Încercarea Sudanului de Sud

Pe o stradă prăfuită de la marginea orașului, farurile taie noaptea și mașina gonește în pofida gropilor din șosea. Sunt pe bancheta din spate, lângă un cântăreț de hip-hop și ne uităm unul la altul îngrijorați. În față, cei doi ofițeri de informații care ne-au preluat de la soldați fumează relaxați și povestesc. Ajungem pe o stradă lată pe care o recunosc. În fața unei clădiri mari, cenușii, se opresc la o barieră și vorbesc cu paznicii înarmați. Ridică bariera și intrăm într-o curte largă. Acum mi-e clar unde suntem. Sediul central al securității, autoritatea supremă în materie de aresturi și interogatorii. „Asta e clădirea în care nu vrei să ajungi niciodată”, îmi spusese cineva cu câteva săptămâni înainte.

Ajunsesem în Sudanul de Sud cu o lună și jumătate în urmă.

---

După ce în câteva zile am trecut prin trei anotimpuri, am coborât din avion într-o căldură apăsătoare. Aeroportul din Juba, mic, murdar și înghesuit, mi-a amintit de autogara din Vatra Dornei. M-am așezat la coadă la pașapoarte. Un ofițer foarte tânăr, înalt și slab m-a privit suspicios și a început să mă descoasă. Părea că nu știa ce să facă cu mine, așa că mi-a cerut să-l urmez. Am ajuns în biroul șefului poliției din aeroport. Tânărul și-a pocnit călcâiele, a salutat militărește și-a început să expună problema: jurnalistul străin. Șeful nici nu s-a mișcat de la birou. S-a uitat la mine și mi-a aruncat un Good morning plictisit. Avea un accent puternic și nu l-am înțeles. I-am răspuns cu un Sorry? cât am putut de politicos. Mi-a aruncat o privire oțelită și mi-a zis: „You gotta problem?”. Am bălmăjit ceva, încercând s-o dreg. A mai lătrat două întrebări, mi-a dat niște sfaturi ferme, printre care să mă duc direct la Ministerul Informațiilor să mă înregistrez ca jurnalist și m-a lăsat să plec. 

Când m-am întors să-mi iau bagajele, un soldat îmi scormonea în valiză. Mai încolo doi soldați își împărțeau pumni și picioare, iar alții încercau să-i despartă. Mi-am luat valiza și m-am cărat spre mașina Andreei Câmpeanu, o amică ce lucrează ca fotograf pentru Reuters în Sudanul de Sud. Cu câteva săptămâni înainte, Andreea aflase că Agence France Presse a rămas fără fotoreporter în zonă și mi-a propus să încerc o colaborare. Opt vaccinuri mai târziu, eram într-o Toyota RAV4, pe unul din puținele drumuri asfaltate din Sudanul de Sud. Afară erau o mie de grade și praf peste tot. 

Juba arată cam ca un fel de Strehaia cu soldați. Câteva străzi principale, asfaltate, din care pleacă ulițe cu noroi uscat, cu denivelări de enduro. Cele mai multe case de la drumul principal aveau garduri cu sârmă ghimpată și paznici înarmați. Pe drum era plin de soldați, majoritatea neînarmați. Din când în când, trecea câte o camionetă cu ditamai mitralierele montate în spate, plină de soldați cu figuri încruntate.

M-am instalat într-una dintre cele două camere ale casei în care locuia Andreea. Era într-un complex rezidențial cu pază la poartă, piscină, curent electric, internet și alte beneficii pentru expați sau milionari locali. O suprafață totală de maximum cincizeci de metri pătrați, cam la 6.000 de dolari pe lună.

