici ai poporului, trădători. După Revoluție, în 1991, eu am revenit în România. Dana a venit în Chile cu mine și ne-am căsătorit aici. Dar deja ea suferea de cancer și după aceea a murit.

Cred că a fost capitolul cel mai frumos din întreaga mea viață. De fiecare dată când mă duc în România îmi aduc aminte. A rămas amintirea care zi cu zi este prezentă și crește și se întărește.

Răzvan Martin

Pe 22 decembrie 1989 am fost în centru, fără să știe ai mei. 

În timpul Revoluției se trăgea cu obuze spre cimitirul Ghencea, pentru că soldații auziseră că de-acolo atacă teroriștii. Și pe-aici se mai trăgea. L-a ciuruit pe unul în cur. Stăteam în casă și, când auzeam gloanțele, ne puneam la podea.

Noi, golanii din bloc, am făcut un filtru în intersecție. Controlam mașini. Șoferii se dădeau jos, deschideau portbagajul. Tata râdea de noi: „Faceți voi Revoluție…”.

Erau și unii de la armată cu noi. Poate pe cei de la armată îi mai înjura câte-un șofer, dar pe noi nu. Noi aveam întâietate morală, pentru că eram tineretul care făcuse Revoluția.

La noi în bloc a stat un securist celebru, Viorel Harosa. Mi-au povestit băieții că în seara de 21 decembrie, erau adunați la scara a treia. Și Harosa le-a zis: „Bravo, stați aici ca nesimțiții și ăia mor la Universitate”. Era ciudat ca tocmai securistul să zică asta.

ANII ’90–2000

Ema

Cel mai mare șoc au fost mașinile. Când eram noi mici nu erau mașini. La noi la bloc era maximum o mașină la cinci apartamente. Știu că vecinii își cumpăraseră o Dacia cu mult efort și au mâncat numai iaurt cu zahăr doi-trei ani ca să plătească ratele. Erau niște vecini care aveau o cățelușă. Și mi-au zis că a fost călcată de mașină. Și mă întrebam: „Ce mașină?”, că vedeai una la un miliard de ani.

Pe Drumul Taberei, unde acum e Trattoria Roma, era o bibliotecă la parter. Țin minte că am făcut interviu prin ’97 cu bibliotecara de-acolo, care spunea ce presiuni se făceau asupra ei și bibliotecii municipale ca să elibereze spațiul ăla să se facă „ceva lucrativ”: un butic, un restaurant. Apoi a dispărut. Cică în Militari o bibliotecă voiau s-o transforme în morgă. Erau tot soiul de ciudățenii.

Corina Trancă, peisagist, 33 de ani

M-am mutat la cinci ani aici, la un an după Revoluție. Am stat pe strada Târgu Neamț, la bunica mea. Se întâmplau multe afară, de la statul de vorbă seara după muncă, la bătut covoare. Toată lumea se strângea la bătător sâmbăta-duminica, când se făcea curat. Ba câteodată mai ieșea cineva și spăla covorul în fața blocului cu furtunul.

Când s-a făcut cartierul, foarte mulți oameni au luat pomi fructiferi de la marginea cartierului – unde erau încă livezi – și i-au plantat în fața blocului. Meri, peri, caiși – care, surprinzător, rezistă foarte bine, cel puțin la noi în fața blocului. Și cireși care au crescut aici. Și duzi, corcoduși.

Bunică-mea chiar a crescut pui la un moment dat în bloc. Îi scotea în grădină, îi creștea un pic și după aia îi ducea la țară. Avem o vecină la scara șase care a avut un magazin. Era mai de la țară și tot timpul obișnuia să-și aducă animalele de la țară și să le omoare în grădină. În felul ăsta, toți copiii asistau la moartea unei găini. La alte blocuri, mai jos, spre biserică, erau grădini cu legume – vinete, roșii, ardei, castraveți, porumb. Își puneau câțiva știuleți într-un loc și mâncau vara. Cei de la țară s-au mutat aici, dar aveau în sânge pornirea asta de a cultiva și de a petrece timpul în grădină. Uneori, iarna, furam o barcă din lac și urcam dealul de la ștrand și ne dădeam cu barca pe cea mai lungă pantă. Se adunau 40–50 de copii, poate erau și mai mulți, care împingeau barca sau o ridicau până în vârf și se aruncau toți în ea și curgea barca la vale până se lovea de un arbore. 

