Visul american 2.0

Kety, prietena mea din liceu, s‑a mutat în Chicago în toamna lui 2010. Tocmai absolvise Facultatea de Sociologie din Bucureşti cu o specializare în resurse umane şi lucra ca barman în Timişoara. Nu vedea perspective de a se angaja în domeniul în care se specializase, ieşise dintr‑o relaţie dificilă şi simţea că viaţa nu i se îndreaptă nicăieri. Voia să o ia de la capăt şi să muncească mult pentru un viitor bun în ţara unde totul e posibil.

Am revăzut‑o pe Kety în toamna lui 2011, când mi‑am început şi eu aventura americană ca masterand la Missouri School of Journalism. Am venit pentru a învăţa mai mult despre cum să fac jurnalism de calitate şi pentru experienţa de a trăi în ţara care îl produce. Kety a locuit iniţial cu un coleg de liceu care se mutase în Chicago de câţiva ani. Și‑a găsit un job ca barman şi a decis că Chicago îi e „noul acasă”. A continuat să se uite după un job mai bun, să cunoască cât mai mulţi oameni şi să caute toate oportunităţile care susţin teoria că, în America, oricine vrea poate să muncească, să aibă o casă, o maşină, o familie şi să fie fericit.

Visul american e un concept atât de bine împletit în ADN‑ul Statelor Unite încât puţină lume mai ştie de unde a pornit.

Era anul 1931, după prăbuşirea pieţei de capital, iar ţara suferea de pe urma Marii Depresii, considerată şi azi cea mai gravă criză economică a secolului XX. Preşedintele Herbert Hoover inaugura Empire State Building, cea mai înaltă clădire din lume la acel moment. Ceva mai la nord, cu mult mai puţină emfază, editura Little, Brown and Company din Boston publica The Epic of America, un volum de istorie a Statelor Unite scris de James Truslow Adams. Cartea a devenit un bestseller şi şi‑a câștigat gloria datorită ultimelor pagini. În epilog, Adams se agăţa de impasul economic al ţării pentru a le aminti americanilor că nu trebuie să se lase înfrânţi.

„A existat, de asemenea, visul american”, scria Adams. „Acel vis al unui loc în care viaţa este mai bună, mai bogată şi mai plină pentru fiecare om, unde oricine are oportunităţi pe măsura abilităţilor şi realizărilor sale. (…) Nu e doar un vis despre maşini şi salarii mari, ci un vis al unei ordini sociale în care fiecare bărbat şi fiecare femeie poate să obţină cel mai înalt statut de care este capabil şi în care va fi recunoscut de alţii pentru ceea ce este, indiferent de circumstanţele norocoase în care s‑a născut sau de poziţia sa”.

Americanii au îmbrăţişat conceptul şi nu i‑au mai dat drumul. Au ajuns cu el pe Lună şi – chiar dacă Adams a insistat că nu e vorba doar despre bani – pe culmi de dezvoltare economică. O întreagă generaţie, cea a Baby Boomerilor, a construit cariere şi suburbii cu case frumoase şi curţi împrejmuite de garduri albe, în care se jucau doi copii şi un câine.

Copiii lor, născuţi între 1980 şi 2000, cunoscuţi şi ca Millennials, Generaţia Y sau Generaţia Eu, au avut parte de o realitate diferită. Mulţi dintre ei au absolvit şcoli sau au început cariere în contextul Marii Recesiuni din ultimii câţiva ani. Din 2008 încoace, unul din patru tineri americani s‑a întors acasă la părinţi, după ce înainte locuise singur. Unul din trei a amânat să se căsătorească. Unul din cinci a amânat să facă copii. Împrumuturile pentru studii ale absolvenţilor de facultate au atins anul trecut un nivel record. Rata de angajare a tinerilor între 18 şi 24 de ani a atins punctul minim – 54% – de când guvernul american a început să ţină socoteala. Iar când piața muncii s‑a desţelenit puţin, la începutul lui 2012, joburile noi au fost luate tot de Baby Boomeri.