Prețurile la cazare în condiții oarecum decente, în genul pensiunilor din Vama Veche, nu sunt pentru muritorii de rând. Găsești greu o cameră cu curent electric non-stop și internet sub 2.000 de dolari pe lună. Din mai multe motive. În primul rând, dezvoltatorii încearcă să-și recupereze banii cam într-un an, pentru că există oricând riscul să ajungă războiul în oraș și atunci se duce pe apă investiția. Apoi, nu există curent decât de la generator. Ceea ce face să explodeze facturile. În plus, există multe agenții ONU, sau ONG-uri cu donatori foarte generoși, care își permit să plătească pentru angajații lor, indiferent de preț. Ca mulți alți jurnaliști, am locuit gratis și m-am mutat des. Ba pe la ONG-uri, ba pe la unii care plătiseră chiria în avans și care au fost evacuați de către companiile pentru care lucrau la sfârșitul anului trecut, când Juba, capitala celei mai tinere țări din lume, a devenit o zonă de conflict. 

---

Pe 15 decembrie 2013, în urma unei rupturi politice între președintele Salva Kiir și vice-președintele Riek Machar, soldați loiali celor doi lideri au început să se împuște în zona barăcilor militare din Capitală. Diferențele dintre cei doi lideri sunt multe. Dincolo de clasica luptă pentru putere, pe cei doi îi despart și vechi rivalități tribale. Sudanul de Sud are în jur de 60 de triburi. Președintele este din tribul Dinka, cel mai numeros, iar Machar vine din al doilea trib ca pondere, Nuer. În câteva zile, mare parte din armată era împărțită în tabere și țara era din nou în război civil. O stare care poate părea oarecum firească, dacă e să ne uitam la istoria locului. 

După ce și-a câștigat independența de la britanici, în 1956, Sudanul a devenit cea mai mare țară din Africa, locuită, la nord, de musulmani, în principal de origine arabă, iar la sud de africani negri, predominant creștini. Nu e chiar o surpriză că nu s-au înțeles între ei, ținând cont că de sute de ani cei din nord îi vindeau negustorilor de sclavi pe cei din sud. După ce britanicii s-au retras, capitala Sudanului a rămas la Khartoum. Primul război civil sudanez, menit să aducă celor din sud mai multă autonomie, a început în 1955 și s-a terminat în 1972 prin Acordul de la Addis Abeba, în urma căruia a apărut Regiunea Autonomă a Sudanului de Sud. După o pace de 11 ani, autoritățile sudaneze au declarat toată țara stat islamic, au instaurat în 1983 legea Shari’a, un sistem judiciar bazat în principal pe preceptele Coranului, și au anulat Acordul de la Addis Abeba. Ceea ce a dus la al doilea război civil, în timpul căruia au fost formate Mișcarea de Eliberare a Poporului Sudanez (Sudan People’s Liberation Movement – SPLM) și brațul ei armat, Armata de Eliberare a Poporului Sudanez (Sudan People’s Liberation Army – SPLA), sub conducerea lui John Garang, eroul național sud-sudanez, un intelectual cu carismă și doctorat în economie agrară de la Iowa State University. Adversarul său principal, generalul Omar Bashir, a preluat conducerea Sudanului în 1989 printr-o lovitură militară și și-a asumat continuarea războiului contra SPLA. În jur de două milioane de sudanezi au murit – cei mai mulți de foame – și alte câteva milioane au rămas pe drumuri în urma acestui conflict care a ajuns cunoscut în lume mai ales după 2003, când presa internațională a început să relateze despre criza din Darfur, unde guvernul sudanez a fost acuzat de epurare etnică. După 22 de ani de război, cele două părți au semnat un acord de pace în ianuarie 2005, prin care a fost instaurat un guvern autonom al Sudanului de Sud, condus de John Garang care, în urma acordului, ocupa și funcția de vicepreședinte al Sudanului. Șase luni mai târziu, John Garang a murit într-un accident de elicopter, iar locul său a fost preluat de fostul său adjunct, Salva Kiir. În 2011, după intervenții străine, în principal ale americanilor, Bashir a acceptat ideea unui referendum prin care cei din sud să decidă dacă vor să se rupă de Sudan. Pe 30 ianuarie 2011, aproape 99% dintre participanți au votat independența, iar pe 9 iulie 2011, Republica Sudanului de Sud a devenit cea mai tânără țară din lume.