La cinema Favorit știu că am văzut Babe, un film cu un porcușor vorbitor. Eu când am prins cinematograful, spre sfârșit, stăteam cu picioarele ridicate pentru că mai simțeam șobolani pe la picioare. 

Am făcut liceul în cartier, la Gheorghe Asachi, lângă secția de poliție 22. Și de la liceu ne duceam la Favorit. Sau la terasă. Sau la Grizzly să jucăm biliard. Pe Grizzly l-au dărâmat acum, fiindcă restaurantul cu biliard era construit pe terenul bisericii. Existau și droguri, și prostituție în cartier. Copiii în jurul blocurilor mereu găseau „baloane”.

Se întâmplau foarte multe și la noi prin fața blocului. Zona se numea „Târgu Neamț – La Fanatici”. Cei un pic mai mari decât noi erau mai rebeli, ascultau muzică rock. Pe Târgu Neamț toată lumea își repara mașina sau bicicleta sau motorul. Știu că exista o Toyota Celica la un moment dat și că o pictau cu flăcări, era piesă de muzeu. Dar mă simțeam în siguranță.

Ulterior au început să cocheteze și cu drogurile, apoi au trebuit să facă rost de bani ca să se drogheze și începeau să tâlhărească. Ușor-ușor unii au fost băgați la pușcărie, alții nu știu ce s-a mai întâmplat cu ei. La mine la liceu, deși liceul era lângă secția de poliție, se făceau razii foarte des. Venea poliția cam o dată pe săptămână și ne verifica pe toți în ghiozdane, să nu avem droguri sau cuțite. Nu s-a întâmplat în timpul nostru vreo nenorocire, dar auzeam că după noi intra seralul. Și se întâmplau multe prin băi. 

Carlos Ramirez Valdebenito

În 1991, când m-am întors, am dat de un București plin de cruci pe stradă, care semnalau locuri în care au murit români și urme de gloanțe pe pereți.

În plus, Capitala se transformase într-un târg. Prin Drumul Taberei, pe unde este Orizont, pe bulevardul acela frumos, altădată plin de flori, lat, cu policlinică, cu piața curată, era acum un târg, pe amândouă laturile. Un târg unde se vindea whisky, săpun Lux, țigări Kent. Tot ceea ce românii n-avuseseră în 45 de ani de socialism găseau acum pe stradă.

Prin chioșcurile astea, care nu erau mai mari de doi metri, era o masă, un scaun și o sticlă de whisky. Erau bikini – nu din aceia urâți care se vindeau la Favorit –, erau casete. Chiar pilule anticoncepționale – care erau interzise înainte – se vindeau acolo pe stradă. Așa se transformase. La Orizont, restaurantul s-a transformat într-o cârciumă, pentru că aducea mai mulți bani. Erau prostituate pe stradă și în piață. Fete tinere, de 17–18 ani.

Lumea cerea întoarcerea lui Ceaușescu. Era o întoarcere mentală la vremea aia. Asta nu înțeleg. E o temă care pe mine personal mă doare.

Mulți chilieni au plecat. Au rămas câțiva doctori. Au rămas cei căsătoriți cu românce. Invers se întâmpla mai puțin: femeile chiliene s-au căsătorit fie cu chilieni, fie cu străini de alte naționalități. Dar chilienii se căsătoreau adesea cu românce. Cazul meu cu Dana a fost așa.

Jennifer și Dave Cox, imigranți americani, 49 de ani, respectiv 52 de ani

Jennifer

Nu eram interesați să venim în România, nu știam prea multe despre țara asta. Dar în 1993, când eram într-un parc din Pitești, ne-am uitat unul la altul, toată lumea se juca șah, vorbea și se plimba și ne-am zis deodată că „locul nostru e aici”, deși nu știam de ce. Am avut acest sentiment puternic. Așa a fost începutul.