Brusc, visul american nu mai părea accesibil tinerilor.

---

Am pornit în căutarea visului american la începutul anului, când am intrat într‑un proiect împreună cu câţiva colegi de la Missouri School of Journalism şi cu editorul Jacqui Banaszynski. Scopul era să descoperim ce mai înseamnă visul american pentru tineri şi, totodată, pentru America de mâine; în ce măsură cred că vor putea avea – sau îşi mai doresc – jobul perfect, casa cu gard alb, maşina şi familia cu doi copii. Aşa că timp de cinci luni am călătorit prin statul Missouri şi am vorbit cu tineri între 16 şi 35 de ani despre varianta lor de vis american.

Am vorbit cu elevi de liceu, cu studenţi, cu tineri profesionişti şi cu tinere familii. Visele lor au variat de la „vreau să fac un milion de dolari până când împlinesc 30 de ani” la „vreau să învăţ să fiu fericită cu o viaţă imperfectă”. Multe dintre planurile tinerilor nu s‑au înscris în conceptul clasic, aproape clişeu. Câţiva mi‑au spus, de exemplu, că nu cred că vor putea să‑şi cumpere o casă cât timp au încă datorii în valoare de zeci de mii de dolari la facultate; alţii mi‑au spus că nu vor să‑şi construiască viaţa în jurul unui job, ci preferă să acorde mai multă atenţie familiei şi prietenilor. Mulţi dintre studenţi plănuiau să se întoarcă acasă, să locuiască aproape de părinţi – şi nu neapărat pentru că nu îşi permiteau financiar o altă variantă. Câţiva mi‑au spus că îşi doresc o viaţă sustenabilă, în care să poată să‑şi cultive mâncarea în propria grădină.

Mai toţi au avut un punct comun: credeau că e posibil ca prin muncă multă şi perseverență să ajungi să obţii orice îţi doreşti. Adică principiul de bază al visului american.

Însă mai credeau ceva: că în cazul lor nu se aplică. Da, teoretic, poţi să obţii orice dacă munceşti suficient, mi‑au spus. Dar lor, personal, le lipsea ceva: sprijin din partea părinţilor, a şcolii sau a guvernului. Sau, pur şi simplu, dacă ştiau ce îşi doresc şi ce trebuie să facă pentru a ajunge acolo, nu ştiau cum.

La un moment dat am cunoscut patru fete într‑un cămin studenţesc din West Plains, un oraş din sudul Missouri. Zona geografică, Platoul Ozarks, atrage turişti prin frumuseţea naturală, parcul Mark Twain şi râurile numai bune pentru canoe. Dar e şi una dintre cele mai sărace şi rău‑famate zone din Missouri, în care locuiesc multe familii care depind de ajutor social şi care adesea consumă şi produc metamfetamină. (Filmul Winter’s Bone, câştigător la Sundance, construieşte un portret realist al zonei.)

M‑am întors de mai multe ori la cele patru fete, fascinată de căldura şi ghiduşia lor, de cât de inteligente, dar şi cât de pierdute erau. Heather, Samantha, Tacompsy şi Katie proveneau din familii sărace, în care părinţii s‑au bazat mai degrabă pe ajutor social decât pe joburi constante. Şcoala la care mergeau era un colegiu care îţi oferă o diplomă în doi ani în loc de patru.

Katie avea 20 de ani şi îşi dorise să meargă la o şcoală mai bună, însă nu avea note suficient de mari la examenele de absolvire a liceului. Îşi dorea să termine facultatea, să întemeieze o familie şi să‑şi găsească un job bun.

Samantha era cea mai tânără. La 17 ani, abia începuse facultatea şi se mutase de doar câteva luni din California, cu familia care găsise în Missouri o casă pe care şi‑a permis să o cumpere. Samantha îşi dorea să devină paramedic asociat unui departament de pompieri şi, la un moment dat, să aibă un restaurant. În cămin, Samantha a avut primele experienţe cu alcoolul şi cu băieţii, care începeau, atunci când am cunoscut‑o, să o demoralizeze.

