[One World Romania] Interviu cu Leslee Udwin: „Sunt una din cinci!”

În ziua în care o fetiță de patru ani a fost violată și ucisă într-un slum din New Delhi, câteva sute de activiști au ieșit să protesteze împotriva celor peste 20.000 de violuri (raportate) care se întâmplă anual în India. Unul dintre protestatari ținea o pancartă pe care scria „Thank you, Leslee Udwin”. Leslee Udwin semnează regia documentarului interzis și foarte criticat în India, India’s Daughter, proiectat la festivalul One World Romania. 

Documentarul spune povestea unei studente de 23 de ani care în 2012 se întorcea cu un prieten de la cinematograf și a fost violată într-un autobuz de către șase bărbați, printre care și șoferul. După o agonie de 13 zile în care Jyoti Singh și-a păstrat cunoștința și a reușit să-i povestească detaliat unui magistrat ce i s-a întâmplat, tânăra s-a stins și străzile Indiei s-au umplut de protestatari. Amploarea protestelor a fost cea care a făcut-o pe Leslee Udwin să zboare spre India ca să facă un documentar. Pentru prima oară în istorie, milioane de oameni luptau împotriva ororilor care li se întâmplă femeilor din toată lumea.

India’s Daughter este primul documentar pe care îl regizezi după o carieră de producător. Ce te-a făcut în 2012 să-ți asumi acest rol și să zbori spre India? Violuri se întâmplă din păcate peste tot în lume, așa cum o arată și cifrele care rulează la sfârșitul filmului. De ce Jyoti Singh?
Leslee Udwin: Da, detaliile violului și chinurile în care Jyoti s-a stins au fost înfiorătoare, dar ce m-a făcut să vreau să-i spun povestea au fost protestele care au urmat. Pentru că m-am gândit „În sfârșit, iată o speranță!”. A fost primul și singurul, până la această dată, protest susținut pentru drepturile femeii. Documentarul a fost modalitatea mea de a mă alătura protestului.

Deci documentarul a avut de la început o țintă militantistă?
Da, în pitch-ul către BBC am spus asta foarte clar. Tocmai de aceea m-am și supărat și luptat inutil în zeci de mailuri când au scos statisticile din varianta pe care au difuzat-o în UK, susținând că nu au legătură cu „povestea” și că o transformă într-un manifest. Asta era și ideea!

Ce ți-ai propus înainte de a ajunge în India pentru filmări?
După două luni de documentare online, am avut trei obiective când am stat și m-am gândit ce va fi filmul și ce va face:

• Să pun protestele în centrul poveștii și să inspir oamenii în direcția acelei nobleți a spiritului care te face să strigi în stradă împotriva nedreptății, indiferent că ești bărbat sau femeie (și foarte mulți protestatari au fost bărbați).

• Nu am găsit nicăieri, în miile de articole și reportaje despre acest caz, alte informații despre Jyoti în afară de faptul că avea 23 de ani, era studentă la medicină (de fapt, studia fizioterapie), se întorcea cu un prieten de la filmul „Life of Pi” și a fost violată într-un autobuz. Atât. Pentru o viață întreagă pe care am pierdut-o definitiv. Era imperativ să aflu cine a fost, ce visa, ce-ar fi făcut pe această lume dacă nu ar fi fost atât de brutal eliminată.

• Să intervievez violatorii.

Cum a fost pentru părinți să spună povești despre Jyoti și să vorbească despre ea dincolo de finalul tragic?
A fost complicat pentru că în India legea îți interzice să publici numele unei victime a violului și orice alte detalii despre viața ei. Pentru că fuseseră intervievați numai de jurnaliști și erau zeci de reporteri constant, chiar și la un an de la eveniment stăteam la rând ca să putem vorbi cu ei, părinții erau obișnuiți să termine în 10-20 de minute. Nu le era atât de greu, chiar dacă era foarte obositor. Dar să stai multe ore la rând și să-ți amintești fiecare detaliu dureros, a fost foarte greu. Mama avea dureri de cap constant. Se întâmpla de multe ori să spună că nu mai poate. Ne opream, reveneam și reluam. A fost un proces emoțional foarte dureros. Sunt extraordinari prin demnitatea și răbdarea lor (prin comparație, băiatul care o însoțea pe Jyoti în noaptea violului mi-a cerut bani ca să vorbească, deși l-am implorat un an de zile să-și spună versiunea). Părinții au fost primii cărora le-am arătat filmul. M-am temut că le va fi foarte greu să vadă ce au spus violatorii. Au urmărit filmul în tăcere completă și la final mama s-a uitat către tată, iar tata a spus „e bun”. Aprobarea lor era cea mai importantă din lume. Nu știu ce aș fi făcut dacă mi-ar fi spus să scot ceva.