Dave

Aveam nevoie de un pic de verdeață și asta a contat când am decis să ne mutăm în Drumul Taberei. Când te trezești dimineața și auzi păsările cântând și vezi verde peste tot în jur, simți că nu ești nici la țară, dar nici la oraș, e un amestec bun. În primele zile, când ne plimbam în afara blocului, erau pături pe pământ și copilași cu jucării, fetițe cu păpuși și băieți ce alergau în jur. Băieții noștri aveau un teren de baschet, plin de copii tot timpul. Era un lucru nemaipomenit, cam ca în generația părinților noștri, înainte ca sporturile să devină organizate.

Jennifer

Nu suntem suspicioși de felul nostru, n-am avut de-a face cu comunismul și, din acest motiv, uneori putem ajuta oameni care nu se pot conecta în mod natural să o facă. Putem crea legături între ei pentru că oamenii capătă repede încredere în noi, astfel că îi putem ajuta să se încreadă unii în alții.

Dave

Am crescut în locuri în care nu ne-am confruntat niciodată cu comunismul sau cu un război. Unde am crescut eu, oamenii tind să fie pozitivi, aproape de extrem și nu sunt prea realiști cu privire la problemele cu care se confruntă. Cum ar fi când cineva moare. În America, luăm distanță, nici măcar nu privim corpul celui decedat, îl aranjăm frumos, îl privim scurt și apoi nu mai este. Aici oamenii obișnuiesc să experimenteze realitatea vieții, realitatea morții, realitatea sărăciei și sunt mai dispuși să vorbească despre asta. Nu zic: „sunt fericit, tu ești fericit și totul e bine”. În general, am o perspectivă pozitivă pentru orice, dar n-ar trebui mereu să facem asta, nu-i totul bine.

Cea mai bună decizie am luat-o acum cinci ani, când am devenit casierul blocului. Sunt 120 de apartamente în bloc și toți locuitorii au început să vină către mine. Și am vorbit. Am scris chitanțe și am completat multe documente. Treaba nu mergea niciodată perfect, ieșeau prea mulți bani. Dar așa mi-am cunoscut toți vecinii. Acum, când ies din bloc, îi știu pe toți. Dacă pleacă toată lumea, trebuie să vină cineva să-i înlocuiască pe cei plecați. Aceia suntem noi.

Răzvan Martin

După revoluție au apărut localurile. Aveam niște vecini romi la etajul doi și prima terasă ei și-au făcut-o. Au venit cu Pepsi, cu Cola, după aia au făcut chioșc și după asta o florărie. În blocurile cu garaje au apărut spații comerciale. Primele au fost cele de închiriat casete video. Lumea voia acces la decadența occidentală. În 1991 m-am mutat la liceu și am tăiat legăturile cu cartierul, ieșeam rar de tot. Atunci s-au spart și multe găști, pentru că mulți prieteni au rămas în cartier pe golăneală și droguri. 

Sunt mulți bătrâni pe stradă, probabil din generația părinților noștri. Ai mei se apropie de 70. Atelierul de reparații de încălțăminte a rămas, și croitoria. Și reparațiile TV. Cine dracu’ își mai repară televizorul?

ANII ’10

Sorin, elev, 16 ani

Noi cred că am fost ultima generație care chiar am petrecut timp afară ca lumea. Eu am avut calculator de mic, dar nu-l foloseam, nu mi se părea interesant. Eram cam singurul care aveam și n-aveam cu cine să mă joc.

M-am născut în 2002. Ai mei s-au mutat în cartier prin ’70. Stau lângă liceul Antim, între blocuri. Al nostru e din anii ’60, are patru etaje. E singurul bloc care n-a fost renovat din zona noastră. Despre comunism nu prea știu. Mai ales când eram mic, ai mei credeau că-mi bagă idei aiurea în cap dacă îmi zic de comunism. 

Când eram mic, nu puteam să mă concentrez ca lumea. Lumea a început să mă vadă prost și să râdă de chestia asta, așa că m-am dus să mă joc cu câinii, fiindcă ăia nu râdeau de mine. Cred că patru ani m-am plimbat cu câinii pe stradă. După aia au început toți să mă aprecieze, nu știu cum să-mi explic.