---

Am început să lucrez chiar de a doua zi. Președintele Salva Kiir a avut o rară apariție în mijlocul susținătorilor săi, în timpul unui eveniment organizat de organizația de tineret a SPLM. Aveam să înțeleg două lucruri care merg de minune împreună să arunce în cârca oricărui fotoreporter în țara asta o provocare în plus. Una la mână, toată lumea întârzie. Peste tot. Mereu. Nu e vorba de sfertul academic. Ore în șir. A doua la mână, aproape orice miting, protest sau eveniment în aer liber e planificat între nouă sau zece dimineața. La astea se adaugă cele trei, patru ore de întârziere, care aduc soarele de prânz din zona ecuatorială la potențial maxim. N-am mai lucrat până acum în saună, dar recunosc că efectul e benefic. Mănânci mai puțin, bei multă apă, pierzi kilogramele în plus, trăiești sănătos.

Oricum, am avut senzația că viața în Juba e ca un fel de dezintoxicare. Când n-ai voie pe stradă după șapte-opt seara – oră după care e plin de puncte de verificare cu soldați care nu au chiar toate motivele să fie mereu bine dispuși – opțiunile se îngustează brusc, în același timp cu alegerile nesănătoase. Mai ales când ajungi seara acasă înainte de nouă și viteza internetului în condițiile cele mai fericite amintește de un dial-up de calitate de acum 15 ani. Nu m-am mai culcat atât de devreme din școala generală. E drept că la început era mai greu să adorm. Coloana sonoră era asigurată mai mereu de aviația militară. Cam ca în blocurile ANL de lângă Otopeni. Pe măsură ce se adâncea noaptea, se schimba fundalul. O dată la două nopți, se auzea câte un tril de AK-47. Se mai certa lumea. 

În cele câteva luni de la începutul conflictului din 2013, populația prinsă în calea războiului a ajuns într-o situație al cărei dramatism crește de la o zi la alta. Peste zece mii de oameni au fost uciși, aproximativ 1,3 milioane și-au părăsit casele și locuiesc în condiții mizere, în tabere improvizate, iar peste 5 milioane au nevoie urgentă de asistență umanitară, în principal mâncare. Bazele ONU din principalele orașe au ajuns refugiu pentru cei care încearcă să evite valul de violență. Cei mai mulți oameni care și-au pierdut viața sunt, ca peste tot, civilii. Modul în care se produc atrocitățile urmează, în cele mai multe cazuri, același tipar. Una din părți deține controlul unui oraș sau al unei zone. Cealaltă parte atacă și, când câștigă, măcelărește civilii din celălalt trib care n-au apucat să fugă la timp. Sud-sudanezii Dinka sau Nuer nu sunt singurele victime. Oameni din triburi diferite, care până nu demult locuiau împreună, se văd nevoiți să aleagă fie calea războiului, fie a exilului. În decembrie anul trecut, după ce forțele guvernamentale au preluat controlul capitalei, baza ONU din Juba, Tomping, s-a umplut de cei din tribul Nuer. Între douăzeci și treizeci de mii de oameni, într-o tabără improvizată pentru refugiați, pe o suprafață cam cât două stadioane puse cap la cap. În scurt timp a ajuns unul dintre locurile cu cea mai mare densitate de populație din lume, pe locul doi după zona Dharavi de la periferia Mumbaiului. 

Am vizitat zona de câteva ori. Condițiile din tabără nu prevestesc nimic bun: wc-uri puține, apă la rație și înghesuială. Într-o zi, am fost să fotografiez o campanie de vaccinare orală împotriva holerei – o procedură simplă, bei un pahar de vreo 20 ml de lichid care conține vaccinul – organizată de Medair, unul dintre ONG-urile care se ocupă de sănătate. Erau două puncte de vaccinare în tabără. Refugiații veneau, semnau și-și luau medicamentul pe loc. S-a făcut coadă și înghesuială. Aici oamenii au obiceiul să te atingă. Copiii vor sa vadă cum se simte pielea de alb, iar adulții au cultura strângerii de mână. Într-o tabără de douăzeci și ceva de mii de refugiați, unde se întâlnesc spre conlucrare multe din amenințările eradicate în alte colțuri ale lumii, un ipohondru, ca mine, se poate simți puțin încolțit.