A fost greu de obținut accesul la violatori?
Nu, deloc. Am știut de la început că vreau să vorbesc cu ei, nu aș fi făcut documentarul fără ei. Am scris o scrisoare foarte convingătoare în care am explicat că dacă nu-i înțelegem pe acești bărbați și ce i-a făcut să acționeze și să gândească așa, nu-i vom putea schimba vreodată. Care e rostul să ne îngropăm capul în nisip așa cum face India acum refuzând să-mi difuzeze documentarul, refuzând să admită că are o problemă, ascunzând-o de rușine și de teama afectării turismului?

Am fost șocată și dezamăgită că feministe pe care le respectam înainte să realizez acest documentar au susținut că le-am oferit șansa violatorilor de a se justifica, de a pleda pentru valorile lor învechite, de a promova un astfel de mod de a acționa. Cine spune așa ceva nu a văzut filmul. Pentru că dacă ai văzut fimul, pui declarațiile violatorilor într-un context și înțelegi puterea lor de a-ți arăta sursa problemelor.

De ce crezi că au acceptat să vorbească cu tine?
Sunt convinsă că voiau să demonstreze lumii că nu au greșit. Se simțeau chiar indignați. „De ce noi? Toată lumea face asta! E parte din cultura noastră. De ce noi? De ce să fim spânzurați?!”

Așa cum și avocatul lor era indignat și răspundea din convingere că o fată este mai vinovată pentru un viol decât este un bărbat sau că în cultura indiană femeile nu au loc. Așa cum foarte mulți din India cred că dacă o fată îndrăznește să iasă la un film, să nu-și accepte locul în societatea patriarhală, „o cere”. Sau că, așa cum subliniază și mama lui Jyoti, o fată se poate căsători la 12 ani, dar un bărbat de 17 ani și jumătate nu va răspunde penal ca un adult. Ipocrizia și dublul standard mă îngrețoșează. Nu doar bărbații, dar și femeile, mame și surori, sunt programate să gândească după aceleași principii și e o mare tragedie a umanității că permitem să se perpetueze asta. Nelson Mandela spunea „No child is born hating”. Dacă un copil poate să învețe să urască, poate să învețe să și iubească. Aici dăm greș cu toții! Cultivăm stereotipurile de gen. Întreaga lume a dat greș ignorând această problemă. OK, mii de oameni au ieșit să protesteze în 2012. Dar au oprit oare violurile? Nu.

Ce se întâmpla în tine când îi ascultai pe violatori acuzând-o pe Jyoti că a ieșit neînsoțită de un membru al familiei, transferând vina? Cum e să le citești rănile din rapoartele medicale și să le privești fețele aproape lipsite de reacție?
O să-ți spun cum mă așteptam să fie. Mă așteptam să fiu atât de furioasă încăt să fie nevoie să mă abțin să nu lovesc. Şi temerile erau îndreptățite pentru că și eu am fost victima unui viol. Nu e surprinzător să spun asta, chiar dacă ani de zile am ascuns-o. Una din cinci femei din lume a fost violată. Nu e o raritate să te întâlnești cu o victimă a violului. Sunt una din cinci. Zilele trecute m-am văzut cu un grup de prietene în San Diego. Eram cinci femei ieșite în oraș. Stăteam și mă întrebam dacă dintre noi cinci, eu sunt singura. Apoi am început să vorbim despre asta. Fiecare dintre noi fusese violată. E infracțiunea cea mai puțin reclamată și este foarte comună. Nu vorbim despre asta. Nici eu n-am vorbit vreme de 20 de ani până când i-am mărturisit soțului meu.