Eram două clanuri, pe culori: roșii și albaștri. Un tip, Ducu, care avea vreo 17 ani a inventat chestia asta. A văzut un film și a zis că i s-a părut interesant: „Băi, voi ăștia care nu vă înțelegeți între voi. Hai să facem două găști”. El ne-a dat bandane la toți, nu știu de unde le-a cumpărat.

Nu te băgai tu la roșu sau la albastru, te alegeau ăia mai mari. Nu era cu bătăi sau așa, pur și simplu ne întreceam care face chestii mai mișto. La albastru eram 15 oameni, la roșu erau vreo 20. Aveam fiecare o bandană de culoarea aia. Și așa ne plimbam prin cartier.

Undeva în parc erau o grămadă de saltele elastice, locuri de jucat pentru copii. Și era un țărculeț mic unde era un ponei. Și când aveam 11 ani m-am dus cu niște prieteni și am luat poneiul de-acolo noaptea. I-am dat drumul din țarc și am vrut să vedem ce se-ntâmplă. Ne-am suit pe el, pentru că ne uitasem la un film și am zis „hai că putem și noi”. Bineînțeles că a plecat poneiul cu tot cu noi. Au mai venit niște copii, au zis: „Mamă, ce idee bună!”. Și ne-am strâns o grămadă de oameni la un ponei, încercând să-l căutăm prin parc. El fugea pe-acolo. Bineînțeles că paznicii dormeau, nu știu ce făceau. Era altfel lacul, știu că nu era apă acolo pentru că era înainte de Crăciun și-atunci goleau lacul. Poneiul fugea pe-acolo, pe jos. L-am încolțit, ne-am pus toți lângă el și s-a aruncat unul din copac ca să-l prindă. Fix atunci ne-au auzit paznicii: „Băi, copii, ce faceți acolo?!”, după patru ore de alergat cu poneiul ăla.

Când am făcut-o pe aia cu poneiul, ăia de la roșu s-au mutat la noi, că eram mai șmecheri. Și au rămas ăia de la roșu mai puțini.

Peste tot unde se construia ceva trebuia ca noi să ne băgăm nasul să le stricăm munca oamenilor ălora, săracii de ei. Știu că a căzut cineva și ăla, în loc să plângă că s-a lovit foarte tare, a început să râdă și a zis: „Hai, aruncați-vă și voi”. Ne jucam fotbal sus, pe Auchan, la vreo 20 de metri înălțime.

Cred că abia pe la 12–13 ani am început chiar să stau la calculator, pe internet. Până atunci n-am avut treabă. Mamă, dar și când am intrat pe calculator și-am început să mă joc Counter-Strike, de ieșeam afară toți și ne luasem puști cu bile. De la 14 ani am început să mă maturizez mai mult, n-am mai avut treabă cu chestiile astea. 

Corina Trancă

Pe partea de vizavi de ștrand a fost o livadă foarte mare. Era un spațiu verde plin de arbori. Și apoi, pentru că au zis: „hai să facem terenuri de sport peste tot”, s-au ras toate astea. Acum e un teren de tenis. Aveam un vecin care avea patru mașini. Ieșea și le meșterea pe fiecare, le mai vindea. Mulți nu mai stau în zonă. Unii au plecat după ce-au făcut primul copil, și-au dat seama că nu pot să-și crească copiii aici. Mai rezistă cei care încă mai cred că se poate întâmpla ceva în cartier. Au plecat pentru că nu se descurcau, și-au dat seama că se zbat prea tare, nu reușesc să ajungă unde vor, nu se simt bine. Traficul era pentru mulți o misiune imposibilă. Faci o oră până la muncă. Au mai rămas vreo 10%, să zic.

Cu metroul nu se știe ce se întâmplă. Șantierul a distrus și suprafețele pietonale, și parcările, și spațiul verde.

Pe aleea de lângă ștrand sunt tei. Erau puși după modelul francez. Trebuia să fie un aliniament dintr-un capăt în altul, până la ștrand, dar a fost întrerupt de piciorul unui pod din parc. Teii au început să moară. Mie-mi plac locurile un pic mai naturale. În spatele blocului de pe Târgu Neamț, vegetația a crescut de zici că intri într-un tunel. Ai șapte-opt metri de vegetație, ca într-o junglă. N-a mai intrat nimeni acolo, nu s-a mai jucat nimeni. În rest, e prea aglomerat, e prea murdar. Oriunde ai sta nu vezi decât mașinile parcate, stai și te uiți la niște cutii metalice. 