Sudanul de Sud nu se poate lăuda cu foarte mulți kilometri de drum asfaltat. Principalul mijloc de transport prin restul țării pentru jurnaliști sunt zborurile agențiilor ONU. Într-o zi am auzit că e posibil să zboare soldați ONU către Bor, un orășel la vreo 200 de kilometri de capitală, distrus de război, care a trecut de câteva ori din mâinile guvernului în mâinile rebelilor. La momentul respectiv era sub controlul armatei.

Amica mea Andreea, gazda și principalul meu sprijin în zonă, mi-a dat să completez niște formulare pentru ONU prin care, de fapt, ne milogeam să ne ia cu ei. Completat. Trimis. „Luăm doar trei jurnaliști”, ne-au răspuns. „O să aflați diseară, prin email, care sunteți.” Seara, șoc și groază. Eu și încă doi americani. Andreea, care era aici de un an, nu s-a calificat. După care îi sună telefonul. Omul de la presă de la ONU. „Tocmai ți-am trimis mailul de confirmare și n-ai răspuns.” Andreea întreabă pe ce adresă. Omul începe să zică, pe litere, ca la armată, în stilul A de la Alfa, N de la Nigeria: „A N D R E I punct P U N G O V S C H I at G M A I L punct C O M”. Andreea turbează: „Ăla e colegul meu de la AFP, Andrei”. În mod clar, o organizație riguroasă. Am încercat să cedez locul. Nu s-a putut, actele erau trimise, ștampilele închise în dulap. 

La șase dimineața m-am dus la aeroport. Am mers, în final, împreună cu un jurnalist american și cu un foarte tânăr fotograf egiptean. Shamy avea 19 ani și lucra pentru agenția turcă Anadolu, care l-a scos din Egipt, unde era cercetat de guvern pentru o crimă destul de nasoală: jurnalism.

Am ajuns la Bor și ne-am cazat la Central Star hotel, unde făcusem rezervare din timp. Singurul hotel funcțional din oraș, ni s-a spus de la ONU, și, întâmplător, centrul de comandă al SPLA. Iată-ne, ca reporterul de la știri, la fața locului, la Central Star. „Aer condiționat, curent, tot ce aveți nevoie”, zice managerul.

Sunt conștient că „hotel” e un cuvânt uzual, dar, vorba lui Tamango, „nu mi-a plăcut niciodată exagerărili”. Un fel de camping de Năvodari, cu căsuțe de trei pe cinci, suspendate în colțuri pe bolțari, cu podea subțire sub care se plimba ici-colo o gașcă de porci păroși, nu este tocmai definiția pe care aș da-o unui hotel funcțional. E drept că mergea aerul condiționat. Și curentul. De la șapte seara până spre 5:00 dimineața. Majoritatea ușilor aveau încuietorile plesnite. Managerul ne-a explicat că rebelii, din tribul Nuer, au dat iama la ultima trecere prin oraș și au spart toate ușile în vânătoarea lor după tribul Dinka. Cert e că la mine nu exista clanță. Era, ce-i drept, un lacăt, care se putea încuia doar pe dinafară. Ceea ce nu ajuta foarte tare dacă voiai să dormi înăuntru.

Curtea era plină de soldați înarmați, mașini de armată. Majoritatea camerelor erau locuite de ofițeri. La sosire, managerul hotelului ne-a dus direct la generalul care conducea tot ce mișca în Bor. Ne-a scanat puțin, după care ne-a zis că trebuie să închiriem o mașină și să luăm un soldat cu noi peste tot. Nu mi-e nici acum foarte clar dacă soldatul John era pentru protecția noastră sau pentru acuratețea raportului înapoi la bază.

A doua zi am ieșit în oraș. Praf. Și scrum. Mult scrum. Piața a fost arsă până la temelii. Am făcut o escală memorabilă la o crâșmă improvizată, aproape de campingul nostru. Pereți din tablă, pământ pe jos, scaune de fier. Plin de soldați plictisiți, la băut. Pe lângă masa noastră a trecut un băiat la vreo 20 de ani, în uniformă, care într-o mână ținea un AK-47, iar în cealaltă, cu degetele în șpagat, încerca să țină o grenadă și-o bere. Nu păreau genul cărora să le placă fotografia de portret.