Așadar mă întrebam cum voi reacționa când mă voi întâlni cu acești bărbați despre care presa spunea că sunt monștri.

Nu erau monștri, erau bărbați normali. Ar fi fost mult mai ușor dacă erau psihopați. Presa și lumea în general vrea să se gândească șa agresorii ăștia ca la excepțiile monstruoase care nu au nicio legătură cu noi. Ei bine, bărbații ca ucigașii lui Jyoti sunt peste tot. Şi de cele mai multe ori sunt apropiați victimei, sau chiar familie.

Am intervievat 7 violatori timp de 31 de ore, patru dintre ei fără nicio legătură cu cazul din film—doar ca să mă antrenez, pentru că mă temeam de propriile reacții și voiam să le testez într-o situație reală.

Cum ți-au evoluat gradual reacțiile pe măsură ce intervievai?
Surprinzător, niciunul dintre cele șapte interviuri nu m-a înfuriat. Iar unul dintre interviurile de antrenament a fost cu un bărbat care violase o fetiță de cinci ani și care mi-a povestit toate detaliile timp de trei ore. Şi am o fiică! Nu am simțit furie pentru că era atât de evident că toate aceste atitudini și percepții despre femeie le fuseseră programate. Am avut 150 de întrebări pentru fiecare dintre ei despre familie, educație, modele feminine, etc. Nu au remușcări pentru că nu consideră că au greșit. Din ziua în care s-au născut  li s-a implementat că sunt mai buni.

E un detaliu în documentar când părinții lui Jyoti povestesc că, la nașterea fiicei, de bucurie au împărțit bomboane prietenilor și familiei, iar rudele le-au spus că ăsta e un obicei numai pentru nașterea unui băiat. E ăsta genul de detaliu la care te referi prin “programare”?
Exact!

Ce fel de modele feminine aveau cei șapte?
Cu toții își iubeau mamele. Cu toții au spus că dacă cineva le-ar fi făcut mamelor  sau surorilor lor ceea ce ei le-au făcut victimelor, l-ar fi ucis. Deci sunt capabili de empatie, dar numai în mica lor bulă. În afara ei, situația stă diferit. Pentru că nu au fost învățați niciodată despre valoarea Celuilalt. Şi e vina noastră. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea. Cine să-i învețe? Părinții? De acolo au învățat multe din atitudinile greșite. Iar noi nu intervenim. Stăm ca idioții, vedem ce se întâmplă și ce facem? Ne luptăm cu efectele acestor atitudini, în loc să prevenim cauzele. Evident că trebuie să  ajutăm victimele, să deschidem adăposturi, linii telefonice de urgență, sesiuni de consiliere. Dar vrem să facem asta toată viața fără să oprim vreodată sursa problemei? Merităm ce ni se întâmplă.

La patru ani de la eveniment și după interzicerea difuzării documentarului în India, cum vezi acum mișcarea împotriva violatorilor?
Un frumos miraj în care am crezut orbește. Mă așteptam la o schimbare mult mai profundă. De-asta am plecat de acasă, m-am autofinanțat, mi-am lăsat cei doi copii mici. M-am dus să documentez Schimbarea. Şi Schimbarea s-a dezumflat. Anul trecut, de ziua fetei, în timp ce mă îndreptam către o proiecție a documentarului, am aflat că o fetiță de patru ani a fost violată de mai mulți bărbați și agoniza în același spital ca și Jyoti și trecea prin aceleași intervenții chirurgicale. Nu s-a schimbat nimic.

Ce s-a schimbat cu tine după documentar?
Nu am putut să spun „următorul” și să mă gândesc la un nou film. Cel puțin următorii trei ani îi voi dedica activismului. Am fondat un ONG, Think Equal, colaborez cu ONU pentru introducerea în școli a unei discipline obligatorii la nivel global care să ne educe copiii să se prețuiască și să se respecte. La anul începem programe pilot în șase țări. N-ar trebui să fie obligatoriu ca fiecare copil să învețe valoarea oricărei ființe umane?

Festivalul internațional de documentar și drepturile omului One World Romania se desfășoară între 21 și 27 martie în cinematografe din București. Găsiți aici programul complet al evenimentelor.