Marilena

La mine la bloc, dintre vecini, nu mai am decât unul dintre cei vechi. Copiii, urmașii lor, fie au vândut, fie au plecat, fie au închiriat. Acum nici nu-ți cunoști vecinii. Nu mai există comunitate, nu mai sunt oamenii așa de uniți. Metroul va schimba circulația în bine, pentru că vom ieși și noi de-aici. Sperăm să fie și spațiul verde pus înapoi. 

Ema

Acum nu mai pot să merg pe trotuar, nici nu mai țin minte când m-am plimbat ultima oară liniștită. Pot să mă laud că am prins Bucureștiul când mergeam pe trotuar.

Mulți prieteni din copilărie au plecat în străinătate. Trei sferturi sunt plecați afară. Sunt chiriași pe care-i vezi și după aia nu-i mai vezi. Bineînțeles că-i trist. Acum sunt prietenă cu toate babele din bloc pe care le uram pentru că mă atenționau să nu calc pe flori. Mă duc și le iau flori celor care mai trăiesc.

Ramona Grozăvescu, communication & CSR manager Immochan, 34 de ani

Percepția noastră, pentru că suntem aici de mai bine de trei ani, e că oamenii sunt foarte atașați de acest cartier. Am încercat să creăm o identitate pentru (filiala imobiliară a grupului) Auchan care să fie extrasă cumva din inteligența colectivă a oamenilor care locuiesc aici.

Am mers și i-am întrebat care sunt nevoile și ne-au spus că nu au foarte multe spații de socializare. Dincolo de terase și de parc nu prea sunt opțiuni. Am zis că centrul nostru trebuie să fie un spațiu social, în care oamenii să se întâlnească, să socializeze, să facă tot felul de lucruri împreună. Pentru că am sesizat acest activism pe care oamenii îl au.

În noul proiect, am alocat 250 de metri pătrați unui spațiu căruia noi i-am spus community hub. Este un spațiu în care oamenii vor putea veni, lucra împreună. Avem câțiva bloggeri care pot veni cu cursuri de parenting, de health & food și alte cursuri pentru părinți. Avem un loc de joacă unde copiii vor sta pe perioada în care părinții sunt la curs.

Dacă eu sunt locuitor în cartier și noi avem o inițiativă și vrem să lucrăm împreună, ne întâlnim în hub. Doar să ne asigurăm că avem două scaune disponibile.

Ema

Noi am format grupul Favorit în 2010. Ne-am propus să punem pe agenda autorităților locale necesitatea unui centru cultural.

Și să facem demersurile pentru ca clădirea să ajungă în administrarea primăriei de sector ca să poată face investiția. Din păcate, nimic din ce e-n jur nu mai e la fel.

Fiecare și-a vopsit bucățica în altă culoare, a decorat altfel. Să rămână Favorit pe stil vechi doar de dragul unei nostalgii? N-avea sens. Favoritul trebuie reimaginat.

Dave și Jennifer Cox

Dave

Un vecin m-a întrebat: „De ce vă lăsați jaluzelele deschise atât de des?”.

Jennifer

Noi locuim la parter.

Dave

Poate că e o diferență culturală. Dar vrem o viață deschisă, nu avem nimic de ascuns. Dacă cineva vrea să se uite în casa noastră, poate s-o facă… Suntem aici. Un lucru de care mi-e dor e că nu sunt atât de mulți copii ca înainte.

Jennifer

Au crescut.

Dave

Dar dacă veniți la parcul Drumul Taberei într-o după-amiază de sâmbătă încă e plin de oameni, se simte diferența față de America. Acolo, dacă te duci într-un parc, nu e nimeni.

Marius Lebădă

[Când am proiectat cartierul în anii ’50] am avut libertatea să lucrăm la un proiect relativ mare la care, când a fost gata, a început să se amestece tot. Fiecare știa cum e mai bine. Parcările sunt acum în interiorul unităților de locuințe și nu în afara lor. Circulația s-a modificat complet, dar asta e situația, astea sunt timpurile. Atunci nu existau așa de multe automobile ca astăzi. 