La plecare, în aeroport, l-am cunoscut pe Vasile din Republica Moldova, soldat ONU. Foarte amabil. Ne-a condus la elicopterul rusesc care pleca spre Juba. Recunosc că o deplasare cu un elicopter din anii ’60, plin ochi de soldați indieni, nu e tocmai distracția mea preferată. Erau, din nou, o mie de grade. Noroc cu soldații care, la nici cinci minute după decolare, au deschis geamurile. M-am mirat ca nu și-a aprins nimeni o țigară.

Părinții mei erau aproape convinși că plec într-o deplasare vecină cu sinuciderea. Munca de fotograf în Sudanul de Sud e însă mai plictisitoare decât ar putea părea și nu foarte periculoasă, dacă ai obiceiul să-ți exersezi uzul rațiunii. E drept, totuși, că mediul, cel puțin în capitală, nu e tocmai prietenos cu fotografii. Din două motive. În primul rând, în pofida acreditărilor pe care orice ziarist e obligat să le obțină de la ministere și diverse departamente de securitate, se va găsi aproape în fiecare zi câte un soldat care suferă iremediabil de sindromul autorității, care va chestiona hârtiile pe care i le prezinți suficient încât să îți uiți intenția cu care ieșiseși din casă și cheful de a mai face ceva. Apoi, chiar dacă printr-un miracol vrei să faci fotografii pe stradă și nu dai peste vreun om al legii, cu siguranță se va găsi un suflet bun care, în cel mult cinci minute după ce ai pus aparatul la ochi – indiferent ce ai vrea să fotografiezi – va suna la poliție să trimită pe cineva să te interogheze. Auzisem poveștile astea înainte să vin și poate mi-ar fi fost mai greu să le iau de bune, dacă n-aș fi trecut, la rândul meu, prin ce mi s-a spus că e botezul oricărui jurnalist în Juba. 

Scriitorul kenyan Binyavanga Wainaina a publicat în 2005 în revista Granta un articol care se numea „Cum să scrii despre Africa”, în care prezenta cu foarte mult umor o grămadă de clișee folosite în presa și literatura occidentală când vine vorba despre africani. Printre altele, menționa fotografiile cu soldați înarmați, tabere de refugiați, copii cu muște pe față sau plase de țânțari. Citisem articolul înainte să ajung în Sudanul de Sud, dar știam că e imposibil, oricât aș încerca, să evit cu totul clișeele în munca pentru o agenție de știri. Editorii apreciază și publică imaginile de genul ăsta pentru că sunt foarte ușor de citit. Totuși, am căutat sa găsesc și alte subiecte. Cu atât mai mult m-am bucurat să-l cunosc, în timpul unei vizite la un post de radio unde era invitat să cânte live, pe L.U.A.L, un artist sud-sudanez care se ocupă cu hip-hop-ul. Trăise o vreme în Baltimore, ca refugiat, și acolo învățase să cânte. Prin el am cunoscut un producător local, Kenny B, care m-a pus în legătură cu mai mulți cântăreți. Unii dintre ei cântau în engleză, ca L.U.A.L., alții în arabă, unul chiar în Dinka, limba tribului celui mai numeros. Comunitatea de artiști hip-hop e mică și se știau între ei. Motivul pentru care făceau muzică nu era diferit de ce auzim la cântăreți în alte părți. Muzica era răspunsul lor la problemele din țară. Mesajul principal era același: să fie pace. Le-am propus să le fac o serie de portrete. Ca să aibă ceva context, i-am rugat să-și aleagă fiecare locul în care să facem pozele. Pe unii i-am pozat în studioul de înregistrări, pe alții în piață sau pe străzi. Hotdog, care locuise în Canada câțiva ani, a insistat să mergem în cimitir, unde era îngropat fratele lui mai mare. 