Tacompsy avea 18 ani, era afro‑americană şi fusese adoptată la patru ani de un cuplu alb. Crescuse ca singura fată de culoare din liceul ei şi avusese mereu o relaţie dificilă cu părinţii până când a plecat de acasă, la 17 ani. Tacompsy îşi dorea să devină stilist şi să se mute în Atlanta, unde populaţia majoritară e afro‑americană.

Heather avea 20 de ani și crescuse într‑o familie cu o mamă singură care depindea de ajutor social. După ce mama s‑a căsătorit cu un bărbat cu care Heather nu se înţelegea, a început să stea mai mult pe la familiile prietenilor din şcoală şi să nu mai dea pe acasă. Antrenoarea ei de atletism preluase într‑un fel rolul de mamă şi îi obţinuse o bursă sportivă la o facultate bună (şi scumpă) din Missouri. Însă Heather a pierdut bursa după ce a fost prinsă fumând iarbă şi aşa a ajuns la colegiul din West Plains. Îşi dorea să devină psiholog, undeva cât mai departe. 

Toate cele patru fete îşi doreau joburi bune, familii, case şi fericire. Ştiau ce trebuie să facă să ajungă acolo: să înveţe bine, să termine şcoala, să părăsească zona şi să‑şi găsească un job. Însă se împotmoleau la primul pas: dimineaţa, când trebuia să se ridice din pat şi să meargă la cursuri după o noapte de petreceri. Nu avuseseră niciodată modele de succes în jurul lor, nu deprinseseră o etică a muncii şi nu ştiau cum să se automotiveze ca să iasă din sărăcia unde au crescut şi să‑şi urmărească visele.

---

Sărăcia americanilor e diferită de sărăcia românilor. Mi‑am dat seama prima oară de asta când am scris despre o biserică ce oferea cadouri de Crăciun săracilor din Columbia, Missouri. Oamenii îşi încărcau cadourile în maşini de teren şi mergeau spre casele unde aveau probabil două televizoare, aparat de aer condiţionat şi un joc Nintendo Wii.

Sistemul social american le permite familiilor cu venituri sub ceea ce e considerată limita sărăciei să trăiască din ajutor social. Uneori, oamenii ajung să se bazeze pe aceste venituri şi nu încearcă prea tare să‑şi găsească un job şi să depăşească condiţia. Se creează o aşa‑numită „cultură a sărăciei” în care se nasc copii – precum cele patru fete din West Plains – care nu au experimentat altceva şi care au şanse mari să rămână în aceeaşi cultură.

„M‑am blocat şi simt că m‑am blocat pentru totdeauna”, mi‑a spus Heather într‑o zi, când încerca să‑mi explice cât de mult îşi doreşte să trăiască mai bine decât părinţii ei şi să aibă copii care să trăiască mai bine decât ea.

La începutul verii, în timp ce Barack Obama şi Mitt Romney dezbăteau în campania electorală, cele patru fete din West Plains îşi încheiau semestrul la facultate. În cele trei luni de când le cunoscusem, trei dintre ele se lăsaseră de şcoală, avântându‑se în relaţii, în promisiunile oraşelor mai mari sau pur şi simplu în petreceri lungi care nu mai lăsau loc de cursuri. Singura care a mers la examenele finale a fost Heather.

O lună mai târziu, a aflat că e însărcinată cu un băiat de care se despărţise pentru că era abuziv şi dependent de droguri. Visul ei american trebuia dintr‑o dată recalculat şi redefinit conform noii realităţi. Acum, Heather aşteaptă să i se nască copilul şi apelează la toate formele de ajutor social cu care mama ei a crescut‑o şi pe care Heather spera să le evite.