Era un cartier modern în vremea respectivă, dar proiectul nu s-a respectat. Și asta e o problemă. Numărul de locuințe a crescut. Plecasem de la un anumit număr de persoane pe hectar și cred că l-au dublat. Pe unde era un loc liber pentru parc și niște verdeață pentru cetățeni, au apărut alte blocuri.

Nu pot să spun că mă mândresc cu ceva. Nu sunt mulțumit că s-au amestecat persoane care fie nu au înțeles ideea pe care se bazează acest proiect, fie au fost forțate de împrejurări să construiască mai mult și altfel decât ne-am gândit noi.

Sorin

Ce nu-mi place la Drumul Taberei e problema cu metroul, evident. Cred că o să continue șantierul până o să fac eu copii, măcar ei să apuce metroul, dacă nu-l apuc eu. Era un fel de statuie, niște țepușe gri în față la Tip Top, în care ne jucam de-a v-ați ascunselea când eram mici și le-au dărâmat. Toate parcurile din jurul școlii mele le-au dărâmat, le-au făcut altfel, mai urât față de cum erau. 

Mă enervează că nu-s toate blocurile renovate. Toate blocurile de 10 etaje din zona noastră sunt renovate și al nostru, pentru că are patru și n-au plătit două babe, nu l-au renovat. Și e aiurea. Dacă blocurile toate ar fi renovate, chiar ar arăta cartierul mult mai frumos. 

Îmi place parcul renovat. Cred că sunt singurul căruia îi place cum arată parcul acum, restul îl urăsc și nu prea vin aici. Mie îmi place mai mult că e potrivit pentru vârsta de-acum, faptul că e efectiv deschis și pot să mă plimb.

Mall-ul a apărut când eram eu mic, prin clasa I. Prima chestie a fost să mergem la AFI să vedem ce-i aia, de ce se construiește acolo la noi, fără să ne întrebe cineva și pe noi. Ne-am dus să-l explorăm. Acum îl văd ca pe-un loc de pierdut vremea. Eventual din care îți mai cumperi haine, atât.

La mine la liceu, toată lumea îmi zice că suntem cartier de fițoși. Și nu înțeleg de ce. E foarte multă lume aici, tot felul, din toate părțile.

Eu n-am prieteni din bloc, doar la o singură scară mai e un copil cu care mă înțeleg, atât. În rest nu-s copii și chiar sunt bătrâni peste tot. Chestia asta era amuzantă pentru noi când eram mici, că făceam mișto de ei și era frumos. Erau din ăia clasici, veneau cu bastonul după noi, că de ce facem gălăgie? Veneam noaptea și băteam cu mingea în scară, intenționat. Și ieșeau ăia, că „vă omor!”, că „în al Doilea Război Mondial nu erau copii ca voi! ”. Unul a ieșit cu pușca la noi la un moment dat. Deci mă jur că tipul ăla chiar a fost în al Doilea Război Mondial. Avea 90 de ani și a ieșit cu pușca la noi.

Nu știu dacă o să rămân în cartier. Probabil că da, deși am apartamentul cam ciudat. Știu că s-a deschis complexul ăla nou de blocuri lângă Lidl, foarte frumos, probabil că o să mă mut acolo sau ceva. 

---

Dacă stai în Drumul Taberei – sau dacă te leagă ceva de bucata asta de oraș – , poți să te implici într-unul dintre grupurile comunitare. Îi găsești pe cei din Grupul de Inițiativă Favorit pe pagina lor de Facebook sau le poți scrie la initiativa.favorit@gmail.com. Te mai poți în scrie în grupul de Facebook Salvați Parcul Drumul Taberei, ce-și propune să sprijine „rezolvarea oricărei probleme care ține de sector și primărie și care afectează viața locuitorilor” sau în comunitatea I Love Drumul Taberei.

O versiune în limba engleză a acestei povești, alături de fotografii, ilustrații și planuri ale cartierului, este publicată pe TheBlackSea.eu.