---

Ne întâlnim în oraș, de unde a venit să mă ia. În mașină, Hotdog, sora lui și șoferul ei, de la compania pentru care lucra. Ajungem la cimitir, undeva la marginea orașului, într-o zonă de case din pământ și paie. Aflu că fratele fusese maior în armată și că murise, după spusele lui Hotdog, de o boală misterioasă, pe care familia o pune pe seama unor vrăji comandate de colegi care voiau să-i ia postul. „E cimitir militar?”, îl întreb pe Hotdog pentru că știu că dacă fotografiatul în general e privit cu suspiciune, în zonele militare e și mai nasol. Nu. Mă duce la mormânt, udă flori, începem să facem poze. Simt că se cam adună galerie pe margine. Îmi imaginez că n-au văzut ședințe foto. 

Ne apropiem de final, când, brusc, începe haosul. Apar mașini, motorete, frâne cu scârțâit, praf, soldați, civili înarmați. Suntem înconjurați de vreo treizeci de oameni. Îmi iau aparatul, actele, mă împing de colo-colo. Pare că sunt mai mulți care vor sa mă aresteze în același timp. Hotdog, sora și șoferul sunt luați și ei pe sus. Poporul gură-cască, animat brusc de infuzia de militărie, încearcă să ajungă la mine. Un cetățean în civil, care pare să fie mai șef, îmi zice că e de la serviciile secrete ale Armatei, mă bagă în mașina cu care venisem noi, pune un soldat cu Kalașnikov în spatele meu, îi dă aparatul, ia cheile și demarează cu viteză, să scăpăm de gloata tot mai agitată, care încearcă să mă scoată prin geamul deschis al mașinii. Escortă de soldați pe motorete. Apuc să-i dau un SMS Andreei. „Arestat în cimitir militar.” Andreea, într-un gest mai puțin calculat, mă sună. „Îl păstrez eu”, zice ofițerul care mă arestase. 

Ne duc pe toți patru într-o căsuță de două camere, înconjurată de un gard de doi metri din bambus. Sunt proptit într-un scaun și păzit de un soldat înarmat. N-am telefon, mi-au luat aparatul, actele, nici măcar nu știu în ce zonă sunt. Nu cred, totuși, că se poate întâmpla ceva dramatic. Teoretic, dacă am scăpat de mulțime, unde orice era posibil, ar trebui să fim în oarece siguranță. Mai ales că n-am greșit nimic. 

Încep interogatoriile. Rând pe rând, fiecare ofițer cu grad mai mare care trece pe acolo o ia de la început cu întrebările. Destul de agresiv. Încerc să răspund cât pot de calm și coerent. Engleza lor nu face conversația tocmai fluidă. Când se plictisesc, mă exilează în anticameră. Un băiat mai sârguincios mă ia de tricou să-mi inducă nu doar direcția, ci și niște elan. Șeful sare în picioare și urlă la el. Sârguinciosul ia mâinile de pe mine. Reconfortant întrucâtva.

Între timp, apar tot mai mulți oameni încruntați, majoritatea în civil. Încerc să-mi imaginez cum o fi când au o problemă reală. Îmi aruncă priviri în care nu văd urmă de empatie. Fără echivoc. Zici că m-au prins cel puțin la furat. Rar, unii salută și zâmbesc. Răspund la fel. Nu ține tot timpul. Unul dă din cap foarte clar că n-are chef să zâmbim împreună. Sincer, și eu aș prefera să zâmbesc cu altcineva acum.

Începe interogatoriul cu Hotdog. Cam cu scandal. Omul a locuit mult în Canada și pare obișnuit cu drepturi, ceea ce poate fi riscant. Sper să nu dea cu el de pereți. 

Am senzația că sunt cât de cât calm. Probabil display-ul nu comunică bine cu hardul, pentru că, din când în când, trece câte unul care se uită la mine și îmi zice să mă liniștesc, că o să fie bine.

Întreb din când în când de omul cu telefonul meu. Îl sună. Telefonul meu închis, al lui închis. Clar, îmi iau gândul. Sper să rămân cu aparatul foto. Ăștia se enervează, trimit pe cineva să-l ia de acasă. După o oră apare, cu telefonul în mână, transpirat și vizibil speriat. Îl predă și pleacă. Mi-amintesc de ceva scandal în presă despre soldați care au furat la interogatorii. 