Sistemul de ajutor social, sistemul de asigurări de sănătate, şomajul, producţia internă, costurile educaţiei, politicile de imigrare au fost şi vor fi câmpurile de bătălie între Democraţi şi Republicani. Dar indiferent de soluţiile pe care le au fiecare – mai multă sau mai puţină intervenţie din partea guvernului, un stat mai social sau unul mai liberal, taxe mai multe sau mai puţine – niciunii nu sunt pregătiţi să declare ruina visului american. E mitul fondator şi motivator al unei întregi naţiuni şi orice politici propun sau susţin, ele trebuie să aibă un singur scop: să ţină visul american în viaţă. E ceea ce au susţinut şi Obama şi Romney luni întregi pe parcursul campaniei.

---

Realitatea e că mobilitatea socială, ingredientul de bază al visului american, s‑a redus mult în ultimii ani în Statele Unite. Diferite studii au arătat că americanii au de fapt mai puţine şanse să penetreze straturile sociale superioare decât au canadienii şi locuitorii din majoritatea ţărilor vest‑europene. Un studiu citat de The New York Times arată că 42% dintre americanii născuţi în cea mai săracă din cinci categorii de venit vor rămâne acolo pentru restul vieţii, comparativ cu 25% dintre danezi şi 30% dintre britanici. Totodată, cei bogaţi tind să rămână în vârful piramidei sociale.

De‑a lungul ultimelor decenii, cel mai mult au beneficiat de pe urma creşterii economice cei bogaţi. S‑au distanţat tot mai mult de clasa de mijloc şi mai ales de cei săraci, care trăiesc în sisteme de suport social aparent confortabile sau măcar acceptabile, dar care funcţionează ca nişte capcane din care oamenii nu mai pot să iasă, cum li se întâmplă fetelor din West Plains.

Millennials sunt probabil prima generaţie care, chiar dacă fac parte din clasa mijlocie, simt că nu mai au acces la oportunităţile care i‑ar ridica pe scara socială şi sunt, din acest punct de vedere, într‑o poziţie asemănătoare celor săraci. Printre cauzele care au contribuit la asta sunt starea economiei, costurile tot mai mari de şcolarizare, şomajul şi teama de a intra în datorii. E tot mai scump în America să ai acces la servicii de bază precum sănătate şi educaţie. Iar fără acces la ele, tinerilor americani le e tot mai greu să creadă că îşi pot lua zborul.

În plus, un număr tot mai mare de americani vede sistemele de asistență – sănătate, ajutor social, credite pentru studenţi – ca pe diavolul în haine socialiste. Am intervievat destui republicani înainte de alegeri care mi‑au spus că Obama, care promovează aceste sisteme de asistență, va distruge capitalismul. Într‑o societate tot mai divizată, o bună parte dintre americani vrea să le ofere şi mai multă putere celor care o au deja: businessurile şi corporaţiile. Despre asta a fost vorba înainte de alegeri, când se spunea că rezultatul va arăta în care din cele două direcţii se îndreaptă ţara.

În timp ce fetele din West Plains îşi încheiau semestrul, 800 de kilometri mai la nord, în Chicago, prietena mea Kety se pregătea de nuntă. În mai puţin de doi ani de când a venit în Statele Unite, Kety şi‑a găsit un job în resurse umane, domeniul pe care l‑a studiat în facultate, şi un băiat american cu care vrea să‑şi petreacă restul vieţii. Şi‑a cumpărat o maşină şi, împreună cu viitorul soţ, speră la o casă a lor în următorii ani. Pentru ea, visul american rezistă. Doar că în varianta lui de astăzi, nu mai e o regulă socială, ci o serie de mici excepţii personale. Ca să se întoarcă la statutul de regulă, e nevoie de un efort mai mare decât cel individual. 

Simina Mistreanu scrie pentru DoR de la primul număr. Este în al doilea an de masterat la Missouri School of Journalism şi visul ei e să facă lumea mai bună prin jurnalism.