Apare un grup mic de oameni în civil, probabil importanți, pentru că, după o ceartă scurtă, li se predau toate actele noastre și aparatul meu. Sunt de la Siguranța Națională, autoritatea supremă în materie de chestii polițienești. Câștigă repede concursul de dezbateri, ne bagă într-o mașină și pornesc spre sediul lor. O clădire mare, cenușie, cu barieră și paznicii înarmați de la intrare.

„Asta e clădirea în care nu vrei sa ajungi niciodată”, îmi spusese un jurnalist străin, cu câteva săptămâni în urmă, când treceam pe aceeași stradă în drum spre un post de radio.

Intrăm și începe aceeași poveste, de data asta cu un cetățean transpirat, în maiou, mult mai supărat. După o vreme, cuiva din comunitatea de informații îi trece în sfârșit prin cap să se uite pe poze. Doar portrete. Dezamăgire cruntă. Imaginația, totuși, compensează. În fiecare cadru larg se uită la clădirile din fundal și mă ia la întrebări. 

Au o mie de întrebări la care, bănuiesc, nu așteaptă răspuns, ci confirmări. Orice zic e greșit. „Aici în fundal e o clădire militară” zice el, urlând. „Nu e, e în fața studioului de înregistrări.” „Îmi spui tu mie ce e și ce nu la mine în țară?!”

„Ce dracu’ cauți tu, din România, într-o zonă ca Sudanul de Sud?”, mă întreabă după un timp. Mi-e greu să răspund la o întrebare pe care mi-o pun și singur, tot mai des în ultima vreme. Îi fac în două propoziții un crash course despre presa românească, criza economică, agenții internaționale de știri. Nesatisfăcător.

După ce au trecut prin fiecare poză, fiecare buzunărel din rucsac, fiecare sertar din fiecare portieră a mașinii cu care venisem, începe să încolțească undeva ideea că, poate, în mod paradoxal, nu mințim, că poate irosesc mult prea multă energie aiurea. Pe fețele lor, plictiseala începe să ia locul urii. Și, evident, dezgustul pentru unii ca noi, care, de fapt, suntem vai de curul nostru și, în consecință, le cam irosim timpul și resursele. 

După trei ore în arest, părăsim, zăpăciți, incinta. Șoferul mă lasă la o terasă, unde mă așteaptă Andreea, care, căutându-mă, a alertat ambasade, agenții de știri, jurnaliști, ofițeri de securitate și alți participanți la traficul informațional. Fumez zece țigări în câteva minute, rad trei beri și o iau ușurel spre casă.

---

Au trecut două luni de atunci. M-am întors în România, după ce mi-am dat seama că e complicat să o scot la capăt cu banii. Cazarea gratis nu ține la nesfârșit, mai ales că tot mai mulți dintre cei care au plecat în decembrie, pe fugă, începuseră să se întoarcă în Juba. Din imaginile pe care le vindeam la Agence France-Presse nu câștigam suficient cât să pot plăti 1.500 dolari pe cazare, cu electricitate și internet și să mai am și pentru celelalte cheltuieli. Să fii freelancer în Juba e un sport pentru cei cu economii serioase, sau cu datorii mari.

Sudanul de Sud e locul în care mi-a fost cel mai greu să lucrez până acum. Mai complicat decât în Taksim în Istanbul, Tahrir în Cairo ori pe Maidan în Kiev. Combinația năucitoare între căldura apăsătoare, ostilitatea oarecum justificată a localnicilor, lipsa de sprijin a publicațiilor și viața de zi cu zi în condiții de război civil fac țara asta un loc greu de documentat. Ajungi la un moment dat să te întrebi ce dracu’ cauți într-un loc unde nimeni nu te vrea.

În afară de Vocea Americii, nicio publicație nu are birou în Sudanul de Sud și sunt doar câteva, cum ar fi Al Jazeera, care au corespondenți permanenți, cu salariu. Majoritatea se bazează pe stringeri (colaboratori) care vin pe cheltuiala lor. Nu e nicio problemă când colaboratorul nu mai poate, după ce și-a terminat fie economiile, fie nervii. Se vor găsi mereu naivi dispuși măcar să încerce.